Decizia civilă nr. 3185/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3185/R/2013
Ședința publică din data de 20 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
S.C. T. C. SA împotriva sentinței civile nr. 5086 din 21 martie 2013, pronunțate de Tribunalul Cluj, în dosar nr._, privind și pe intimatul reclamant S. T. CF C. și pe intimata pârâtă C. N. DE CĂI F.
"C. "; SA - SC. T. C. SA, având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 18 iunie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5086 din 21 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._
s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte.
S-a admis în parte acțiunea înaintată de reclamantul S. TELECOM CF
C., în numele membrilor de sindicat BOGOȘ CONSTANTIN M., CIOCA I., HEGYI AUGUSTIN, M. A. I., MURASANR., TRUȚĂ R. M. și V. U REMUS în contradictoriu cu pârâtele C. N. DE CĂI F. « C. » S.A. - S.C.
« T. C. » S.A. și S.C. « T. C. » S.A. - S. REGI. ALĂ DE T.
și în consecință pârâtele au fost obligate să plătească fiecărui membru de sindicat suma echivalentă cu un salariu de bază minim în cuantum total de 2100 lei reprezentând ajutorul material datorat cu ocazia sărbătorilor de Paști aferent anilor 2010, 2011 și 2012, la plata ajutorul material datorat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun aferent anilor 2010, 2011 și 2012 în cuantum total de 2100 lei și la plata primei de Ziua Comunicațiilor aferentă anilor 2010, 2011 și 2012 în cuantum total de 2100 lei și la plata retroactivă a salariului suplimentar pentru anii 2009,2010 și 2011, sume reactualizate cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective și la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
S-a respins petitul privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii tichetelor de masă.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantul îi reprezintă pe membrii de sindicat ce sunt salariații societății pârâte în cadrul SUCU. ALEI REGI. ALE DE T. C. .
Analizând cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, s-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin.(1) din Codul muncii "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c)
în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Instanța a reținut că contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. Pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit dispozițiilor art. 160 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale instanța a apreciat că termenul de prescripție aplicabil în cauză a fost cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit.
din Codul muncii.
În privința fondului, s-a reținut că prin art. 71 din Contractul Colectiv de muncă la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, contract colectiv care a fost prelungit succesiv, s-a prevăzut că " cu ocazia sărbătorilor de Paști, de Crăciun și de Ziua Comunicațiilor se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care în cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu, sau au fost sancționați pentru consumul de băuturi alcoolice, precum și salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun se află în concediu fără plată cu o durată de un an";.
Contractul Colectiv de muncă la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, care a fost înregistrat la MMSF - DMPS sub nr. 2836/2006, contract colectiv care a fost prelungit succesiv prin Actele Adiționale înregistrate sub nr. 370/2008 și 629/2011 până la data de_, contractul producând în continuare efecte până la încheierea unui nou C.C.M., dar nu mai mult de 12 luni de la data expirării pentru care a fost încheiat.
Instanța a reținut că în anexa 4 la acest contract colectiv a fost menționată și unitatea pârâtă ca fiind unitate în care se aplică respectivul contact colectiv.
Acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului după cum a rezultat din Contractul Colectiv de muncă la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, contract colectiv care a fost prelungit succesiv, aplicabil în cauză.
Din modul de formulare neechivoc și nesupus altei condiții decât desfășurarea ireproșabilă a activității a rezultat caracterul pur și simplu al acestui drept pretins prin acțiune, precum și obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Aspectele invocate de către pârâta de rândul 1 prin întâmpinare privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale și neîndeplinirea
criteriilor și indicilor de performanță nu pot fi reținute ca o justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative ulterior adoptării actelor normative menționate prin recursurile formulate.
De asemenea, din textul art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nu a rezultat că salariul suplimentar se acordă pentru activitatea desfășurată în cursul întregului an calendaristic, după cum a susținut pârâta, unicul criteriu de care depinde acordarea salariului suplimentar fiind calitatea ireproșabilă a activității.
Necuprinderea în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării Guvernului României a fondului necesar acordării ajutoarelor materiale solicitate s-a făcut din culpa pârâtei de rând 1 iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru a justifica neexecutarea obligațiilor asumate prin Contractele Colective de Muncă .
În temeiul art.40 alin 2 lit. c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil iar potrivit prevederilor art. 133 alin 1 lit. c din Legea nr. 62/2011, contractele colective de muncă produc efecte pentru toți angajații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca.
Cu privire la tichetele de masă solicitate, instanța a reținut că acestea se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate conform legii pentru celelalte categorii de angajatori .
Potrivit art.1 din Legea 142/_ salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice și fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă denumite angajatori, pot primi o alocație individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă suportată integral pe costuri de angajator.
Prin art. 1 din Legea nr. 193 din 17 mai 2006 - privind acordarea tichetelor cadou și a tichetelor de creșă, s-a stipulate că societățile comerciale, regiile autonome, societățile și companiile naționale, instituțiile din sectorul bugetar, unitățile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum și persoanele fizice care încadrează personal pe bază de contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou și a tichetelor de creșă.
Atâta timp cât aceste sume nu au fost negociate și cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, acestea nu au putut fi acordate, instanța de judecată nefiind competentă să oblige pârâții la plata acestora.
În temeiul art.274 Cod pr. civ., instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. T. C. SA solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la drepturile invocate, cu consecința cererii în măsura prescrierii extinctive. În subsidiar anularea acțiunii pentru lipsa probei mandatului în forme legale. Totodată solicită modificarea sentinței în sensul respingerii pretenției reclamantei referitoare la salariul suplimentar ca fiind prescrisă în principal și netemeinică în subsidiar din motivele invocate prin prezentul recurs.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că sentința pronunțata în prezentul dosar nu întrunește cerințele minime de temeinicie instanța de fond interpretând greșit actele deduse judecații, a schimbat natura drepturilor rezultate din acestea.
În legătura cu petitele referitoare la Prima de Paște 2010-2012, Prima de Crăciun 2010-2012, prima cu ocazia zilei Feroviarului 2010, salariile suplimentare 2009-2010 a ridicat excepția prescripției dreptului material la acțiune conform art. 268(1) lit. e) din legea privind Codul Muncii [în continuare CM], care prevede "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";
În ceea ce privește prima de Crăciun 2012 solicită să se observe că în primul rând reclamanta nu a solicitat aceste drepturi, instanța acordându-i mai mult decât a cerut încălcându-se astfel principiul disponibilității procesului civil.
Mai mult în legătură cu această prevedere a sentinței civile solicită să se observe că față de data introducerii cererii respectiv_ cererea referitoare la drepturile aferente crăciunului 2012 este prematură. Doar în anumite situații se pot solicita drepturi care nu s-au născut încă. De exemplu ar fi de nonsens să se acorde o astfel de despăgubire unei persoane care spre exemplu a fost disponibilizată la începutul lunii decembrie.
Instanța de fond în mod greșit a analizat și a concluzionat că aceste drepturi sunt drepturi rezultate din contractul individual de muncă și că au caracter de salariu, arătând că aplicarea acestui articol ar duce la imposibilitatea aplicării art. 283 (1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară; c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariate neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; d) pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Însă un asemenea raționament este eronat întrucât în art. citat lit. e), se prevede că termenul de prescripție este de 6 luni în cazul solicitării de către părți a unor drepturi care rezultă din contractul colectiv de muncă. Ca urmare, motivarea instanței este netemeinică.
Arătă instanței că art. 268(1) lit. c) prevede termenul de prescripție al dreptului la acțiune de 3 ani pentru drepturi salariale, conform art.159(1) "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca" conform art. 268(1) lit. e) din legea privind Codul Muncii [în continuare CM], care prevede "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în ‚cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia"; niciunul din drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată nu își au izvorul în contractul individual de muncă, aceste drepturi fiind prevăzute doar în contractul colectiv de muncă. Aplicând interpretarea teleologica și gramaticală a textului art. 268 CM este evident faptul că legiuitorul a avut intenția directă de a face o clară diferență de regim juridic în ceea ce privește prescripția extinctivă pentru drepturile rezultate din contractul individual de muncă, stabilind conform art. 268(1) lit. c) CM că dreptul de acțiune ai acestora se va prescrie în 3 ani, ulterior, în art. 268(1) lit. e) arătând că drepturile care își au izvorul în contractul colectiv de muncă și care per-a-
contrario nu sunt prevăzute la nivelul contractului individual de muncă, se vor prescrie în doar 6 luni.
Consideră important să arate că art. 268(1) lit. c) prevede termenul de prescripție al dreptului la acțiune de 3 ani pentru drepturi salariale, conform art.159(1) "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă" astfel conform acestei definiții a salariului așa cum rezultă ea din lege, salariul reprezintă contraprestația pentru munca depusă de către salariat în favoarea angajatorului în baza unui contract individual de muncă. Ca urmare, având în vedere faptul că această normă nu este dispozitivă ci are un caracter imperativ și totodată aplicând interpretarea gramaticală coroborată cu interpretarea Eogica per-a-contrario, salariul nu va putea fi acordat decât în baza unui contract individual de muncă, astfel orice plată efectuată de angajator pentru munca depusă de angajat va fi considerat salariu. Orice alte plăți efectuate de angajator, plăți care nu sunt efectuate în vederea muncii depuse de angajat, nu vor putea fi considerate drepturi salariale. Componentele salariului așa cum sunt arătate în art. 160 CM vor fi datorate obligatoriu tot în baza muncii și doar atât timp cât ele rezultă dintr-un contract individual de muncă. Practic salariul este contraprestația angajatorului datorată în baza muncii prestate de angajat. În situația de față drepturile pretinse nu sunt datorate în baza muncii depuse ci sunt datorate cu titlul de stimulente și poate spune pentru fidelizarea salariatului.
Drepturile pecuniare ce rezultă din contractul colectiv de muncă nu au caracterul unui salariu chiar daca sunt numite de părți astfel. Aceste drepturi exced salariului așa cum este prevăzut și definit în art. 159 CM, acestea având un alt caracter decât cel remuneratoriu tipic salariului, de contraprestație a muncii, în contractele colective de muncă invocate de reclamant aceste așa numite salarii de altfel numite și ajutoare materiale. De altfel salariul suplimentar se poate observa că nu este acordat în baza muncii prestate ci este un mijloc de premiere al angajatului care îndeplinește condițiile, ca urmare nu se poate susține în mod temeinic că acest mod de premiere are caracterul unui salariu așa cum este definit de art. 159 CM în sensul că este plătit angajatului în contrapartida muncii prestate
Instanța de fond nu a motivat respingerea prezentei excepții întrucât nu a arătat de ce aceste drepturi deduse judecații sunt considerate drepturi salariale, mai ales în condițiile în care conform legii salariul este contraprestația muncii, iar conform CCM al societății salariul este format din salariul de baza negociat plus sporuri aplicate în conformitate cu legea și CCM. Sporurile sunt reglementate în Anexa 3 iar după cum se poate observa aceste ajutoare nu sunt incluse în sporurile ce formează drepturi salariale.
Ca urmare, având în vedere toate aceste argumente, sumele solicitate fac obiectul contractului colectiv de muncă, iar față de prevederile art. 268(1) lit. e), urmează ca aceste solicitări să se constate prescrise întrucât termenul de 6 luni prevăzut de lege s-a împlinit.
În susținerea acestui raționament aduce la cunoștința Decizia civila nr. 5265/_ a Curții de Apel B. în care instanța a apreciat că drepturile solicitate de reclamanta își au temeiul în clauzele unui contract colectiv de muncă, astfel că devin incidente prevederile 268(1) lit. e) CM care statuează termenul de prescripție al drepturilor din contractele colective de muncă este de 6 luni.
Ca urmare instanța trebuia să respingă pretențiile părților ca fiind în primul rând prescrise, toate pretențiile, inclusiv drepturile referitoare la salariul suplimentar.
Potrivit bilanțurilor depuse la dosar, societatea a înregistrat pierderi, astfel că, prevederile art.2.23 din contractele colective de muncă aplicabile la nivelul societății, negociate prin acordul pârtilor, vor fi supuse rigorilor prevederilor OUG nr.81/1997, potrivit cărora societățile comerciale cu capital de stat, care au înregistrat pierderi la sfârșitul anului, nu au dreptul de a plați un salariu suplimentar din fondul de salarii.
Prin actul adițional la CCM 2009-2010 înregistrat la SMPS B. sub nr. 2591 s-a prevăzut că pentru anul 2009-2010 nu se mai acordă ajutoare materiale cu ocazia Paști, Crăciun, Ziua Feroviarului, ca urmare pentru aceste drepturi ne mai existând temei juridic. Pe de altă parte recurenta este societate cu capital de stat sub autoritatea M. ui Transporturilor și Infrastructurii, și sunt monitorizați conform OUG 79/2001 și OUG 79/2008, ceea ce înseamnă că recurenta trebuie să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli iar fundamentarea fondului de salariu se face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut, care nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii.
În conformitate cu prevederile art. 3041coroborat cu art. 304(1) pct. 7 C. proc. civ, solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca fiind nefondată întrucât instanța de fond din administrarea și interpretarea totalității probatoriului, în mod eronat a concluzionat că recurenta a încălcat prevederile Contractului Colectiv de Munca la Nivel de Ramură motivând în mod sumar întrucât consideră că a tratat cu superficialitate și fără atenție apărările recurentei. Concluzia conform căreia recurenta nu a respectat salariul de baza minim brut reglementat de CCM Ramura, CCM prin care se reglementează prevederi minime relative la mărimea salariului, este eronată din următoarele motive.
Recurenta nu a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Conform art. 41(3) lit. a), b) rezultă modul de calcul, întrucât prin acestea se stabilește "părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar ia stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți prin prezentul contract colectiv de munca". Ca urmare, se poate observa că salariul minim brut este stabilit prin calcul pentru fiecare categorie. Dacă părțile ar fi dorit să facă o diferența clara între salariul minim brut ca etalon pentru calcul și salariul minim brut ca produs al calculului le-ar fi denumit în mod diferit. De altfel recurenta a procedat la o diferențiere clara între salariul etalon și salariul de baza minim brut, așa cum rezultă din anexa 1 al CCM T., respectiv salariul minim negociat care reprezintă etalon de calcul și salariul de baza negociat care este de fapt salariul de baza minim brut.
Afirmă c în cazul recurentei salariul de baza negociat este echivalent cu salariul de baza minim brut deoarece în art.41 (3) lit. a) teza finala CCM de Ramura se stabilește "salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta", astfel având în vedere aceasta prevedere arătă că în Anexa I al CCM T. este prevăzută o a treia formă de salariu, respectiv salariul brut care este egal cu salariul de bază negociat plus sporuri salariale.
Consideră că instanța de fond a apreciat și interpretat reglementările în vigoare și contractele colective de muncă în mod superficial cu atât mai mult cu cât salariile la nivelul recurentei îndeplinesc condițiile minime, și după cum rezultă din adresa Resurse Umane salariul minim la nivel de unitate este mult superior celui reglementat de CCM de Ramura.
Contractul colectiv muncă de ramură a transporturilor după cum a arătat cuprinde în art.41 prevederi privitoare la modul absolut general în care se calculează salariile stabilindu-se salariul minim negociat brut la nivel de ramură. Astfel Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramură stabilește anumite salarii ca fiind minime în funcție de anumiți coeficienți în concreto. Prin CCM Ramura se stabilesc salarii minimale dar nu se impune și modul de calcul prin care să se ajungă la aceste salarii. În consecință prin CCM inferioare se pot stabili diverse moduri de calcul la care sa se ajungă la salariul de baza minim brut evaluat prin CCM de ramură.
Reclamantul prin cererea sa, practic solicită instanței să fuzioneze cele doua Contracte Colective de muncă aplicând coeficienții din CCM T. și salariul minim negociat prevăzut în CCM Ramura fără a ține cont de faptul că modul de calcul al salariului de baza minim negociat brut nu poate fi realizat fără unul din elementele sale respectiv salariul minim negociat și coeficientul de ierarhizare. Reclamantul furnizează doar informații parțiale și prevederi fragmentare ale contractului, ignorând faptul că în conformitate cu principiile generale ale dreptului clauzele unui contract se interpretează avându-se în vedere intenția pârtilor și totalitatea clauzelor prevăzute în contract, prevederile acestuia interpretându-se sistematic, "unele prin altele".
În fapt, se susține că drepturile salariale trebuiau calculate la nivelul salariului prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă de Ramură a Transporturilor. Astfel, în Contractul Colectiv de Muncă de Ramură a Transporturilor art. 41(1) cuprinde următoarele prevederi Se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați: A; muncitori 1. necalificați 1,0; 2. calificați 1,5; B. Personal administrativ încadrat pe funcții 1. studii liceale 1,4; 2. studii post liceale 1,45; C. Personal de specialitate încadrat pe funcții 1. studii post liceale 1,5; 2. scoală de maiștrii 1,6;
Personal încadrat pe funcții când pregătirea este 1. studii superioare 1,8; 2. studii superioare (primele 6 luni de activitate) 1,8; 3. studii superioare 2,0. (2) Coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplica la salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3). lit. a).
(3) a) Salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Din aceste prevederi se poate observa că intenția părților a fost aceea de a stabili anumite limite minime în care trebuie sa se stabilească salariile personalului din transporturi, în aceleași prevederi, coroborând prevederile art. 41 alin {1),(2),(3), se deduce modul de calcul din care rezulta minimul salariului negociat în CCM Ramura pentru orice salariat va fi calculat înmulțind salariul negociat de 700 cu coeficientul de ierarhizare așa cum au fost definiți în contract astfel salariul minim negociat este de 700 x 1 = 700 salariul minim brut.
În ceea ce privește acordarea de către instanța atât a indexării sumelor cu rata inflației cât și a dobânzii legale solicită să se observe că această soluție a instanței este nelegală. Prin acordarea în același timp a dobânzii cât și a inflației este de natura a atrage o dublă reparație a aceluiași prejudiciu. Iar în ceea ce privește perioada pentru care s-a acordat dobânda legală, este de asemenea nelegală întrucât încălcă prevederile legii aplicabile în speța de față conform principiului tempus regit actum. Astfel dobânda începe să curgă nu de la data nașterii dreptului ci de la momentul punerii în întârziere conform Codului civil 1864.
Conform prevederilor legale; pentru încheierea valabilă a oricărui act juridic/angajament/contract este necesar ca părțile să semneze documentul.
Conform art. 25 din Legea nr. 130/1996, în vigoare până în mai 2011, încheierea valabilă a unui contract colectiv de muncă este condiționată de forma scrisă cât și de semnăturile părților, Ca urmare, pentru ca CCM la nivel de ramura să le fie aplicabil trebuie ca recurenta să fi fost semnatar al documentului. În orice caz semnătura recurentei reprezintă singurul mod prin care rezultă că recurenta s-a obligat la respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și este unicul mod prin care acest document le poate fi obligatoriu și opozabil. Faptul că prin voința unilaterală a semnatarilor au fost incluși în anexa nr.5 a CCM la nivel de Ramura nu echivalează și nu poate conduce la concluzia conform căreia recurenta este semnatara și că acest contract colectiv încheiat între terți le este aplicabil. Astfel, solicită cenzurarea instanței de fond și admiterea prezentei excepții și în consecință modificarea hotărârii instanței de fond respingând cererea de chemare în judecata ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește procedura înțelege să solicite respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind introdusa de o persoană fără calitate procesuală activă, astfel ridică excepția lipsei calității procesuale active datorată lipsei împuternicirii sindicatului pentru acționarea în instanța conform prevederilor Legii nr. 62/2011 - Legea Dialogului Social, prin care s-a stabilit necesitatea unei împuterniciri scrise din partea membrilor pentru ca sindicatul să poată formula acțiuni în numele acestora. în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzuta de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauza se opune sau renunță la judecată în mod expres". Ca urmare a acestei prevederi, coroborate cu documentele de față, în tabelul din cererea de chemare în judecata nu se regăsesc semnăturile necesare acordării unui mandat valabil T. CF C. . După cum se poate observa sunt doar numele și date de identificare, fără a se putea identifica obiectul mandatului. Iar după cum se poate observa cererea de chemare în judecata nu este semnată de petenți.
Mai mult decât atât mandatatul dat de angajat sindicatului trebuie să fie determinat sub aspectul obiectului sau. Din cererea de chemare în judecata, mai precis tabelul nu conține drepturile ce fac obiectul mandatului sindicatului. Consideră că față de reglementările în vigoare petentul sindical nu poate introduce o astfel de cerere de chemare în judecata atât timp cât nu justifică un mandat cert sub aspectul existentei și întinderii lui.
Față de acest fapt și față de prevederile invocate reclamanta nu justifică calitatea procesuală activă atât timp cât nu dovedește împuternicirea. Pentru aceste motive solicită respingerea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuala activă.
7.În consecință solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la drepturile invocate, cu consecința respingerii cererii în măsura prescrierii extinctive.
Admiterea excepției lipsei calității procesuale active. În subsidiar anularea acțiunii pentru lipsa probei mandatului în forme legale. Totodată solicită modificarea sentinței în sensul respingerii pretenției reclamantei referitoare la salariul suplimentar ca fiind prescrisă în principal și netemeinica în subsidiar din motivele invocate prin prezentul recurs.
În drept art. 3041,304 pct.6 și pct. 9 C. proc. civ. precum și pe totalitatea dispozițiilor legale invocate în cuprinsul prezentului recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea reține următoarele:
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Raportat la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea reține că au fost depuse la dosarul cauzei listele cu semnăturile membrilor reprezentați de acesta, înscrisuri în cuprinsul cărora sunt menționate în mod expres petitele acțiunii, fiind așadar complinite imperativele prevăzute de Legea 62/2011 invocate de recurentă( filele13 și urm dosar recurs).
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a
acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală,
principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
Curtea reține însă ca fiind fondată critica recurentei referitoare la perioada pentru care drepturile pretinse sunt acordate, precum și pe cele privitoare la modul de calcul al acestora.
Așa cum s-a reținut mai sus, temeiul juridic pe care se fundamentează pretențiile reclamanților îl constituie Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010.
Acordul colectiv menționat se aplică conform art.4 de la data înregistrării respectiv_, producând efecte timp de 24 de luni.
Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce înseamnă că produce efecte de la_ până la_, așadar și pentru anii 2009 și 2010.
În fine, prin actul adițional nr. 629/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost prelungită până la data de_ .
Ulterior însă acestei date, pretențiile deduse judecății rămân fără fundament. În mod eronat instanța de fond a apreciat că ar mai opera o prelungire tacită. Ultimul act adițional prevede în mod expres data până la care acest contract își prelungește valabilitatea, fără a mai prevedea posibilitatea prelungirii sale tacite. Această opțiune, cuprinsă în contractul inițial, a fost implicit abrogată prin prelungirea sa expresă, consecință a actelor adiționale succesive încheiate ulterior.
Ca atare, Curtea de Apel observă că încetarea efectelor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar la data de_ lipsește de temei pretențiile reclamantului aferente anului 2011 respectiv (salariul suplimentar, ajutorul material de paște, Crăciun și Ziua Feroviarului) care sunt evenimente ulterioare acestei date.
În atare situație redevin aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, conform cărora în anul 2011 nu se acordă ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de Paște, Crăciun și de Ziua Feroviarului, dispoziție cu caracter obligatoriu ca efect al convenției partenerilor de dialog social.
În același sens, s-a negociat și s-a convenit neacordarea salariului suplimentar în anul 2011. Acest drept acordat, până în anul 2011, ca o recompensare a activității meritorii a salariatului în decursul anului anterior, ar fi fost scadent la începutul anului 2012, când însă contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate împiedica în mod expres acordarea sa.
În ceea ce privește cuantumul premiilor pretinse de către reclamanți, acestea urmează a fi stabilite prin raportare strictă la prevederile contractuale ce constituie temeiul acordării lor, respectiv ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paște și Crăciun, pentru anul 2010 și a premiului pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010 vor fi stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare, iar salariul suplimentar aferent anilor 2009-2010 va fi echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anilor respectivi, sume actualizate cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ. va admite în parte recursul, va modifica în parte hotărârea în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S.C. T. C. SA împotriva sentinței civile nr. 5086 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. _
, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâtele să plătească fiecărui membru de sindicat reprezentat ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paște și Crăciun, pentru anul 2010 și a premiului pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010, stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare, precum și a salariului suplimentar aferent anilor 2009-2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anilor respectivi, sume actualizate cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii.
Respinge restul pretențiilor. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 iunie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T. D. C. G.
Plecat in CO, semnează vicepreședinte CA C. ,
AXINTE A.
N.
M.
Plecat in CO, semnează vicepreședinte CA C.
I. AXINTE A.
, I.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_ Jud.fond: E. B.
