Decizia civilă nr. 3636/2013. Obligație de a face. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3636/R/2013
Ședința publică din data de 24 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. A. SĂLAJ E. S. împotriva sentinței civile nr. 1427 din 18 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr._, privind și pe reclamanții intimați SS
S. Z., în numele membrului de sindicat și reclamantul intimat N. J. . Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 17 septembrie
2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată și când s-a amânat pronunțarea pentru data de 24 septembrie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1427 din 18 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr._, s-a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea cererii reconvenționale formulate de aceasta, și la excepția lipsei calității procesuale active, excepție invocata de pârâtă.
A fost admisă excepția tardivității cererii formulata de reclamant privind constatarea nulității procesului verbal nr. 2584/_ și a actului adițional nr. 1/_ la Contractul Colectiv de munca al SC A. E. S. pentru anii 2007- 2010, excepție invocata din oficiu de instanța.
A fost admisă în parte cererea precizata a reclamantului SS S.
Z. în numele membrului/ei de sindicat N. J. în contradictoriu cu pârâta SC
E. S.R.L. și în consecința a obligat pârâta să calculeze și sa plătească membrului/ei de sindicat contravaloarea sporului de 10% din salariul de baza, pentru condiții deosebite de munca, grele, periculoase sau penibile, sporul de 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate pentru condiții nocive de munca, și sporul de vechime în munca în procent de 25 %, toate cuvenite aferent perioadei septembrie 2009- august 2012.
A fost obligată pârâta să plătească membrului/ei de sindicat suma de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Potrivit prevederilor alin.1 art.246 C.proc.civ., având în vedere cererea de renunțare la judecarea cererii reconvenționale și renunțarea verbală la excepția lipsei calității procesuale active, instanța va lua act de renunțările formulate.
În privința excepției tardivității cererii de constatare a nulității procesului - verbal nr. 2584/_ și a actul adițional nr. 1 /_ la Contractul Colectiv de Muncă al SC A. E. S. 2007- 2010 instanța a constatat că aceste acte au
modificat prevederile art.41 alin.3 lit.a și b din CCM menționat și în consecință se solicită constatarea nulității unei clauze din acest contract.
Potrivit prevederilor art.268 alin.1 lit.d din Codul muncii republicat, art.4 și 107 din CCM la nivel de SC A. E. S. 2007- 2010, acestui contract încetându-i valabilitatea la data de_ și acțiunea fiind introdusă la data de _ , cererea reclamantului a fost respinsă ca tardiv introdusă.
În privința fondului cauzei instanța reține că potrivit art.41 alin.1 și 2 și alin.3 lit. a, b și d din CCM la nivel de SC A. E. S. :
Părțile contractate sunt de acord ca în perioada următoare să acționeze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuția pentru muncă prestată și condițiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.
Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt:
pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile 10% din salariul de bază
pentru condiții nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate. (…)
d) pentru vechime în muncă minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani din salariul de bază.";
Aceste sporuri sunt acordate pentru categoriile de locuri de muncă prevăzute la art.23 și 24 din CCM, respectiv locurile de muncă cu condiții deosebite, cu condiții speciale, cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile și altele asemenea, sporuri și condiții stabilite prin negocierea părților care au încheiat contractul colectiv de muncă, și care constituie legea părților ( art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, în vigoare la data respectivă).
La data de_ s-a încheiat procesul verbal înregistrat sub nr. 2584/_ în care se consemnează faptul că în urma întâlnirii avute la aceeași dată între patronatul SC A. E. S. și sindicatul Salubrizare Z. " s-a căzut de acord cu modificarea art. 41 alin. 3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă al SC A. E.
.";
Acest acord a fost materializat prin încheierea actului adițional nr.1/_ la Contractului colectiv de muncă al SC A. E. S. prin care se stabilea în urma negocierilor că: "Începând cu data înregistrării prezentului Act adițional se modifică și va produce efecte art. 41 alin. 3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă care în urma modificării, va avea următorul conținut:
"Sporurile cuprinse la art. 41 alin. 3 lit. a și b se consideră introduse în salariu, și fac parte din contractul de bază.";
Acest act adițional a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Incluziune Socială Sălaj sub nr.350 din_ și conform prevederilor art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996 și-a produs efect de la data înregistrării.
Prin urmare începând cu această dată, salariul de bază lunar al salariaților trebuia majorat cu procentul sporurilor incluse în acesta, fapt ce nu s-a realizat după cum reiese din înscrisurile din carnetul de muncă al salariatului de la rubrica " salariu de bază lunar";.
Conform prevederilor art.1 alin.1 din Decretul nr.92/1976 (în vigoare la acea dată) "Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meseria sau specialitatea, timpul de muncă lucrat în locurile de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta"; iar potrivit art.6 alin.1 "Modificările intervenite în executarea contractului colectiv de muncă, după întocmirea contractului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.";
În acest termen prevăzut de normele legale în vigoare nu s-a făcut nici o înscriere în carnetul de muncă al salariatului care să reflecte majorarea salarială ca urmare a încheierii Actului adiționale nr.1/_ .
Această modificare salarială nu presupune încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă care să justifice începerea curgerii termenului de la o altă dată deoarece art.7 alin.4 din Legea nr.53/2003 în vigoare la acea dată prevedea faptul că modificarea este posibilă fără încheierea unui act adițional dacă rezultă din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Prin urmare instanța a constatat faptul că pârâta a încălcat prevederile art.30 din Legea nr.130/1996 și ale art.243 din Legea nr.53/2003 potrivit cărora
"Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți";.
În consecință instanța a admis cererile reclamantului privind obligarea pârâtei la calculul și plata către salariat a contravalorii sporului de 10% din salariul de bază pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile și sporul de 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate pentru condiții nocive de muncă.
Pârâta nu a respectat obligativitatea executării clauzelor contractului colectiv de muncă nici în privința acordării sporului pentru vechimea în muncă.
Pârâta justifică neacordarea acestui spor prin faptul că nu s-a procedat la negocierea lui individuală cu fiecare salariat în parte ci doar a fost stabilit între
limita minimă și maximă în contractul colectiv de muncă.
În această situație angajatorul își invocă propria culpă deoarece potrivit prevederilor art.40 alin.2 lit. c Codul muncii acesta are obligația "să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Din moment ce în urma negocierilor cu sindicatul s-a obligat să plătească salariaților, conform art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă pentru 2007- 2010, un spor pentru vechimea în muncă de minim 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la vechimea de peste 20 ani, din salariul de bază, acesta era obligat să individualizeze cuantumul sporurilor cuvenite salariaților pentru a nu lăsa lipsită de substanță prevederea contractuală.
Neprocedând astfel, instanța consideră că acest spor se cuvine în procentul prevăzut de legislația în materie privind acordarea sporului salariaților din sectorul bugetar având în vedere faptul că limitele minime și maxime ale acestui spor au fost preluate din CCM Unic la Nivel Național pentru anii 2007 - 2010.
Astfel, la data încheierii CCM la nivel de unitate pentru anii 2007 - 2010 era în vigoare H.G. nr.281/1993 care la art.7 prevedea acordarea tranșelor de vechime calculate la salariul de bază astfel: între 3-5 ani - 5%, între 5-10 ani - 10%, între 10-15 ani - 15%, între 15-20 ani - 20%, peste 20 ani - 25%.
Prevederile acestui articol au fost abrogate de Legea nr.330/2009 care prevedea includerea sporului în salariul de bază și care la art.16 prevedea aceleași tranșe de vechime pentru calcularea sporului de vechime.
În baza art.274 C.proc.civ. a fost obligată pârâta să plătească membrului de sindicat suma de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta,
solicitând în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei instanței de fond spre o nouă judecată, iar în subsidiar modificarea sentinței cu reținerea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.
În temeiul art. 300 alin.2 C.pr.civ. a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate până la soluționarea recursului, cerere la care s-a renunțat.
În motivare s-a arătat, în esență, că instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, motiv de casare potrivit art. 3041; art. 312 alin 3 și 5 C.pr.civ.
Textul art. 24 și 41 alin 3 lit. a,b și d din CCM al SC. A. E. S. 2007- 2010 folosește în descrierea locurilor de munca termeni precum: condiții grele de
munca, periculoase, penibile și nocive. Acești termeni trebuie interpretați și analizați în contextul legislației muncii și art. 23 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate, care clasifica locurile de munca în trei categorii: locuri de munca normale, cu condiții deosebite și cu condiții speciale și prevede ca legislația în domeniu este cea care stabilește tipul locului de munca .
Reglementarea specifica în materie o găsim în art. 19 și 20 din Legea 19/2000, art. 3 lit. g și h din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care prevăd ca locurile de munca se clasifica în locuri de munca normale, cu condiții deosebite și cu condiții speciale. Legea 263/2010 abroga Legea 19/2000, dar în esența acestea conțin dispoziții similare, care definesc categoriile de locuri de muncă. Aplicabilă este și Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de munca în condiții speciale, care în anexa 1 enumeră activitățile cu locuri de munca speciale, dar în aceasta anexa nu se regăsește activitatea desfășurata de reclamant.
În anexa 2 sunt enumerate unitățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale conform HG 1025/2003. SC A. E. S. nu se regăsește pe aceasta lista.
Legea 226/2006 este abrogata prin Legea nr. 263/2010, când, la 1 ianuarie 2011, reglementarea acestui domeniu este data de art. 30 alin 1 lit. e din lege și anexele, precum și HG 1284/2011 privind modul de obținere a avizului pentru condiții speciale de munca. Nici în noua reglementare nu se regăsește activitatea desfășurata de reclamant ca fiind în condiții speciale.
Locuri de munca cu condiții deosebite (categorie ce subsumează caracterul greu, periculos, penibil) se analizează în raport de art. 19 din Legea nr. 19/2000 completată cu H.G. nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de munca în condiții deosebite.
Conform art. 19 alin 4 din Legea 19/2000, locurile de munca în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de munca sau în lipsa contractului colectiv de munca, prin decizia organului de conducere legal constituit.
Aceste dispoziții sunt completate de pct. 16 din Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii 19/2000. Nominalizarea persoanelor care lucrează în locuri de munca în condiții deosebite, cu respectarea criteriilor prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, se face de către angajator în baza avizului acordat de inspectoratul teritorial de munca. Angajatorul este obligat sa depună la casa teritoriala de pensii, la definitivarea contractului colectiv de munca, avizul inspectoratului teritorial de munca prin care se dovedește încadrarea locurilor de munca în condiții deosebite. Persoanele asigurate pe baza de declarație sau de contract de asigurare, care lucrează în locuri de munca în condiții deosebite, solicita inspectoratului teritorial de munca avizul pentru încadrarea locului de munca în condiții deosebite, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 261/2001.
În speța reclamantul nu face dovada parcurgerii acestei proceduri obligatorii pentru calificarea locurilor de munca ca fiind în condiții deosebite.
Instanța nu poate suplini prin hotărâre obligativitatea urmării acestei proceduri și sa acorde retroactiv acest statut pentru locurile de munca din cadrul unei societăți, întrucât ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, exercitând atribuțiile unui organ administrativ.
În ce privește sporul pentru condiții penibile, trebuie aplicate dispozițiile art. 7 din CCM la nivel național 2011-2014, ce reglementează, în situația în care părțile nu se înțeleg asupra interpretării sau aplicării unor clauze contractuale, la solicitarea oricăreia dintre ele, constituirea unei comisii paritare care sa stabilească în ce mod urmează a fi puse în aplicare prevederile care au provocat divergenta. Instanța nu se poate substitui acordului de voința al părților stabilind, retroactiv, fără dovezi, care sunt locurile de munca în condiții penibile.
Orice convenție a părților privind încadrarea unor locuri de munca în condiții penibile produce efecte pentru viitor, nu și pentru trecut.
Este esențial în stabilirea caracterului penibil al locurilor de munca faptul ca între S. "S. "; Z. și SC. A. SĂLAJ E. S. s-a încheiat la data de_ contractul colectiv de munca pe anii 2012-2013. Negocierile au fost finalizate în sensul ca nu exista locuri de munca cu caracter deosebit, grele, periculoase, penibile, nocive în cadrul societății, în contract neregăsindu-se sporuri pentru astfel de activități. Față de data semnării noului CCM și perioada dedusă judecății nu s-a schimbat nimic în activitatea societății, angajații prestând aceeași munca, în aceleași condiții.
Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate sub acest aspect și nu a încuviințat probatoriul solicitat, respectiv interogatoriul reclamantului sub aspectul faptului ca organizația sindicala nu a inițiat negocieri pentru a se declanșa procedura speciala menționata anterior în vederea obținerii acestor calificative a locurilor de munca. S., daca ar fi apreciat ca nu se respecta CCM în vigoare, putea declanșa conflictul de drepturi, în sensul art. 67 lit. b din Legea 168/1999. Legea 130/1996 prevedea la art. 3 pct. 6 posibilitatea sindicatului de a iniția negocieri colective privind drepturile salariale.
Chiar daca instanța de fond a interpretat actul adițional nr. 1/_ la contractul colectiv de munca în senul ca au fost adăugate sporurile prevăzute în art. 41 alin 3 lit. a și b în salariul de baza, aceasta apreciere nu suplinește obligația instanței de a aprecia asupra fondului cauzei, respectiv existenta sau nu a condițiilor de munca speciale sau deosebite.
În subsidiar, invocă nelegalitatea hotărârii în sensul ca instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecații și a pronunțat o hotărâre lipsita de temei legal, în sensul art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ..
Instanța de fond a admis acțiunea reclamanților în contextul în care a interpretat actul adițional nr. 1/_ la CCM în sensul ca au fost adăugate sporurile prevăzute în art. 41 alin 3 lit. a și b în salariul de baza, iar salariul de baza lunar al angajaților trebuia majorat cu procentul sporurilor incluse.
Interpretarea excede regulilor în materia dreptului comun (art. 977 și următoarele Cod civil), încălcând prevederile art. 983 și 984 C. civil: "convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare ca părțile si-au propus a contractat, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat», "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obliga";.
Câtă vreme în actul adițional nu se utilizează termenul consacrat de
"majorare"; a salariului de baza, instanța nu poate adaugă acest înțeles convenției părților, respectiv nu poate majora salariul de baza stabilit în CCM la art. 40 (4) .
Sensul dat de părți acestei convenții este acela ca salariul de baza stipulat la art. 40 alin 4 din contractul colectiv de munca reprezintă remunerația adecvata condițiilor de munca existente în societate.
Actul adițional prevede modificarea cuprinsului art. 41 alin 3 lit. a și b, în sensul ca sporurile pentru condiții de munca deosebite și speciale se considera cuprinse în salariul de baza deja stabilit la încheierea contractului colectiv de munca. Daca părțile ar fi stabilit acordarea acestor sporuri, ar fi stabilit și modificarea art. 40 alin 4 din contractul colectiv de munca.
De altfel, reclamantul nu și-a întemeiat pretenții pe cuprinsul actului adițional, dimpotrivă a urmărit denunțarea acestuia, apreciind ca acest act este prejudiciabil pentru salariat și a invocat un motiv de nulitate absoluta.
Hotărârea instanței este lipsita de temei legal și în ce privește petitul privind obligarea de a calcula și plăti contravaloarea sporului de vechime.
Nu exista nici o similitudine între domeniile reglementate de H.G. nr. 281/1993 și obiectul de activitate al recurentei. În plus art. 7 alin 3 statuează ca trecerea într-o transa superioara de vechime se face numai în cazul persoanelor
care în ultimii doi ani au obținut cel puțin calificativul "bun";. Alin 4 prevede nu se iau în calcul perioadele în care persoana respectiva a obținut calificativul slab.
Instanța preia așadar în mod nelegal și părtinitor doar parțial prevederile HG 281/1993. Aplicarea integrala a acestui act normativ oricum nu ar fi posibila pentru ca nu exista o similitudine ca sistem sub aspectul politicii de personal.
Art. 41 alin 3 lit. d invocat de reclamant poate fi interpretat doar ca un acord de principiu al părților pentru negocierea individuala a sporului de vechime, ca un plafon al negocierilor, între 5% și 25%, începând cu 3 până la 20 ani vechime, urmând a se stabili ulterior procentul concret al sporului de vechime pentru fiecare angajat în parte.
Așa cum este redactat este imposibil a se stabili care este, spre exemplu, sporul de vechime al unui angajat cu 10, 11, 12 ani vechime etc.
După încheierea contractului colectiv de munca 2007 -2010 angajații au semnat acte adiționale la contractul individual de munca, în care nu apare menționat vreun spor de vechime, întrucât părțile nu au mai negociat acest spor. Acest lucru nu este imputabil angajatorului. câtă vreme în CCM sau în contractul individual de munca nu se stipulează în mod concret procentul acordat ca spor de vechime instanța nu poate impune în sarcina angajatorului obligații decât pentru viitor, nicidecum retroactiv. Instanța omite dispozițiile alin 2 al art. 243 din Legea 53/2003 care instituie răspunderea materiala a părților care nu-si respecta obligațiile contractuale. Raportat la acestea, acțiunea apare ca inadmisibila, fiind întemeiata pe prevederile contractuale, putând discuta eventuale pretenții ale reclamantului doar intr-un cadru procesual care sa supună analizei instanței eventuale daune - interese, antrenate de o răspundere delictuala.
Soluția instanței de fond este nelegala și sub aspectul perioadei pentru care a acordat sporurile septembrie 2009-august 2012 .
Contractul colectiv de munca 2007-2010 s-a încheiat pe o perioada de 4 ani (art. 4). Acest contract nu si-a prelungit valabilitatea fiind denunțat unilateral de către SS Z. . Prin adresele nr. 1526/_, 1859/_ și 1901/_ sindicatul declara ca a expirat contractul colectiv de munca existent între părți la data de_ .
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Se constată, în acest sens, faptul că nu poate fi sancționată soluționarea cauzei de către prima instanță fără a se raporta la dispozițiile Legii nr. 19/2000, ale Legii nr. 263/2010, ale Legii nr. 226/2006 și ale H.G. nr. 1025/2003, H.G. nr. 1284/2011 și H.G. nr. 261/2001.
Recurenta afirmă aplicabilitatea acestor prevederi legale în stabilirea condițiilor grele de muncă, periculoase, penibile și nocive, fapt dedus din dispozițiile art. 23 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 (copiat în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate de care se prevalează reclamantul), unde se statuează că "Locurile de munca se clasifica în locuri de munca normale, locuri de munca cu condiții deosebite și locuri de munca cu condiții speciale, stabilite potrivit reglementărilor legale";.
Or, dispozițiile art. 24 din cele două contracte colective de muncă, pe care se întemeiază pretențiile din acțiune, stipulează în sensul că: "(1) Pentru prestarea activității în locurile de munca cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, salariații au dreptul, după caz, la sporuri la salariul de baza, durata redusa a timpului de lucru, alimentație de întărire a rezistenței organismului, echipament de protecție gratuit, materiale igienico-sanitare, concedii suplimentare, prevăzute de
contractele colective de munca la nivel de ramura, grupuri de unități, unități si instituții; duratele de reducere a vârstei pentru pensionare sunt cele prevăzute în lege
";.
Prin urmare, din analizarea comparativă a celor două clauze contractuale reiese că sunt două distincții categoriale diferite:
cea între locurile de muncă în condiții speciale/deosebite/normale, cu încadrarea prin aplicarea procedurilor impuse de dispozițiile legale pe care le invocă recurenta și cu efecte asupra modului de calcul a drepturilor de pensie, și respectiv,
cea între locurile de muncă cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, fără efecte asupra modului de stabilire a pensiei, fără imperativul în vederea acordării acestor categorii, a aplicării procedurilor pe care
in extenso
le invocă recurenta, cu unica consecință indicată în textul clauzelor citate, în cazul în care se regăsesc astfel de condiții la un anumit loc de muncă, a acordării sporurilor la salariu, a reducerii timpului de lucru etc.
Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 23 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 nu se constituie într-o parte introductivă pentru art. 24, ci reglementează o altă categorie juridică, cu alte efecte și deci alte condiții pentru recunoașterea acestora.
Față de aceste dezlegări, nu se poate reține că tribunalul nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, prin faptul neanalizării incidenței prevederilor Legii nr. 19/2000, ale Legii nr. 263/2010, ale Legii nr. 226/2006 și ale H.G. nr. 1025/2003, H.G. nr. 1284/2011 și H.G. nr. 261/2001 asupra cauzei, aceste dispoziții nefiind incidente în raport de obiectul cauzei.
Un alt motiv de recurs este întemeiat pe afirmarea inadmisibilității acțiunii în raport de neurmarea procedurii interpretării în cadrul comisiei paritare, despre care se face vorbire în cuprinsul art. 7 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 (din eroare s-a trecut contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2011-2014), a dispozițiilor contractuale a căror aplicare se solicită prin acțiune.
Or, se constată că temeiul contractual pe care îl invocă reclamantul/a prin acțiune este cuprins în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității, iar nu în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007- 2010.
Chiar dacă art. 7 din acest din urmă CCM copiază întocmai art. 7 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 (inclusiv denumirea de contract colectiv de muncă unic la nivel național: "Pentru rezolvarea problemelor ce apar in aplicarea prevederilor prezentului contract precum si pentru monitorizarea aplicării lui, părțile convin sa instituie o comisie de aplicare si monitorizare a Contractului colectiv de munca unic la nivel național. (2) Competenta, componenta, organizarea si functionarea comisiei prevazute la alin. (1) sunt stabilite prin regulamentul din anexa nr. 1 la prezentul contract";), trebuie remarcat că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu se regăsește o anexă și un regulament care să facă operabile aceste dispoziții.
În plus, chiar dacă s-ar accepta aplicabilitatea acestei dispoziții, ea nu trebuie văzută ca impunând o procedură prealabilă sine qua non, omisiunea căreia să poată fi invocată ca un fine de neprimire în cazul unei acțiuni în instanță. Nu există în acest sens nici o dispoziție legală sau contractuală.
Un alt motiv de recurs invocă inexistența caracterului penibil al locurilor de muncă din cadrul societății în condițiile în care prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat pe anii 2012-2013, nu au fost reglementate aceste sporuri, stabilindu-se în cadru negocierilor că nu există astfel de locuri de muncă în unitate, astfel încât, nefiind schimbate condițiile de muncă și activitatea societății, ele nu s-au regăsit nici anterior, sub auspiciile vechiului contract colectiv de muncă.
Concluzia nu poate fi primită, întrucât tinde a nega o clauză contractuală care a existat în contractul colectiv de muncă de care se prevalează reclamantul/a. Or, nu poate fi acceptată o astfel de aplicare retroactivă a noului contract colectiv de muncă, în contra stipulațiilor exprese din vechiul contract.
În raport de apărările făcute în recurs în legătură cu actul adițional nr. 1/_, Curtea reține că interpretarea clauzei "sporurile cuprinse la art. 41 alin. 3 lit. a și b se consideră introduse în salariu, și fac parte din contractul de bază"; nu poate fi făcută în sensul indicat de recurentă, prin considerarea că aceste sporuri "se consideră cuprinse în salariul de bază deja stabilit la încheierea contractului colectiv de muncă";.
O atare interpretare ar nega evidența, anume, faptul că în urma acestei modificări a clauzei contractuale, nu au crescut salariile de bază în unitate, ca efect al afirmatei includeri a sporurilor în salariul de bază. Prin urmare, nu poate fi primită o astfel de afirmație nesusținută de probe. A o accepta ar semnifica să se primească o renunțare a salariaților la drepturile care li se cuvin legal (în contra interdicției stabilite prin dispozițiile art. 38 Codul muncii, conform căreia salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege), mai cu seamă că aceste sporuri sunt reglementate și în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, astfel încât, chiar în ipoteza în care aceste sporuri nu ar fi fost prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ele ar fi putut fi revendicate în temeiul acestui contract colectiv de muncă la nivel superior, aplicabil în baza dispozițiilor art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 130/1996, aplicabilă la acel moment.
Aceste repere imperative din legislație nu pot fi înlăturate pe cale de interpretare a clauzei din actul adițional nr. 1/_, situație în care este legală soluția primei instanțe.
Prin însăși încheierea actului adițional se afirmă caracterul datorat al acestor sporuri, întrucât părțile arată că sporurile trebuie considerate incluse în salariul de bază. Interpretarea efectelor actului adițional trebuie făcută însă prin raportare la imperativele legislative indicate în cele ce preced.
Este adevărat că, așa cum subliniază recurenta, reclamantul/a nu s-a întemeiat pe cuprinsul acestui act adițional, însă analizarea acestuia s-a impus în raport de apărările făcute de pârâtă prin invocarea actului. Faptul că interpretarea actului a adus elemente în susținerea caracterului fondat al acțiunii este un efect al analizei pe care instanța este ținută a o face tuturor chestiunilor de fapt și de drept invocate de părți în susținerea poziției lor procesuale.
Cât privește motivul de recurs formulat în legătură cu modul de soluționare a petitului vizând sporul de vechime, Curtea constată că vechimea în muncă a reclamantului/ei este de peste 20 de ani, situație în care s-a acordat în primă instanță sporul de 25 %, nepunându-se problema de a se aplica prin asimilare dispozițiile H.G. nr. 281/1993 cu privire la modul de operare a trecerii la o tranșă superioară de vechime și cu asta, la un procent superior. Fiind întrunită condiția de acordare a sporului de vechime în procent maxim, analizarea cererii cu luarea în considerare a altor repere decât clauzele contractuale este inutilă, devenind superfluu ase analiza deci și motivele de recurs dezvoltate pe marginea aplicabilității dispozițiilor H.G. nr. 281/1993 în cauză.
Nu poate fi primită afirmația că prin dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit doar un acord de principiu pentru o negociere individuală a sporului de vechime, acolo unde salariatul întrunește vechimea în muncă minimă sau pe cea maximă indicată în clauza analizată (de 3 ani, respectiv 20 de ani). În aceste cazuri, nici textul clauzei și nici rațiuni de logică nu impun o etapă ulterioară pentru conturarea dreptului efectiv al salariatului, toate elementele fiind indicate de textul art. 41 alin. 3 lit. d) din contract, în mod necondiționat: "sporurile minime ce se acordă
în condițiile prezentului contract sunt … pentru vechime în muncă, minimum 5
% pentru 3 ani vechime și maximum 25 % la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază";.
Vechimea în muncă reprezintă, sub auspiciile contractului colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, copiat, în această privință prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, un atu al angajatului, care cu cât dobândește o mai mare vechime în muncă, se presupune că dobândește un plus de experiență, câștigând astfel o mai bună calificare, fiind reglementată ca o consecință obligația de remunerare suplimentară, în funcție de vechime.
Nu trebuie omisă, în interpretarea textului, precizarea făcută în partea introductivă a alineatului din care face parte textul propriu-zis relevant pentru acest spor, unde se instituie caracterul minimal al sporurilor reglementate în continuare.
Prin urmare, dacă în partea introductivă a alineatului se face precizarea caracterului minimal al drepturilor reglementate în cuprinsul său, chiar dacă la litera d) se reglementează ca un maxim sporul de vechime de 25 % peste 20 de ani, acest din urmă fapt nu poate fi privit ca o anulare a primei determinări. Suprapunându-se, așadar, caracterul minim al dreptului cu cel maxim stabilit prin dispozițiile următoare, se deduce de aici intenția părților contractante de a stabili un spor de vechime fluctuant, ce pornește de la procentul minim de 5 % pentru 3 ani vechime în muncă și merge până la 25 % pentru o vechime de peste 20 de ani, acest din urmă procent fiind exact, nesupus negocierii.
Cu alte cuvinte, întrucât matematic, o valoare ce nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât alta, trebuie să fie egală cu aceasta, aplicând această logică textului de interpretat, rezultă că pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani, sporul de vechime nu poate fi nici mai mic, dar nici mai mare decât 25 %, rămânând deci a fi egal cu acest procent.
Ca atare, este irelevant faptul că acest spor nu a fost negociat ulterior la nivel individual și nu a fost cuprins în contractul individual de muncă, fiind datorat în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Un ultim motiv de recurs este formulat în legătură cu durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, arătându-se de către recurentă că fiind încheiat pe o perioada de 4 ani (art. 4), a fost denunțat unilateral de către SS Z., cum rezultă din adresele nr. 1526/_
, 1859/_ și 1901/_, prin care sindicatul declară că a expirat contractul colectiv de munca la data de_ .
Or, potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2010, dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.
Fiind înregistrat la fosta DMPS Sălaj sub nr. 350/_, durata de valabilitate a contractului, inițial negociată, a fost de 4 ani, deci până la_, astfel încât, pentru a stopa prelungirea automată cu încă 12 luni, trebuia ca una din părți să îl denunțe cel târziu la_ . Or, adresele pe care le invocă pârâta recurentă pentru a afirma că a fost denunțat acest contract colectiv de muncă de către sindicat datează din anul 2012, neputând deci produce efectul de care se prevalează recurenta.
De altfel, aceste adrese nu cuprind intenția sindicatului de denunțare a contractului colectiv de muncă, care nici nu poate fi dedusă din solicitarea de a se începe negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă, întrucât, în mod evident, aceste negocieri pot fi de durată și nu implică în mod necesar încetarea anterioară a contractului în ființă.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN N. LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1427 din 18 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. G. M. N. I. T.
GREFIER,
B.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. C. N. C.
