Decizia civilă nr. 3462/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3462/R/2013
Ședința publică din data de 10 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: S. -C. B.
I. -R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul R. P. împotriva sentinței civile nr. 8142/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. _
, privind și pe pârâta A. N. A Î. F., având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 4 septembrie 2013, încheiere care face parte din prezenta decizie.
Pentru termenul de astăzi pentru când s-a amânat pronunțarea, reclamantul recurent a depus la dosar concluzii scrise.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8142 din 13 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta ADMINISTRAȚIA N. A Î. F. .
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul R. P. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA N. A Î. F. .
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost încadrat la Administrația N. a Î. F. R.A. - Sucursala Teritorială Tisa-Someș, până la sfârșitul anului 2011. În această calitate a primit la data de_ un preaviz din partea acestui angajator, prin care era înștiințat că îi va înceta contractul individual de muncă la data expirării perioadei de preaviz, ca urmare a aplicării prevederilor OUG 82/_ prin care s-a înființat Administrația
N. a Î. F. prin reorganizarea Administrației Naționale a Î.
F. R.A., care s-a desființat și că locurile de muncă din cadrul administrației se vor desființa iar salariații vor fi concediați.
Administrația N. a Î. F. R.A. a emis la data de_ Decizia nr. 63, prin care, a decis că începând cu_ contractul individual de muncă încetează în temeiul art. 65-68 C. muncii, republicat, datorită desființării locului de muncă și din motive fără legătură cu persoana salariatului și că la data concedierii reclamantul beneficiază și de compensația echivalentă a 7 salarii de bază, prevăzută la art.12 alin.3 din C.C.M..
În perioada preavizului, pârâta a organizat un concurs pentru ocuparea unui post vacant conform organigramei la Filiala din C., la care a participat și reclamantul. Din procesul verbal privind rezultatele obținute la testare pentru ocuparea funcțiilor din cadrul Filialei C., a rezultat că reclamantul a obținut punctajul necesar și a fost angajat începând cu data de_, așa cum a rezultat din contractul individual de muncă, înregistrat sub nr.7/_ .
În cazul de față, reclamantul s-a angajat imediat după emiterea deciziei de concediere la agenția pârât nou înființată, nu a devenit șomer, deoarece așa cum am arătat, potrivit contractului individual de muncă încheiat cu pârâta are calitatea de salariat, calitate în care nu a fost îndreptățită să primească cele 7 salarii compensatorii.
Așa fiind, cererea reclamantului a fost neîntemeiată și a fost respinsă.
Având în vedere această situație, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost lipsită de obiect, întrucât dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a născut.
Împotriva acestei hotărâri a declrat recurs reclamantul R. P.
solicitând casarea în întregime a hotărârii atacate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii, obligarea pârâtei la plata sumei de 21.875 lei, reprezentând plăți compensatorii, ca urmare a desfacerii contractului de muncă.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de fond a respins atât excepția prescripției dreptului material la acțiune invocat de către pârâtă, cât și acțiunea formulată, apreciind că plățile compensatorii reprezintă un venit de subzistență stabilit de legiuitor în vederea creării posibilității salariatului concediat de a găsi și de a se angaja într-un nou loc de muncă, acesta achitându-se în cazul în care fostul salariat nu se încadrează în muncă, deci dacă a devenit efectiv șomer. În condițiile în care a fost angajat la societatea pârâtă, instanța de fond a apreciat că nu ar fi îndreptățit să primească cele 7 salarii compensatorii.
Recurentul critică statuarea instanței de fond, care înțelege că prevederile cuprinse în Contractul colectiv în ceea ce privește salariile compensatorii, prevederi cuprinse în Decizia de concediere, nu au nici o valoare juridică, deoarece ar fi fost angajat la scurt timp după emiterea acestei decizii.
În opinia recurentului, confirmată și de practica judiciară din domeniu, nici contractul colectiv de muncă și nici Codul muncii nu condiționează dreptul de a beneficia de compensație de o eventuală reîncadrare a salariatului. Singurul criteriu este cel referitor la existența concedierii, condiție îndeplinită în cazul recurentului. Pârâta A. F și-a asumat obligația de a plătii salariile compensatorii, așa cum reiese din Decizia de concediere, fără a condiționa în vreun fel plata acestora de o angajare ulterioară, iar această obligație asumată trebuie să fie respectată.
Prin urmare, apreciază că decizia instanței de fond este netemeinică și nelegală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a fost angajatul Administrației Naționale a Î. F. RA, iar prin decizia nr. 63/_ s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă ale acestuia din motive care nu țin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 al. 1 din Codul muncii, concediere care urma să opereze începând cu data de_ .
Este real faptul că în cuprinsul Contractului colectiv de muncă la nivelul Administrației Naționale a Î. F. SA s-a stabilit la art. 12 alin. 3, că la concedierea colectiv fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de concediere, va primi o compensație echivalentă cu 7 salarii de bază în cazul unei vechimi în sector mai mare de 3 ani.
Însă, trebuie avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 82/2011, s-a înființat instituția pârâtă - A. N. de Îmbunătățiri F., instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, în subordinea M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea Administrației Naționale a Î. F., noua agenție urmând să aibă un număr maxim de 1.500 de posturi potrivit art. 1 alin. 4 din același act normativ.
De asemenea, Curtea reține că în cuprinsul art. 3 din OUG nr. 82/2011 s-a prevăzut că "(1) Patrimoniul Agenției se constituie prin preluarea elementelor de activ și de pasiv ale Administrației Naționale a Î. F., pe bază de protocol de predare-preluare, încheiat în termen de 30 de zile de la data înființării Agenției. (2) La data încheierii protocolului de predare-preluare prevăzut la alin. (1), Administrația N. a Î. F. se desființează.";
Din perspectiva pretențiilor formulate în cauză sunt relevante prevederile și art. 14 din OUG nr. 82/2011 potrivit cărora: "(1) Personalul angajat în cadrul Administrației Naționale a Î. F., care se desființează, se preia de către Agenție, în limita posturilor prevăzute la art. 1 alin. 4. (2) Încadrarea în numărul maxim de posturi stabilit potrivit prevederilor alin. 1 se face în termenele și cu procedura stabilite de lege.";
În acest context al reorganizării fostei Administrații și al preluării unei părți a personalului de către noua Agenție, reclamantul s-a numărat printre persoanele care și-au continuat activitatea în cadrul instituției, sens în care, anterior momentului la care decizia de concediere urma să-și producă efectele, s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 7/_, reclamantul devenind angajat al instituției pârâte începând cu data de_ .
Reclamantul își întemeiază pretențiile pe mențiunile de la pct. 2 din decizia de concediere emisă de fostul angajator, unde se prevede că beneficiază la data concedierii de o compensație echivalentă 7 salarii, prevăzută de art. 12 alin. 3 din Cap. II din Contractul colectiv de muncă la nivel de A. F RA.
Însă, Curtea constată că în situația reclamantului nu a avut loc o concediere efectivă în sensul dispozițiilor legale și nu s-a produs efectul specific al concedierii, și anume pierderea locului de muncă, întrucât, în urma procesului de selecție a personalului ce urma a fi preluat de instituția publică nou înființată, reclamantul a continuat raporturile de muncă cu această din urmă instituție, chiar înainte de desființarea Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. și, prin urmare având certitudinea păstrării locului de muncă.
Or, compensațiile reprezintă în fapt măsuri de protecție socială de care beneficiază doar persoanele ale căror contracte individuale de muncă încetează pentru motive ce nu țin de persoana lor, menite să compenseze într-o anumită măsură eventuale prejudicii suferite prin pierderea locului de muncă.
În raport de terminologia folosită de legiuitor, și anume că personalul Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. "se preia de către Agenție, în limita posturilor prevăzute la art. 1 alin. (4)";, este evident că în privința personalului astfel preluat, nu se poate vorbi despre o concediere, raporturile de muncă ale acestora nefiind întrerupte, ci au continuat cu instituția publică nou înființată în urma reorganizării fostului angajator.
Chiar dacă fostul angajator a emis o decizie de concediere, care nu au fost anulată sau revocată, Curtea apreciază că aceste decizie nu poate constitui un temei suficient pentru a se constata îndreptățirea reclamantului la plățile compensatorii solicitate, din moment ce, astfel cum s-a arătat mai sus, în cazul acestuia nu a intervenit o concediere efectivă, înscrisurile întocmite de instituțiile implicate în reorganizare - decizie de concediere și contract individual de muncă - fiind modalitatea în care din punct de vedere formal s-a realizat operațiunea de preluare a angajaților în cadrul Agenției.
Simplul fapt la menționării acestor compensații în decizia de concediere nu poate fi considerat ca obligație valabilă, întrucât această decizie nu este un contract, pentru a se bucura de forța juridică a convențiilor, astfel că nici din acest punct de vedere pretențiile formulate nu sunt fondate.
Referitor la invocarea în cererea de recurs a jurisprudenței altor instanțe, Curtea notează că aceasta nu are valențe de izvor de drept, nefiind obligatorii decât
dezlegările pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le face prin deciziile în interesul legii, or în speță nu a fost pronunțată o atare decizie.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul declarat, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, cu opinie majoritară, recursul declarat de reclamantul R. P. împotriva sentinței civile nr. 8142 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. S. -C. B. I. -R. M.
Cu opinie separată în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinței și admiterii acțiunii
Red. S.C.B.
Dact. V.R./2ex. _
Jud. fond: P. U.
GREFIER
G. C.
Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Analizând recursul declarat de reclamantul R. P., prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, consider că acesta este fondat
, pentru următoarele considerente:
Astfel, prin decizia nr.63/_ , reclamantul R. P. a fost concediat de
c ătre Ad min is tr aț ia N. a Î. F. R.A.
, începând cu data de_
, în temeiul disp.art.65 din Codul muncii, p en tru desf iinț are a lo culu i s ău de munc ă ,
ace as tă dec iz ie, emi să conform art.74 di n Codul muncii republicat, producându-ș iefectele, în temeiul disp.art.75 d in acel aș i cod "de l a d ata co mun ic ăr ii e i
s al ar iatulu i";.
Prin considerentele sentinței recurate, chiar prima instanță a constatat că salariatul reclamant a fost pus de către angajatorul său, Administrația N. a îmbunătățirilor F. R.A., în situația de a-i fi comunicată încetarea raporturilor de muncă, stabilindu-se chiar prin aceeași decizie, la punctul 2, că va beneficia de o compensație echivalentă cu șapte salarii de bază, prevăzută de art.12 alin.3 din Contractul colectiv de muncă pentru anul 2009-2010 la nivelul A.N.I.F.";din cheltuielile administrației";.
În conformitate cu prevederile art.12 alin.3 din Contractului Colectiv de Muncă la nivel de A.N.I.F.-R.A. pe anii 2009-2010, valabil la data concedierii salariatului, "La concedierea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de concediere, va primi o compensație echivalentă, astfel:
Vechime în sector mai mică de 3 ani, 3 salarii de bază Vechime în sector mai mare de 3 ani, 7 salarii de bază.".
Prin întâmpinările formulate, chiar agenția intimată susține că reclamantul
"…a fost concediat colectiv ca urmare a aplicării prevederilor O.U.G.82/_ privind unele măsuri de organizare a activității de îmbunătățiri funciare și că "… a primit preavizul și Decizia de concediere în temeiul art. 65-68 din Codul Muncii, republicat, determinat de desființarea locului de muncă și a postului, din motive fără legătură cu persoana salariatului.";
De asemenea, tot intimata, prin întâmpinare, recunoaște valabilitea convenției colective ale cărei clauze au fost invocate de către reclamant și care au fost reținute de către prima instanță.
Potrivit art.229 alin.4 din Codul muncii republicat, contractele colective de
muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";, iar
potrivit art.148 alin.1 din Legea nr.62/2011, executarea contractului colectiv de
muncă este obligat orie pentru părți. Neîndeplinirea obligațiilor asumate pri n
contractul colectiv d e muncă atrage răs punderea părților ca re se fac vin ovate de
aceasta.
Având în vedere această situație de fapt, din care rezultă că realmente
reclamantului i-a încetat contractul individual de muncă nr.23/_, fiind
obligat să se prezinte la un nou concurs pentru angajarea în cadrul noii unit ăți,
chiar dacă chiar intimata susține că este de fapt succesoare în drepturi și
obligații a fostei administrații, precum și dispozițiile legale aplicabile, apreciez că
soluția în prezenta cauză nu putea fi decât aceea de admitere a acțiunii
reclamantului.
Astfel, nu se poate reține că un angaja tor este liber să co ncedieze întreg
personalul unei instituț ii, să desființeze toate locurile de muncă dintr -o instituție,
cu prilejul oricărei reorganizări, even tual, cu ocazia or icărei modificări a
denumirii instituției, întrucât, potrivit art.24 lit.a din Carta socială europeană revizuită, pentru concedierea salariaților trebuie să existe în mod necesar un motiv întemeiat, iar Organizația Internațională a Muncii a statuat că lucrătorul nu va fi concediat fără să existe un motiv valabil de concediere, legat de aptitudinea sau conduita acestuia sau bazat pe necesitățile de funcționare a întreprinderii,
prin urmare, trebuie să existe o imposi bilitate obiectivă, reală, de continuare a
raporturilor juridice de muncă dintre părți.
Odată ce a fost stabilit un succesor pentru fostul angajator, acesta se va subroga în drepturile și obligațiile angajatorului cedent, acestă situație neputând constitui, în sine, un motiv valabil de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Probabil Administrația N. de Îmbunătățiri F. R.A. a avut în vedere pentru concedierea tuturor salariaților în temeiul art.65 din Codul muncii, astfel cum menționează și în cererea de recurs, doar faptul că a fost decisă de către Guvern desființarea acestei unități
.
Chiar și în această situație însă, la data emiterii deciziei de concediere, _
, aceasta nu ar fi putut fi o cauză de concediere , ci de încetare de drept a
con tr ac tulu i ind iv idu al de munc ă, în te me iul ar t.56 al in.1 l it. a d in Codul munc ii
republicat, aplicabile în situația " dizolvă rii angajatorului persoană j uridică, de la
data la care angajatorul și -a încetat existența, conform legii";, d ac ă, des igu r
un itate a desf iinț ată nu ar f i avu t un succ esor, c are s ă -i pre ia p atr imo n iul, precu m ș i
to ate drep tur ile ș i ob l ig aț iile d in con tr ac te le de ja înche iate, astfel cum s-a întâmplat
în c auz ă .
Dacă și în cazul transferului de întreprindere este interzisă concedierea
angajaților, în exclusivitate pentru acest motiv, cu atât mai mult în cadrul unei
reorganizări a întreprinderii, fără intenții de încetare în totalitate a ac tivității
acesteia, apare ca fiind lipsită de logică desființarea tuturor locurilor de muncă
existente anterior.
Astfel, conform art.173 alin.3 din Codul muncii republicat, transferul
întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia nu poate constitui motiv de
conced iere ind iv idu al ă s au colec tiv ă de c ătre ceden t or i de c ătr e ces ion ar .
Aceleași prevederi le regăsim ș i în Lege a nr.67/2006, c are, l a ar t.7 ,
stabilește că: "Trans ferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora
nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă de către cedent
sau de către cesionar.";
De asemenea, art.173 alin.2 din Codul muncii republicat, prevede că
drep tur ile ș i obl ig aț iile ceden tulu i, c are decurg d in tr -un contract sau raport de
mu nc ă ex is tent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
Prin urmare, factorul decident al concedierii trebuia să stabilească în mod
expres care sunt locurile de muncă ce sunt vizate efectiv de reducerea de
personal, în urma reorganizării, pe c are să le comunice din timp salariaților și
chiar reprezentanți lor acestora, să organizeze concurs pentru selectarea
persoanelor ce ocupau posturi de aceeași natură cu cele ce urmau să fie
desființate doar în acele situații în care se impunea, iar restul p ersonalului
trebuia preluat de către noua entitate, ca succesoare în d repturi și obligații a
structurii anterioare, în temeiul contractelor de muncă ce existau la dat a
reorganizării.
Semnificativ pentru nesiguranța, contradicțiile existente în cadrul raționamentului recurentei este faptul că aceasta, pe de o parte, consideră că angajatorul cedent a procedat în mod corect și legal concediindu-l pe intimat, însă, pe de altă parte, apreciază că numai în privința obligației sale de a-i plăti reclamantului compensații potrivit contractului colectiv de muncă, acesta a fost de fapt "preluat"; de către agenție, în calitate de succesoare în drepturile și obligațiile fostului angajator.
Ori, pentru a fi "preluat";, trebuie să mai exiști în calitate de salariat, să mai ai un contract individual de muncă în ființă, cu toate drepturile garantate de legislația muncii, care nu pot fi mai puține doar pentru că este vorba despre o instituție de stat, ci, din contră, ar trebui să fie cu mai multă atenție protejate.
În speță însă, fostul angajator a acordat reclamantului preaviz începând cu data de_, l-a concediat, iar agenția intimată a constatat tocmai că, pierzând drepturile sale de salariat, recurentul trebuie să susțină un nou concurs de angajare, la care acesta a participat la data de_, fiindu-i încheiat ulterior un nou contract individual de muncă contractul individual de muncă, înregistrat nr.7/2011, doar după ce a fost supus fără temei legal, la o nouă verificare a aptitudinilor profesionale și presonale, în temeiul art.29 și 30 din Codul muncii republicat.
Oprindu-ne chiar la dispozițiile art.30 din Codul muncii republicat,
concursurile sau examenele sunt obligatorii în cazul angajării în instituții publice
d ac ă ex is tă pos tur i v ac an te, or i, în s itu a ț ia în c are lege a d isp une c a nou a en titate
s ă "pre ia person alul";, ace as ta pre ia drep tur i ș i obl ig aț ii d in co n tr ac te ind iv idu al de
mu nc ă în v igo are, ce e a ce imp l ic it înse amn ă c ă nu ex is tă n ic i p os tur i v ac an te.
De altfel, și în H.G. nr.286/2011 se reglementează procedura de concurs/examen a personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, dar pentru a fi ocupate posturi vacante sau pentru a promova în grade sau trepte profesionale, ori, în speță, nu se poate considera că, prin reorganizarea și restructurarea A.N.I.F. R.A. posturile tuturor salariaților care le-au ocupat anterior în mod legal, ar fi devenit vacante și că era necesară supunerea tuturor salariaților la procedura de concurs/examen, pentru a rămâne pe post.
Desigur, fiind vorba despre o instituție publică, salariatul recurent a susținut un concurs la angajarea sa, activitatea acestuia a fost evaluată periodic de către angajator și trebuie să existe motive legale obiective pentru ca, în cursul executării contractului de muncă, să fie organizat un nou concurs/examen pentru ca salariatul să-și mențină practic același post.
Analizând susținerile pârâtei A. N. A Î. F., acestea sunt dominate de argumente contradictorii privitoare la "concedierea"; și "preluarea"; reclamantului, în calitate de salariat.
Este real faptul că art.14 din O.U.G.nr.82/_ privind unele măsuri de organizare a activității de îmbunătățiri funciare prevede expres faptul că: "Personalul angajat în cadrul Administrației Naționale a îmbunătățirilor F., care se desființează, se preia de către Agenție, în limita posturilor prevăzute la
art. 1", dar nu aceasta este modalitatea în care s-a acționat în speță, întrucât
salariaților nu li s-a menținut contractul de muncă.
"Preluarea"; înseamnă de fapt o modificare de angajator în cadrul aceluiași
contract, prin subro gare în drepturile și obligațiile angajato rului cedent, deci o
modificare a raportului juridic de muncă și nu o încetare a acestuia.
Mai trebuie menționat că, deși prin întâmpinare se susține că
"Administrația N. a îmbunătățirilor F. - R.A. s-a desființat la data de _
…";, din actele dosarului rezultă că această regie a fost r adiată di n registrul
comerțului abia la data de_, în baza rezoluției judecătorului delegat nr. 586485/_, după data la care s-au solicitat parțial fonduri pentru plata
compensațiilor de concediere, care au și fost achitate unor salariați la data de 11
aprilie 2012.
Mai mult, recurentul a mai invocat faptul că, prin măsura dispusă și
neplata compensațiilor la concediere, a suferit de fapt o discriminare față de
ceilalți foști colegi, care au fost conc ediați, nu au reuși t sau nu s -au mai
prezentat la concurs și, căutându -și în termenul de preaviz un alt loc de muncă,
s-au angajat ulterior în alte instituții, dar au păstrat și compensațiile băneșți ce le-au fost plătite con form aceluiași contr act colectiv de munc ă, în cadrul aceleiași
concedieri, de către același angajator.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere faptul că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea reclamantului, consider că, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod. proc. civilă, se impunea admiterea recursului declarat de reclamantul R. P., modificarea în tot a sentinței recurate și admiterea acțiunii reclamantului, cu obligarea pârâtei la plata compensațiilor la concediere stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil.
Red./Tehnored.:C.M.;_ .
Judecător,
C. M.
