Decizia civilă nr. 318/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 318/R/2013
Ședința publică din data de 5 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. A T.
JUDECĂTOR: D. | C. | G. |
JUDECĂTOR: G. | -L. | T. |
GREFIER: N. | N. |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 5165 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, respectiv recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâtele S. N. DE T. F. DE M. "CFR M. "; SA - B. și S.
N. DE T. F. DE M. "CFR M. "; SA- S. T. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantului recurent - avocat A. Maxim din cadrul Baroului C., lipsind reprezentantul pârâtelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate reciproc și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care reprezentanta reclamantului depune la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârâte și arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată, declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent susține recursul declarat de acesta solicitând admiterea lui și respingerea recursului declarat de pârâte ca nefondat, susținând concluziile expuse în scris în întâmpinare.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5165 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocate de pârâte.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de M. I. în contradictoriu cu pârâtele S.N.T.F.M. "CFR M. "; S. B. și S.N.T.F.M. "CFR M. "; SS T.
și în consecință au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului prima de Crăciun aferenta anului 2009.
Au fost respinse ca nefondate cererile reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata a șase salarii de baza brute ca urmare a concedierii, actualizate cu rata inflației de la data plății, și plata salariului suplimentar aferent anului 2009 și parțial pentru 2010.
A fost respinsă ca nefondata cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Excepția prescripției dreptului la acțiune, motivată prin aceea că s-ar afla în prezența unui conflict de drepturi prescriptibil în 6 luni, este nefondată. Obiectul prezentei cereri îl constituie drepturi bănești de natură salarială, iar în cauză sunt aplicabile prevederile art. 283 lit. c din Codul muncii care prevede ca termen de formulare a acțiunii 3 ani.
Obiectul acțiunii îl constituie plata unor pretinse diferențe drepturi salariale, ce trebuiau acordate conform susținerilor reclamanților pentru perioada 01 august 2009-31 decembrie 2010, iar acțiunea a fost depusă în data de_ . Pârâta a susținut faptul că aceste drepturi nu ar avea o natură salarială și având în vedere că se invocă nerespectarea contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție ar fi conform art. 268 alin 1 punctul e din Codul muncii de 6 luni.
În aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă. Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus și a prevederilor contractului colectiv de muncă, este evident că aceste drepturi deduse judecății sunt de natură salarială, și astfel devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, invocat prin întâmpinare, a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului.
În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)
- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă. Față de cele arătate, instanța a concluzionat că prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii sunt aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În cazul de față termenul de prescripție de 3 ani nu era încă împlinit la momentul înregistrării acțiunii_, astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
Potrivit art. 64 din Contractul Colectiv de munca pentru anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, se acordă salariaților câte un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare.
Din redactarea textului rezultă faptul că acordarea acestor ajutoare materiale este imperativă și nu este condiționată de criteriile financiare ale Companiei sau performantelor economice ale acesteia. Redactarea textului nu folosește sintagma "poate"; acorda ajutorul material salariaților. Redactarea
textului convenit de ambele părți folosește sintagma "se va acorda";, ceea ce arata caracterul imperativ al normei stabilite de către părțile semnatare ale CCM.
Pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a plăti aceste sume de bani angajaților, iar apărările pârâtei nu pot fi reținute.
În concluzie, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Crăciun aferente anului 2009 nu a fost plătit în anul 2009, pârâta făcându-se vinovata de încălcarea prevederilor contractului colectiv de munca, precum și prevederile art. 40 alin 2 lit. c din Codul muncii potrivit cărora "angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractul individual de munca";.
De asemenea a încălcat și prevederile art. 161 din codul muncii potrivit cărora "salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor";, salariul cuprinzând salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri așa cum prevede art. 160 din codul muncii.
În acest fel, a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor Crăciun aferente anului 2009, și în consecință instanța a obligat pârâții la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor Crăciun aferente anului 2009.
Conform anexei 6 pct. 2 la Contractul colectiv de muncă aferent anului 2009, acordarea salariului suplimentar era condiționată de faptul ca salariatul să nu fi săvârșit în cursul anului calendaristic abateri disciplinare.
După cum reiese din conținutul art.32 din contractul colectiv de muncă aferent anului 2008 salariul suplimentar era echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință salariul suplimentar era o formă de recompensare a salariaților care au prestat activitate pe toată perioada anului calendaristic pentru care se făcea premierea.
Potrivit prevederilor art. 244 din Codul muncii "Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru";.
Conform prevederilor art. 283 alin.(1) lit. d) din Codul muncii nulitatea unei clauze cuprinse în contractul colectiv de muncă poate fi constatată de instanța de judecată pe durata existenței contractului. În cazul în care această nulitate nu a
fost constatată respectiva clauză își produce efectele dacă nu este contrară legii.
În conformitate cu prevederile art.30 alin.(1) și (3) din Contractele Colective de Muncă al S. CFR M. SA pe anii 2009 și 2010";:
(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
(3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, nu este actual și nu este cert, reprezentând o premiere/un stimulent acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului.
Prin contractul colectiv de muncă încheiate pentru anul 2009, prin art. 64 din CCM plata ajutorului material de Crăciun și plata salariului suplimentar aferent anului 2009 și parțial pentru 2010, a fost suspendata cu acordul părților implicate.
Prin urmare cererea reclamantului privind acordarea acestor drepturi a fost respinsă ca nefondată.
Conform art. 7 din decizia de concediere reclamantul a beneficiat de măsuri de protecție socială prevăzute de O.G. nr. 9 din_ .
Reclamantul considera că aceste măsuri trebuia cumulate cu cele prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, respectiv cu prevederile art. 80 alin. 1 din acest contract conform căruia cu ocazia concedierii salariaților beneficiază de o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.
Această interpretare nu poate fi primită de instanță deoarece potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2010 "Prevederile prezenței ordonanțe reglementează măsurile de protecție socială de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective efectuate ca urmare a restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din sectorul feroviar și a filialelor acestora, denumite în continuare societăți";.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură are caracter obligatoriu pentru părți atâta timp cât nu încalcă prevederile legale în materie.
După cum se arată în considerentele deciziei nr. 1280 din_ a Curții Constituționale: "încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie";; în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale";. În consecință, negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente.
Astfel, dacă la un moment dat legiuitorul a prevăzut plata unei prime de stabilitate și acest drept cu caracter salarial a fost inclus în actele de reglementare secundară sau în convențiile colective, retragerea acestui drept cu caracter salarial printr-un act de reglementare primară are drept efect încetarea plății acestuia, indiferent dacă acesta mai este prevăzut în actul de reglementare secundară sau în convenția colectivă de muncă - accesorium sequitur principale.
În speță măsurile de protecție sociale cuvenite personalului disponibilizat prin concedieri colective efectuate ca urmare a restructurării și reorganizării pârâtei sunt prevăzute de O.G. nr.9/2010 fără a mai fi aplicabile prevederile art. de art. 80 alin.(1) din a Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008- 2010.
Prin urmare cererea reclamantului de acordare cu ocazia disponibilizării a 6 salarii compensatorii a fost respinsă ca nefondată.
Întrucât pârâta nu au căzut în pretențiuni, instanța a respins cererea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâta
S.N.T.F.M. "CFR M. "; S. .
Prin recursul declarat de reclamant s-a solicitat casarea în parte a hotărârii
.
În motivare s-a arătat, în esență, că a fost disponibilizat ca urmare a unor măsuri de concediere colectivă, motivată pe dispozițiile art.58, art. 65 și art. 69 din Codul Muncii.
Drepturile angajatului sunt protejate atât de Codul muncii cât și de Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramură a transporturilor pe anii 2008- 2010 și totodată de Contractul individual de muncă.
Dreptul acestuia la plata celor 6 salarii compensatorii, pe care le-a solicitat, are ca bază legală Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură a transporturilor pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, încheiat la_, conform art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicata, înregistrat la M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/_, în cap. VI, unde art. 80 alin. (1) prevede astfel: "părțile convin ca la desfacerea contractului individual de munca, din inițiativa angajatorului, salariații sa primească pe lângă celelalte
drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestata, și o plata compensatorie în valoare de minim 6 salarii de baza brute negociate";. Alin. (2) precizează cazurile de aplicabilitate ale acestor dispoziții, iar în ceea ce îl privește pe recurent, incidentă este ipoteza prevăzuta la litera a), "când unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauza, ca urmare a reorganizării";, or, acesta a fost disponibilizat tocmai ca urmare a aplicării Programului de Restructurare și Reorganizare al societății, datorat dificultăților economice și financiare ale acesteia.
Având în vedere ca la nivel de ramura a transporturilor prevederile legale care recunosc drepturile solicitate de reclamant erau încă în vigoare pentru perioada în discuție, consideră nelegala hotărârea pronunțata de către instanța de fond în acest sens. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, republicata, "contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior";.
Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, republicata, iar prevederile acestor contracte produc efecte fata de toți salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicata.
Codul muncii (în vigoare pentru perioada în discuție) în cuprinsul art. 236 alin. (4), reglementează clar: "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 9/2010, arată că deși a beneficiat de măsuri compensatorii din partea statului, prevăzute de O.G. nr. 9/2010, astfel de compensații trebuie cumulate cu cele prevăzute de CCM, care se acordă din fondurile angajatorului.
Astfel art.67 C.muncii instituie în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului dreptul de a beneficia de măsuri de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de munca, angajatorului revenindu-i obligația de a lua masuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din Codul muncii. Este vorba în acest caz despre o obligație a angajatorului, asumata prin contractul colectiv de munca, în speța, cel la nivel de ramură.
Instanța de fond în mod greșit a apreciat ca atâta vreme cât a beneficiat de masuri de protecție sociale în baza O.G. nr. 9/2010 nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 80 alin. (1) din CCM la nivel de ramura a transporturilor. Acest lucru deoarece nu exista între cele doua o suprapunere perfectă. Se face trimitere și la Norma metodologica din 3 martie 2010 privind punerea în aplicare a masurilor de protecție sociala prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 9/2010, la cuprinsul art. 7 din O.G. nr. 9/2010.
Potrivit 18 alin. (1) din O.G. nr. 9/2010 sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 7 se suporta din bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar potrivit art. 21 din ordonanță, aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesionala și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Prin art. unic din HG nr. 155/2010 alin. (1) se "aproba Lista societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar care vor beneficia de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 9/2010 (…)";. La punctul 11 din respectiva anexa este menționata
S.N.T.F.M. "CFR M. "; S. . În continuare, alin. (2) prevede că "masurile de protecție socială prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 9/2010 se acordă în baza programului de restructurare/reorganizare aprobat de M. T. urilor și infrastructurii, potrivit legii";.
În concluzie salariații concediați din motive ce nu țin de persoana lor beneficiază cumulativ atât de compensațiile prevăzute de lege și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj cât și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensații sunt prevăzute în CCM.
În ce privește capătul de cerere privind plata salariului suplimentar pe anul 2009 și parțial pe anul 2010, se arată că în mod greșit a reținut tribunalul faptul că obligația pârâtei constituie o facultate, deoarece deși CCM la nivel de unitate prevede că personalul societății poate primi un salariu suplimentar, însă reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile prevăzute de CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, valabil până la data de_ (potrivit celor doua acte adiționale de prelungire, înregistrate la MMFPS sub nr. 370/_, respectiv sub nr. 629/_ ).
Potrivit art. 30 din acesta, "pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";. Salariul suplimentar constituie un drept salarial, fondul necesar pentru acordarea acestuia constituindu-se din fondul de salarii, potrivit art. 30 alin. (3) din CCM menționat: "din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea salariului suplimentar se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar";.
Se creează astfel drepturi și obligații corelative prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot abzice, cu atât mai mult cu cât aceste categorii de drepturi se încadrează în categoria de adaosuri la salariul de baza, ce intra în componenta noțiunii de salariu conform art. 160 din Codul muncii. Se invocă și dispozițiile art. 969 alin.1 cod civil ce instituie principiul forței obligatorii a contractului.
În mod eronat instanța de fond apreciază că salariul suplimentar nu este un drept actual și cert, ci o premiere, un stimulent acordat în funcție de posibilitățile angajatorului.
Criteriile care condiționează acordarea acestui salar sunt prevăzute în anexa 6, referindu-se în principal la lipsa unor sancțiuni disciplinare or, reclamanții nu se încadrează în excluderile la care se refera anexa respectiva. Nicăieri în cuprinsul acesteia nu se stipulează necesitatea obținerii de profit de către societate pentru acordarea salariului suplimentar; este vorba de o obligație pe care pârâta și-a asumat-o prin semnarea Contractului Colectiv de Munca la nivel de Grup de Unități din T. ul F., contract cu forța juridica superioară, față de prevederile art. 236 alin. (4) din Codul muncii în vigoare pentru perioada în discuție.
Tribunalul a reținut că prin Actul adițional la CCM la nivel de unitate plata salariului suplimentar pentru perioada supusă analizei ar fi fost suspendat, însă la nivel superior, de grup de unități, nu a intervenit în nici un moment vreo suspendare a acestuia, sub care aspect sunt invocate prevederile art. 238 Codul muncii în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă și ale art. 8 și 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, precum și Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004, nr. 294/2007, definitive și general obligatorii, art. 3 alin. (1) și (4) și art. 4 alin. (14) al Contractului colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Ca atare, hotărârea prin care a fost respinsa acțiunea în ceea ce privește obligarea pârâtelor în solidar la plata primelor de Paști, Ziua F. ului și Crăciun este neîntemeiată.
Actul Adițional la CCM la nivel de unitate pe baza căruia instanța de fond consideră că drepturile salariale solicitate de reclamant prin acțiune ar fi suspendate a fost înregistrat la Agenția pentru prestații Sociale a Municipiului B. sub nr. 1713/_ . Dar, la data de_, drepturile acestora la plata sumelor reprezentând prima de Paste, Ziua F. ului, Crăciun și salar suplimentar aferent anului 2009, respectiv Paste, Ziua F. ului pe anul 2010 erau deja născute.
Prin urmare, acest act adițional, prin care de altfel se suspenda drepturile solicitate pe ani 2009-2010, nu poate retroactiva și cu atât mai mult să stingă drepturi deja născute și care trebuia sa fie acordate.
În acest caz este vorba despre principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 al. 2 din Constituția României.
Prin recursul declarat de pârâta
S.N.T.F.M. "CFR M. "; S. , s-a solicitat modificarea în parte a sentinței și rejudecând cauza, respingerea acțiunii
.
În motivare se critică soluția instanței referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocându-se prevederile art. 268 alin.1 lit.e Codul Muncii.
Deși la art.268 alin. l lit. c se prevede că termenul de prescripție pentru plata unor drepturi salariale este de 3 ani, la art.268 alin. l lit. e se prevede că termenul de prescripție pentru revendicarea unor drepturi stipulate în contractele colective este de 6 luni, deși contractele colective reglementează inclusiv drepturi salariale.
Contradicția este numai aparenta și ea rezulta din folosirea exclusiva a metodei de interpretare gramaticala (semantica termenilor folosiți). Or, după o interpretare sistematica, teleologica, logică a dispozițiilor art.268 alin. l lit. c și e Codul Muncii, rezulta intenția legiuitorului de a supune termenului de prescripție de 3 ani acțiunile prin care se solicită plata unor drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau dispoziții legale.
O interpretare contrară ar conduce la situații juridice absurde.
Nu orice suma de bani cuvenita sau stipulata în favoarea angajatului face parte din categoria "drepturilor salariale";, ci doar acele sume de bani care formează conținutul juridic al noțiunii de "salariu";.
În limbajul comun, termenul "salariu"; este utilizat ca referindu-se la suma de bani pe care o încasează lunar de la angajator, în virtutea raporturilor de munca, indiferent daca acea suma cuprinde și bani ce nu au legătura cu salariul. În schimb, semnificația juridica a termenului "salariu"; este una strict determinata de legiuitor prin dispozițiile art. 154 alin. l, ca reprezentând
"contraprestația muncii depusa de salariat în baza contractului individual de munca";, iar art.155 din Codul Muncii, denumit "elementele salariului";, enumera componentele acestei noțiuni, respectiv: "salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri";.
Dispozițiile Codului Muncii permit acordarea către angajat și a altor drepturi, fie bănești, fie de alta natura, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridica de "drepturi salariale";.
Art.229 din Codul Muncii prevede ca prin contractele colective de munca
"se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat, cu excepția celor prevăzute la art.160 din Codul Muncii, să facă parte sau sa fie considerate "drepturi salariale";, atunci le-ar fi reglementat în cadrul Titlului IV, intitulat "Salarizarea"; sau ar fi definit altfel noțiunea de "salariu";.
Instanța a admis cererea reclamantului privind acordarea ajutorului material acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun pe anul 2009.
În mod evident, aceste drepturi nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.160 din Codul Muncii.
Împrejurarea că aceste ajutoare materiale sunt într-un cuantum de cel puțin un salariu la nivelul clasei 1 de salarizare, nu determina schimbarea naturii juridice a acestora, referirea la salarizare fiind făcuta de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material, respectiv a primei.
Și pe fond acțiunea reclamantului este neîntemeiata.
Conform art.64 din Contractul Colectiv la nivel unitate CFR M. pe anul 2009 rezulta că aceste drept este suspendat pe anul 2009.
Procesul verbal încheiat la_ a condus la încheierea unui nou CCM al
S. CFR M. SA pentru anul 2009, înregistrat la Direcția de Munca și Protecție Sociala a Municipiului B. sub nr.2584/_ .
Potrivit art. 64 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Munca pe anul 2009, drepturile pe care le solicita reclamantul sunt suspendate pe anul 2009, urmând a fi acordate conform celor stabilite de părțile semnatare.
CFR M. S. este o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea M. ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați În baza prevederilor
O.U.G. nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economica-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare O.U.G. nr. 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei-pârâte i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007,2008 și 2009, aprobate prin OMM nr.959/2007, H.G. nr. 532/2008 și H.G. nr. 28/2010.
De asemenea, negocierile privind Contractele colective de muncă au condus în fiecare an la păstrarea numărului salariaților și prin urmare la utilizarea în totalitate a fondului de salarii aprobat, anul 2010 culminând, în sens negativ, cu punerea în aplicare a unui program de restructurare și reorganizare a societății.
Legea nr. 329/2009, privind reorganizarea unor autorități publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordului cadru cu Comisia Europeana și Fondul Monetar Internațional menționează la cap. V,art.27 alin.1 faptul ca "anual prin legea bugetului de stat se stabilesc și obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar ...";.
De asemenea deosebit de importanta este dispoziția prevăzuta de art.30 din lege, care menționează expres: "contractele colective de muncă se negociază în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și condițiile stabilite prin bugete";.
Raportat la dispozițiile imperative ale acestei legi, care stabilește expres strategia în domeniul salarizării prin masurile privind disciplina financiar- bugetara la nivelul societăților și companiilor la care statul este acționar majoritar (inclusiv CFR M. ), lege ce are caracter excepțional și care urmărește reducerea efectelor crizei economice, societatea pârâtă are obligația să o respecte.
Prin bugetele aprobate de guvern, la S. CFR M. SA nu s-a permis acordarea drepturilor solicitate prevăzute în contractul colectiv de muncă, fiind obligata sub sancțiunea legii să respecte bugetul aprobat și dispozițiile speciale ale Legii nr.329/2009, derogatorie de la norma generala, CFR M. fiind sub monitorizarea Fondului Monetar Internațional.
Aceste argumente sunt susținute și de art.2 (1) din H.G. nr. 28/2010 și
nr. 311/2010 care dispun imperativ următoarele:
"Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri
justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. ui T. urilor și Infrastructurii";.
În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin CCM, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al S. CFR M. SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, devine aplicabil textul art. 12 (1) din Legea 130/1996.
Prin întâmpinare, reclamantul
a solicitat respingerea recursului pârâtei, arătând în esență că în ce privește prescripția dreptului material la acțiune, este legală și temeinică hotărârea primei instanțe în sensul respingerii acesteia, raportat la prevederile art. 38 alin. (1) CCM, ce statuează că prin salariu se înțelege retribuția muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit alin. (2) prin salariu se înțelege salariu de baza, precum și orice indemnizație, spor sau adaos. Aceleași elemente ale salariului sunt cuprinse și în CIM. Mai departe, art. 43 alin. (1) CCM definește adaosurile la salariul de baza brut negociat al salariatului, astfel:
adaosul de acord;
premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 3,0% din fondul de salarii realizat brut lunar sau cumulat pe o perioada de maxim 6 luni;
alte adaosuri, cuvenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Astfel, nu doar salariul plătit lunar de societate către salariat se încadrează în categoria drepturilor salariale ci și sumele primite cu titlu de prima de Paste, Crăciun, ajutor material aferent Zilei F. ului, precum și cele 6 (sase) salarii compensatorii.
În același sens sunt citate prevederile art. 55 alin. (1) Cod Fiscal.
În ce privește acordarea primei aferente sărbătorii de Crăciun, învederează că executarea art. 71 din CCM la nivel de grup de unități este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul reclamantului este întemeiat și urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței și a admiterii în tot a acțiunii, cu obligarea pârâtelor
la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2009, a salariului suplimentar aferent anului 2010, proporțional cu perioada efectiv lucrată, precum și la plata sumei ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
Cât privește petitul vizând obligarea pârâtelor la plata sumei ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie, Curtea reține că potrivit prevederilor art.80 alin.1 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul pârâtei S.N.T.F.M. "CFR M. "; S., potrivit anexei 5 a contractului, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera "a"; fiind prevăzută situația în care desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Potrivit art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, în forma în vigoare în anul 2010, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, astfel că acest contract colectiv de muncă se aplică și în privința angajaților pârâtei.
Este necontestat în cauză faptul că reclamantul a fost concediat din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana acestuia urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului.
La data concedierii reclamantului era în vigoare OG nr.9/2010, în forma sa inițială, prin care au fost prevăzute măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale, societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Astfel în art. 7 al acestui act normativ era prevăzut: a) dreptul salariatului concediat urmare a unei concedieri colective de a beneficia de o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea; b) dreptul la indemnizație de șomaj; c) dreptul de a beneficia de un venit lunar în completare, cuantumul și durata acordării venitului în completare fiind prevăzute în art.8.
În decizia de concediere privind pe reclamant s-a făcut mențiunea că reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute în OG nr. 9/2010, însă din dispozițiile art.18 din OG nr.9/2010 Curtea reține că sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art.7 se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar din dispozițiile art. 21, coroborat cu cele ale art. 8, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Pârâta, în întâmpinarea depusă la fond, a susținut că prin OG nr. 9/2010 s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramură T. uri.
Curtea apreciază ca fiind nefondate aceste susțineri ale pârâtei, ce au stat la baza soluției tribunalului, având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9/2010 nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea pârâtei în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care putea beneficia reclamantul ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestuia la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
În consecință, Curtea constată că deși reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9/2010, acesta este îndreptățit și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
Totodată, având în vedere neachitarea la timp a acestor drepturi, în temeiul art. 166 alin. 4 Codul muncii, urmează a se dispune actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor litigioase, pentru acoperirea integrală a prejudiciului.
Cât privește acordarea salariului suplimentar pentru anii 2009-2010, proporțional cu perioada lucrată, Curtea reține ca întemeiate motivele de recurs ale reclamantului, prin care se arată că întemeierea acțiunii s-a făcut prin referire la prevederile art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar,
pe anii 2006-2008, valabil până la data de_ (potrivit celor doua acte adiționale de prelungire, înregistrate la MMFPS sub nr. 370/_, respectiv sub nr. 629/_ ).
Dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006-2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Or, pentru considerentele ce urmează a fi dezvoltate în continuare raportat la recursul pârâtei, aceste prevederi contractuale se impun cu prioritate față de cele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, astfel încât acțiunea reclamantului este întemeiată și sub acest aspect.
Nefondat este în schimb recursul pârâtei S.N.T.F.M. "CFR M. "; S.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din
alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Raportat la motivul de recurs privind aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anii 2009-2010 și prima de Crăciun pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, respectiv la nivel de ramură transporturi, se reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități/ramură (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități, respectiv de ramură.
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamantul cere acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurentă din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
Aceleași considerente sunt valabile în ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
Se mai invocă prevederile art. 27 alin. 1 și art. 30 din cap V al Legii nr. 329/2009, prin care se stipulează că anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile
administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici și că în ce privește contractele colective de muncă, acestea se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete.
Or, se constată că drepturile pe care le invocă reclamantul se întemeiază pe contracte colective de muncă în vigoare la data adoptării amintitei legi, astfel încât, raportat la chiar textul legii, nu se pune problema unei invalidări a acestor contracte colective de muncă și a drepturilor care decurg din acestea.
Astfel, dreptul la plata primei de Crăciun aferentă anului 2009 și dreptul la plata salariului suplimentar aferent anului 2009 și parțial pentru 2010 se întemeiază pe dispozițiile art. 30 și art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, valabil până la data de_ (potrivit celor doua acte adiționale de prelungire, înregistrate la MMFPS sub nr. 370/_, respectiv sub nr. 629/_ ), încât la data de 12 noiembrie 2009, data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, acestui contract colectiv de muncă îi fusese deja prelungită durata de valabilitate a acestui contract colectiv de muncă prin actul adițional nr. 370/_ pentru o perioadă de 48 de luni de la data înregistrării, deci până la data de_ .
Consecința este că dispozițiile Legii nr. 329/2009, în raport de principiul neretroactivității legii civile, nu sunt aplicabile sub nici o formă în raport de acest contract colectiv de muncă cel puțin până la data de_, în raport, cum s-a arătat, și de dispozițiile exprese ale acestei legi, care nu face nici o referire la contractele colective de muncă aflate în derulare.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1-3 raportat la art.
304 pct. 9 și art. 3041C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 5165 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că admite în întregime acțiunea formulată de reclamantul M. I. și în consecință obligă pârâtele la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2009, a salariului suplimentar aferent anului 2010, proporțional cu perioada efectiv lucrată, precum și la plata sumei ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei decizii. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
F. DE M. "CFR M. "; S. împotriva aceleiași sentințe. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||
I. A T. D. C. | G. | G. | -L. T. |
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. C. N. C.
