Decizia civilă nr. 3430/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3430/R/2013
Ședința publică din data de 10 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele C. M. M. și T. L. împotriva sentinței civile nr. 4475 din 14 martie 2013 pronunțate de Tribunalul Cluj, în dosar nr._, privind și pe intimatele pârâte SNTFM C.
M. SA și SNTFM C. M. SA - S. DE T. F. DE M. TRANSIVLA. A
C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatelor și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 22 iulie 2013 pârâtele au înregistrat la dosar întâmpinare, iar prin scriptul transmis prin fax la data de 10 septembrie 2013 reclamantele recurente solicită judecata cauzei și în
lipsa lor de la dezbateri.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, văzând atât solicitarea recurentelor, cât și pe cea a intimatelor formulată prin întâmpinare, de a fi judecată cauza și în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4475 din 14 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a respins acțiunea formulată de către reclamantele
C. M. M. și T. L. G. în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA și S. N. DE T. F. DE M.
"C. M. "; SA S. T. .
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantele au avut calitatea de salariați ai pârâtei S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " - S.A., desfășurându-și activitatea în cadrul SUCU. ALEI T. pe perioada menționată în cuprinsul acțiunii.
Potrivit art. 227 alin.4 C. muncii în forma în vigoare la momentul derulării raporturilor juridice dintre reclamanți, aduse în discuție, contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. De asemenea, potrivit art. 40 alin.2 C. muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă. Totodată, potrivit dispozițiilor art.
157 din C. muncii în vigoare la același moment, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora.
În cauză, reclamantele și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 41 alin.3 lit. .a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/2008, conform cărora, salariul de bază minim la nivel de ramură de transport valabil de la 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie pe lună este de 700 lei.
Instanța a reținut prevederile art. 9 din CCM la Nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, conform cărora în scopul salarizării și acordării celorlalte drepturi prevăzute în prezentul contract pentru personalul unităților din transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, sindicatele, ministerele și organele locale vor purta negocieri cu autorități din subordinea Guvernului pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia, urmând ca pe baza fondurilor aprobate în condițiile arătate, părțile să negocieze utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi la unitățile de transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Deși reclamantele și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 41 alin.3 din CCM la nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, instanța a reținut ca fiind relevante în cauză în mod deosebit prevederile art. 41 alin.5 și 6 din aceeași lege a părților. Potrivit art. 41 alin.5, pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile contractante se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale care se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, alin.6 stabilind că la nivel de unitate și în cadrul
fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie.
În baza acestor dispoziții legale, între părți a fost încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, în cuprinsul căruia au stabilit un salariu de bază brut de 570 de lei, iar începând cu_ de 600 lei, prin Actul Adițional înregistrat sub nr. 1708/_ .
Instanța a mai reținut că pârâta SNTFM C. M. SA este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor, astfel încât în speță sunt incidente și dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind disciplina financiar- bugetară la nivelul regiilor autonome, societățile și companiilor naționale, al societățile comerciale la care statul sau unitățile administrativ teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar precum și al filialelor acestora, dispoziții referitoare la aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli, precum și dispozițiile OUG nr. 79/2008. Mai mult, în temeiul acestor dispoziții legale, nivelul minim al salariului a fost negociat anual la nivel de unitate raportat la limita maximă a fondului de salarii aferente personalului angajat pe baza de contract individual de muncă.
Pentru considerentele expuse, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele C. M. M. și T. L.
solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea în totalitate a hotărârii atacate,și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată, cu cheltuieli de judecata pe fond.
În motivarea recursului, recurentele au arătat că în fapt, au fost angajate ale Societății Naționale de T. F. de M. "C.F.R. M. " S.A. - S. T. în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe perioadă
nedeterminată, până în luna iulie 2011, când au fost disponibilizate în urma aplicării Programului de Restructurare și Reorganizare a societății pârâte.
În drept, pentru anii 2008-2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă la nivel de unitate, stabilindu-se drepturi salariale, prime și sporuri, menționându-se că salariul de baza minim brut este de 570 lei. În perioada august 2009 - ianuarie 2011, li s-au calculat drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată, avându-se în vedere un salariu de baza minim brut de 570 lei începând din data de_ . Pornind de la acest salariu minim brut de bază, pentru fiecare dintre reclamante s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specific, sporuri permanente sau nepermanente, etc.
În aceeași perioada de referință supusă analizei era însă în vigoare și Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri pe anii 2008- 2010 nr. 722/2008. Potrivit art. 41 alin. (3) litera a) din acesta "salariul de baza minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".
În primul rând, este netemeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond raportat la motivarea adusă, potrivit căreia, la încheierea CCM la nivel de unitate, s-au purtat negocieri între reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative și reprezentanții societăților pârâte.
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată, în vigoare la data încheierii contractelor de muncă analizate, dispoziții preluate în esență în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal. Aceste dispoziții consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, garantat constituțional și prin art. 41 alin. (5) din Constituita României conform căruia:
"Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al contractelor colective sunt garantate", iar obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art. 133 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Toate aceste prevederi legale constituie masuri de protecție a salariaților, de natură să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri din partea angajatorilor. Astfel ca orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior. Având caracterul de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în speța, la nivel de ramură transporturi, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor
contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă la nivel inferior, în speța, la nivel de grup de unități feroviare și unitate, fiind posibila numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege, care în cazul de față o constituie contractul de munca încheiat la nivel superior. Aceste dispoziții se regăsesc și în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 ( prin care a fost abrogate Legea nr. 130/1996).
Astfel, deși CCM încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 a stabilit ca sistem de referința valoare de 570 lei pentru clasa I de salarizare, față de dispozițiile legale indicate referitoare la caracterul minimal al drepturilor stabilite prin contractele colective de muncă de la nivel superior, pârâta este obligată la respectarea clasei I de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut prevăzut de CCM la nivel de Ramură.
Si dacă tot se vorbește de forța obligatorie a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, pe care își motivează instanța de fond hotărârea, cu atât mai mult se impune analizarea și forței obligatorie a Contractului Colectiv de Munca la nivel de Ramură, contract cu forța juridica superioară. Învederează instanței de recurs faptul că la fel ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali, prin aplicarea totodată a principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților. Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării lui el reprezintă o reglementare, deci o lege a părților. Potrivit art. 969 alin. (1) cod civil în vigoare la data încheierii și semnării CCM Unic la nivel de ramură, "contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante", sens în care instanța de fond în mod netemeinic a respins acțiunea reclamantelor. În acest caz este vorba de principiul forței obligatorii a contractului potrivit căruia un contract legal încheiat se impune părților semnatare întocmai ca legea; deoarece contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp un act juridic (contract), sursa de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind sub acest aspect o normă convențională negociată. Iar pârâta S.
N. de T. F. de M. "C. M. " S.A. este parte semnatară a Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel de Ramură T. uri nr. 722/_
, valabil pe anii 2008-2010, fapt ce reiese din simpla analiza a Anexei nr. 5 la acest contract. La pct. 2 figurează SNTM C. M. S.A. drept parte la contract, căreia dispozițiile acestuia i se aplică potrivit acordului părților. Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp un act juridic (contract), sursa de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind sub acest aspect o normă convențională negociată.
Clauzele fiecărui contract de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un "drept al muncii" propriu celor care îl încheie
Critică așadar sentința pronunțată de către Tribunalul Cluj în prezenta cauză ca nelegală și netemeinică raportat la motivarea potrivit căreia recurentele au cunoscut prevederile CCM Ramură precum și posibilitățile financiare ale pârâtei și au semnat CCM la nivel de Unitate, inclusiv anexa privind salarizarea cu valoarea de 570 lei pentru clasa I de salarizare. Legea instituie expres în sarcina angajatorilor obligația de a respecta prevederile unui contract colectiv de muncă legal încheiat, caz în care evident nu poate fi mutată culpa către salariați, de vreme ce angajatorul trebuia să calculeze și să plătească drepturile salariale cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, act juridic opozabil și obligatoriu pentru pârâtă. Motivarea adusă în sensul că pârâta nu a înregistrat profit, ci pierderi nu poate avea vreo influentă asupra recunoașterii
acestor drepturi salariale prevăzute în CCM la nivel de Ramură și nu o exonerează de plata lor, respectiv răspunderea executării obligațiilor contractuale.
II. În al doilea rând, este netemeinică și nelegală soluția primei instanțe, care reține în motivare dispozițiile Legii nr. 329/2009.
Prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana și Fondul Monetar Internațional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 9 noiembrie 2009, s-au instituit prin art. 1 lit. d) o serie de masuri privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrative teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum și al filialelor acestora.
La aceasta lege exista 2 (doua anexe) în cuprinsul cărora sunt enumerate companiile cu capital majoritar de stat supuse reorganizării, societăți comerciale care intră sub supravegherea FMI potrivit prezentei legi, ministerele în subordinea și coordonarea cărora intră aceste societăți, precum și măsurile adoptate în privința fiecăreia în parte în vederea reducerii efectelor crizei economice și redresării financiare. Iar pârâta SNTFM "C.F.R M. " S.A. nu este inclusă în niciuna dintre aceste anexe.
Instanța de fond retine așadar art. 27 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, care prevede astfel: "anual prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrative-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar". Mai departe, sunt reținute și prevederile art. 30: "Contractele colective de munca se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și condițiile stabilite prin bugete".
Așadar, potrivit dispozițiilor legale este imperativ să fie respectat bugetul de venituri și cheltuieli. Dar tocmai pârâta este cea care întocmește acest buget de venituri și cheltuieli, după cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998 privind înființarea Societății Naționale de T. F. de M. "C.F.R.
M. " S.A.: "C.F.R. M. își stabilește propriu buget de venituri și cheltuieli care se aprobă de către Guvern, la propunerea M. ui T. urilor, cu avizul M. ui Muncii și Protecției Sociale și al M. ui Finanțelor";. Pe de alta parte, încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat nu poate reprezenta o cauză de nerecunoaștere a drepturilor negociate de ambele părți, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai pârâta este cea care își stabilește propriul buget, pe care ulterior îl dă spre aprobare. S. pârâtă avea obligația de a lua în considerare în momentul întocmirii proiectului de buget de venituri și cheltuieli a dispozițiilor cuprinse în CCM Ramura referitoare la salarizarea angajatului, condiții minimale de altfel, potrivit art. 41 alin. (3) lit. b) din CCM Ramura care prevede astfel: "părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulate la art. 41, pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienți minimi de ierarhizare stabilit la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de munca". Instanța de fond în mod eronat a respins acțiunea reținând faptul că pârâta intimată avea obligația de a se încadra în bugetul de venituri și cheltuieli aprobate prin H.G. nr. 532/2008, nr. 28/2010 și nr. 311/2010 deoarece achitarea drepturilor pretinse nu era în nici un fel condiționată în bugetul de
venituri și cheltuieli aprobate, întrucât dispozițiile CCM unic la nivel de ramură de transporturi nu dispun nici o limită în sensul celor reținute de tribunal.
Intimata pârâtă SNTFM C. M. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Reclamantele -recurente se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă, așa cum reține tribunalul, că reclamantele nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod
de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții recurenți nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamante faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta salariul de bază mai mic pentru fiecare din salariații reprezentați în cauză.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de recurente, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în
sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca neîntemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele C. M. M. și T. L. -G. împotriva sentinței civile nr. 4475 din 14 martie 2013 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din _
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T.
D.
C.
G.
N.
M.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: R. -M. V.
