Decizia civilă nr. 3647/2013. Obligație de a face. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3647/R/2013
Ședința publică din data de 24 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. -R. M. JUDECĂTORI: C. M.
S. -C. B. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC A. S. E. S. Z. împotriva sentinței civile nr. 1422 din 18 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, privind și pe reclamantul intimat SS S.
Z. în numele membrului de sindicat C. V., având ca obiect obligație de a face.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2013, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 1422 din 18 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, s-a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea cererii reconvenționale formulate de aceasta, și la excepția lipsei calității procesuale active, excepție invocata de pârâtă.
A fost admisă excepția tardivității cererii formulata de reclamant privind constatarea nulității procesului verbal nr. 2584/_ și a actului adițional nr. 1/_ la Contractul Colectiv de munca al SC A. E. S. pentru anii 2007- 2010, excepție invocată din oficiu de instanța.
A fost admisă în parte cererea precizata a reclamantului SS S.
Z., în numele membrului de sindicat C. V. în contradictoriu cu pârâta SC
A. E. S. Z. și în consecință obligă pârâta să calculeze și să plătească membrului de sindicat contravaloarea sporului de 10% din salariul de baza, pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, sporul de 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate pentru condiții nocive de muncă, și sporul de vechime în muncă în procent de 25 %, toate cuvenite aferent perioadei septembrie 2009- august 2012.
A fost obligată pârâta să plătească membrului de sindicat suma de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Potrivit prevederilor alin.1 art.246 Cod procedură civilă "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cererea scrisă.";
Având în vedere această prevedere legală precum și cererea de renunțare la judecarea cererii reconvenționale depusă la dosar și renunțarea verbală la
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, instanța a luat act de renunțările formulate de pârâtă.
În privința excepției tardivității cererii formulată de reclamant privind constatarea nulității procesului - verbal nr. 2584/_ și a actul adițional nr. 1
/_ la Contractul Colectiv de Muncă al SC A. E. S. 2007- 2010 instanța a constatat faptul că aceste acte au modificat prevederile art. 41 alin.3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă menționat și în consecință se solicită constatarea nulității unei clauze din acest contract.
Potrivit prevederilor art. 268 alin.1 lit. d din Codul muncii republicat
"Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate.... d) pe toată durata existenței contractului în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Contractul colectiv de muncă la nivel de SC A. E. S. 2007- 2010 și-a încetat valabilitatea la data de_ .
Având în vedere faptul că acțiunea reclamantului a fost introdusă la data de _ , deci după încetarea valabilității contractului colectiv de muncă la nivel de SC A. E. S. pentru anii 2007- 2010, cererea reclamantului privind constatarea nulității procesului verbal nr. 2584/_ și a actului adițional nr.1/_ a fost tardiv introdusă.
În privința fondului cauzei instanța a reținut faptul că potrivit art.41 alin.1 și 2 și alin.3 lit. a, b și d din contractul colectiv de muncă la nivel de SC A. E.
S.: 1. Părțile contractate sunt de acord ca în perioada următoare să acționeze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuția pentru muncă prestată și condițiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu; 2. Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază; 3. Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt: a) pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile 10% din salariul de bază; b) pentru condiții nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate; ………d) pentru vechime în muncă minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani din salariul de bază.";
Aceste sporuri sunt acordate pentru categoriile de locuri de muncă prevăzute la art.23 și 24 din contractul colectiv de muncă, respectiv locurile de muncă cu condiții deosebite, cu condiții speciale, cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile și altele asemenea, sporuri și condiții stabilite prin negocierea părților care au încheiat contractul colectiv de muncă, și care constituie legea părților ( art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, în vigoare la data respectivă).
La data de_ s-a încheiat procesul verbal înregistrat sub nr. 2584/_ în care se consemnează faptul că în urma întâlnirii avute la aceeași dată între patronatul SC A. E. S. și sindicatul Salubrizare Z. " s-a căzut de acord cu modificarea art. 41 alin. 3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă al SC A. E.
S. .";
Acest acord a fost materializat prin încheierea actului adițional nr.1/_ la Contractului colectiv de muncă al SC A. E. S. prin care se stabilea în urma negocierilor că: ";Începând cu data înregistrării prezentului Act adițional se modifică și va produce efecte art. 41 alin. 3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă care în urma modificării, va avea următorul conținut: "Sporurile cuprinse la art. 41 alin. 3 lit. a și b se consideră introduse în salariu, și fac parte din contractul de bază.";
Acest act adițional a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Incluziune Socială S. sub nr.350 din_ și conform prevederilor art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996 și-a produs efect de la data înregistrării.
Prin urmare începând cu această dată, salariul de bază lunar al salariaților trebuia majorat cu procentul sporurilor incluse în acesta, fapt ce nu s-a realizat după cum reiese din înscrisurile din carnetul de muncă al salariatului de la rubrica "salariu de bază lunar";.
Nu s-a făcut nici o înscriere în carnetul de muncă al salariatului care să reflecte majorarea salarială ca urmare a încheierii Actului adiționale nr.1/_ .
Această modificare salarială nu presupune încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă care să justifice începerea curgerii termenului de la o altă dată deoarece art. 7 alin. 4 din Legea nr.53/2003 în vigoare la acea dată prevedea faptul că modificarea este posibilă fără încheierea unui act adițional dacă rezultă din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Prin urmare instanța a constatat faptul că pârâta a încălcat prevederile art. 30 din Legea nr.130/1996 și ale art. 243 din Legea nr.53/2003 potrivit cărora
"Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți";.
Pârâta nu a respectat obligativitatea executării clauzelor contractului colectiv de muncă nici în privința acordării către salariat a sporului pentru vechimea în muncă.
Pârâta justifică neacordarea acestui spor prin faptul că nu s-a procedat la negocierea lui individuală cu fiecare salariat în parte ci doar a fost stabilit între limita minimă și maximă în contractul colectiv de muncă.
În această situație angajatorul își invocă propria culpă deoarece potrivit prevederilor art.40 alin.2 lit. c Codul muncii acesta are obligația "să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Din moment ce în urma negocierilor cu sindicatul s-a obligat să plătească salariaților, conform art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă pentru 2007- 2010, un spor pentru vechimea în muncă de minim 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la vechimea de peste 20 ani, din salariul de bază, acesta era obligat să individualizeze cuantumul sporurilor cuvenite salariaților pentru a le pute acorda și a nu lăsa lipsită de substanță prevederea contractuală. Neprocedând astfel, instanța a considerat că aceste sporuri se cuvin în procentul prevăzut de legislația în materie privind acordarea sporului de vechime salariaților din sectorul bugetar având în vedere faptul că limitele minime și maxime ale acestui spor au fost preluate din Contractul Colectiv de Muncă Unic
la Nivel Național pentru anii 2007 - 2010.
Astfel, la data încheierii Contractului Colectiv de Muncă la nivel de SC A.
E. S. pentru anii 2007 - 2010 era în vigoare H.G. NR.281/1993 care la art.7 prevedea acordarea tranșelor de vechime calculate la salariul de bază astfel: între 3-5 ani - 5%, între 5-10 ani - 10%, între 10-15 ani - 15%, între 15-20 ani - 20%, peste 20 ani - 25%.
Prevederile acestui articol au fost abrogate de Legea nr. 330/2009 care prevedea includerea sporului pentru vechime în muncă în salariul de bază și care la art.16 prevedea aceleași tranșe de vechime pentru calcularea sporului de vechime.
Prin urmare instanța a considerat că aceste criterii de stabilire a procentului sporului de vechime cuvenit salariatului sunt aplicabile în speță și având în vedere vechimea acestuia în muncă va obliga pârâta să-i plătească acest spor de vechime raportat la salariul de bază.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. S. E. S.R.L.,
solicitând în principal - casarea în întregime a sentinței atacate și trimiterea cauzei instanței de fond spre o nouă judecată, iar în subsidiar - modificarea sentinței atacate cu reținerea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.
În temeiul art. 300 alin.2 C.pr.civ. a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate până la soluționarea recursului.
În motivarea recursului se arată de către recurentă următoarele:
Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și 41 alin. 3 lit. a, b și d din Contractul Colectiv de Muncă al S.C.";A. S. E. ";S.R.L. Z. 2007-2010, iar textul art. 24 folosește în descrierea locurilor de muncă termeni precum condiții grele de muncă, periculoase, penibile și nocive.
Se invocă faptul că acești termeni trebuie interpretați și analizați în contextul legislației muncii și art. 23 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care clasifică locurile de munca în trei categorii: locuri de munca normale, locuri de muncă cu condiții deosebite și locuri de muncă cu condiții speciale.
Astfel, angajatorul susține că, prin întâmpinarea formulată la judecarea cauzei în primă instanță s-a invocat faptul că în cadrul societății nu există locuri de muncă care să se încadreze în categoria locurilor de muncă deosebite, având un caracter greu, periculos, penibil sau în categoria locurilor de muncă speciale, având un caracter nociv, așa cum sunt acestea definite de legislația muncii.
Se mai invocă faptul că art. 23 din Contractul colectiv de muncă al S.C.";A.
S. E. ";S.R.L. Z. pe anii 2007-2010 preia clasificarea locurilor de muncă din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național valabil pentru anii 2007- 2010 (art. 23), care prevede că legislația în domeniu este cea care stabilește tipul locului de muncă.
Recurenta susține că reglementarea specifică în materie o găsim în art.19 și 20 din Legea nr. 19/2000 și art.3 lit. g și h din Legea nr. 263/2010, care prevăd că locurile de muncă se clasifică în locuri de muncă normale, locuri de muncă cu condiții deosebite și locuri de muncă cu condiții speciale și, de asemenea în Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de munca în condiții speciale, în HG nr. 1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de munca în condiții speciale și în HG nr. 1284/2011 privind modul de obținere a avizului pentru condiții speciale de munca.
În ceea ce privește condițiile deosebite de muncă, se arată că dispozițiile Legii nr.19/2000 se completează cu pct. 16 din Ordinul nr. 340/4 mai 2001 și cele ale HG nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite.
Se mai arată că angajatorul este obligat să depună la casa teritoriala de pensii, la definitivarea contractului colectiv de muncă, avizul inspectoratului teritorial de muncă prin care se dovedește încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite.
Locul de muncă al reclamantului nu a fost încadrat în condiții deosebite de muncă cu respectarea procedurii prevăzute de HG nr. 261/2001.
În ceea ce privește sporul pentru condiții penibile, se apreciază că trebuie aplicate dispozițiile art. 7 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național 2011-2014.
În situația în care părțile nu se înțeleg asupra interpretării sau aplicării unor clauze contractuale, la solicitarea oricăreia dintre ele trebuie constituită o comisie paritară care să stabilească în ce mod urmează a fi puse în aplicare prevederile care au provocat divergența.
Se arată în acest sens că instanța nu se poate substitui acordului de voință al părților pentru a stabili, retroactiv, fără a avea dovezi, care sunt locurile de muncă în condiții penibile.
De asemenea, consideră că orice convenție a părților privind încadrarea unor locuri de muncă ca fiind în condiții penibile produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.
Mai mult, se arată că, între S. "S. " Z. și societatea recurentă s-a încheiat la data de_, Contractul colectiv de muncă pe anii 2012-2013. Cu prilejul negocierii acestui contract, unul dintre aspectele discutate a fost stabilirea existenței unor locuri de muncă cu caracter deosebit, grele, periculoase, penibile, nocive în cadrul societății. Negocierile au fost finalizate în sensul că nu există astfel de locuri de muncă, motiv pentru care în contractul încheiat între părți nu se regăsesc sporuri pentru astfel de activități.
Ori, se arată că, la data semnării noului contract colectiv de muncă, nu s- a schimbat nimic în activitatea societății, angajații prestând aceeași muncă, în aceleași condiții ce au existat și în perioada septembrie 2009-august 2012.
Se mai invocă faptul că instanța de fond nu a încuviințat proba cu interogatoriul reclamantului, prin care pârâta-recurentă a dorit să dovedească faptul că organizația sindicală nu a inițiat niciodată negocieri pentru a se declanșa procedura specială menționată anterior în vederea obținerii acestor încadrări a locurilor de muncă.
Se apreciază că sindicatul, în apărarea drepturilor membrilor săi, dacă ar fi apreciat că nu se respectă Contractul colectiv de muncă în vigoare în anii 2007- 2011, putea declanșa conflictul de drepturi, în sensul art. 67 lit. b din Legea 168/1999.
Recurenta mai susține că și în situația în care instanța de fond a interpretat actul adițional nr. 1/_ la contractul colectiv de muncă în senul că au fost adăugate sporurile prevăzute în art. 41 alin 3 li. a și b în salariul de
bază, această apreciere dată actului adițional nu suplinește obligația instanței de a aprecia asupra existenței sau nu a condițiilor de muncă speciale sau deosebite.
În subsidiar, recurenta invocă nelegalitatea hotărârii în sensul că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecații și a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, în sensul art. 304 pct. 8 și 9 Cod.proc.civilă.
Astfel, se arată că instanța a interpretat actul adițional nr.1/_ într-o manieră care excede voinței exprimate a părților, considerând că, prin clauzele acestui act, au fost adăugate sporurile prevăzute în art. 41 alin 3 lit. a și b în salariul de baza, iar salariul de baza lunar al angajaților trebuia majorat cu procentul sporurilor incluse în acesta .
Întrucât în actul adițional nu se utilizează termenul consacrat de "majorare" a salariului de bază, instanța nu poate adaugă acest înțeles convenției părților, respectiv nu poate majora salariul de baza stabilit în contractul colectiv de muncă, la art. 40 alin 4.
Recurenta arată că sensul dat de părți acestei convenții este acela că salariul de bază stipulat la art.40 alin 4 din contractul colectiv de muncă reprezintă remunerația adecvată condițiilor de muncă existente în societate.
Se mai arată că hotărârea primei instanțe este lipsita de temei legal și în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei-recurente de a calcula și plăti reclamantului contravaloarea sporului de vechime, în mod greșit fiind aplicate în cauză dispozițiile HG nr. 281/1993.
În plus, se arată că art. 7 alin. 3 invocat de instanță stabilește că trecerea într-o tranșă superioară de vechime pentru acordarea sporului se face numai în cazul persoanelor care în ultimii doi ani au obținut cel puțin calificativul "bun"", iar alin. 4 prevede că, în vechimea în muncă ce se ia în calcul pentru stabilirea sporului de vechime, nu se iau în calcul perioadele în care persoana respectivă a obținut calificativul "slab";.
Recurenta arată că, după încheierea Contractului colectiv de muncă pe anii 2007 - 2010, angajații au semnat acte adiționale la contractul individual de muncă, dar în niciunul dintre aceste acte nu apare menționat vreun spor de vechime, întrucât părțile nu au mai negociat acest spor.
Se mai invocă faptul că soluția instanței de fond este nelegală și sub aspectul perioadei pentru care a acordat sporurile, deși, prin adresele nr. 1526/_, 1859/_ și 1901/_, reclamanta a declarat că a expirat contractul colectiv de muncă existent între părți, la data de_ .
În drept, se invocă dispozițiile art. 3041, art.312 alin.3 și 5 C.pr.civ., precum și cele ale Legii nr.19/2000, Legii nr. 226/2006, Legii nr. 263/2010, Legii nr. 62/2011, HG nr. 1025/2003 și HG nr. 1284/2011.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Conform dispozițiilor art.24 din Contractul colectiv de muncă la nivelul societății pe anii 2007-2010, pentru prestarea activităților în locurile de muncă cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, salariații au dreptul, după caz, la sporuri la salariul de baza iar potrivit art.41 alin. 3 din același contract "(3) Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt: a) pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, 10% din salariul de baza; b) pentru condiții nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate; …d) pentru vechime în munca, minim 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 ani, din salariul de bază.";
Analizând aceste prevederi, pornind și de la clauzele Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național 2007-2010, care au fost practic preluate în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, Curtea constată că în mod eronat recurenta a considerat aplicabile în speță, pentru stabilirea condițiilor de muncă grele, periculoase, penibile sau nocive - care îndreptățeau salariații la plata unor sporuri salariale - prevederile legale ce operează cu clasificarea locurilor de munca în condiții: normale, deosebite și speciale.
Astfel, Curtea nu poate reține ca având relevanță în cauză susținerile angajatorului formulate prin întâmpinarea depusă la judecarea cauzei în primă instanță și prin motivele de recurs.
Dispozițiile din Legea nr.19/2000 și din Legea nr. 263/2010, privind clasificarea locurilor de muncă în condiții normale, deosebite și speciale, cele privind stabilirea expresă a anumitor locuri de muncă în condiții speciale sau deosebite, precum și procedurile reglementate de HG nr. 261/2001, HG nr. 246/2007 și de HG nr. 1025/2003, HG nr. 1284/2011, pentru obținerea avizelor necesare încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite și speciale de la instituțiile publice competente, nu pot fi interpretate extensiv, întrucât legiuitorul a intervenit prin aceste reglementări în domenii care, operând cu aceste clasificări, necesitau o stabilire unitară, obiectivă, sub control al autorităților publice abilitate, a metodologiilor ce trebuie urmate de către angajatori, întrucât prestarea muncii în anumite condiții atrage pentru lucrătorii respectivi beneficiul plății de către stat a unor drepturi suplimentare de asigurări sociale.
În ceea ce privește drepturile salariale ale angajaților din cadrul societăților comerciale, care, conform dispozițiilor art. 161 din C.muncii republicat, cuprind și sporurile la salariul de bază, acestea sunt stabilite de către angajatori, în urma negocierilor colective și individuale - potrivit dispozițiilor art. 162 alin. 2, art. 229 alin.1 din C.muncii republicat, contractele individuale și colective de muncă devenind astfel izvoare de drepturi pentru angajați.
Prin urmare, în vederea acordării unor sporuri la salarii, partenerii sociali, care nu fac parte din unități aparținând sectorului bugetar, pot negocia în mod liber condițiile pe care lucrătorii trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de aceste drepturi salariale, acestora revenindu-le practic întreaga răspundere pentru funcționarea corespunzătoare a unității, a gestionării corecte a propriului patrimoniu, ce presupune, desigur, și angajarea unor cheltuieli de personal în deplină cunoștință de cauză privind condițiile de muncă din unitate și situația economică a întreprinderii.
Astfel, în speță, în cadrul acestor negocieri, partenerii sociali, în vederea stabilirii condițiilor de acordare a sporurilor pentru condiții de muncă grele, periculoase, penibile sau nocive, nu puteau fi ținuți de parcurgerea procedurilor prevăzute de legile în vigoare pentru stabilirea locurilor de muncă în condiții deosebite și speciale de muncă, în înțelesul terminologiei legislației de asigurări sociale.
Pentru aceste motive, se reține că în mod corect prima instanță a respins proba cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâta-recurentă pentru a dovedi faptul că organizația sindicală nu a inițiat niciodată negocieri pentru a se declanșa procedurile speciale menționate anterior în vederea obținerii încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite și speciale.
Se mai reține că, în situația în care, conform susținerilor recurentei, în cadrul societății nu existau locuri de muncă care să se încadreze în categoria locurilor de muncă deosebite, având un caracter greu, periculos, penibil sau în categoria locurilor de muncă speciale, având un caracter nociv, nici nu s-ar fi impus practic negocierea și stabilirea de către partenerii sociali a unor sporuri minime la salariu pentru asemenea condiții inexistente în societate.
Astfel, nu toate clauzele și nu toate drepturile angajaților prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel național trebuie să se regăsească în cuprinsul tuturor contractelor colective de muncă la nivel de unitate.
După cum rezultă din art. 2 alin.1 al Contractului Colectiv de Muncă la Nivel Național 2007-2010, în acest contract sunt cuprinse drepturile și obligațiile angajatorilor și ale salariaților cu privire la condițiile generale de muncă, urmând ca, în raport de condițiile specifice fiecărei unități, partenerii sociali să concretizeze aceste clauze, negociind și stabilind drepturi și obligații specifice, astfel cum rezultă din alineatul 2 al aceluiași articol, care prevede că, în ceea ce privește condițiile specifice de muncă, drepturile și obligațiile părților se vor stabili prin contracte colective la nivel inferior.
Nu pot fi reținute nici motivele de recurs potrivit cărora, în situația în care părțile nu se înțeleg asupra interpretării sau aplicării unor clauze contractuale, la solicitarea oricăreia dintre ele trebuie constituită o comisie paritară care să stabilească în ce mod urmează a fi puse în aplicare prevederile care au provocat divergența, având în vedere faptul că în cauză nu se pune în realitate o problemă de interpretare a unor clauze contractuale, ci una de refuz a angajatorului de executare a unor asemenea clauze, cu poziția exprimată în cauză că niciunul dintre salariații societății nu îndeplinește de fapt condițiile pentru a beneficia de sporurile minime negociate și stabilite prin contractul colectiv de muncă.
Se mai reține că sindicatul, în apărarea drepturilor membrilor săi, a solicitat executarea clauzelor contractului colectiv de muncă ce reprezintă legea părților, prin prezentul conflict de drepturi, în sensul prevederilor art. 67 lit. b) din Legea 168/1999, indicat de către recurentă, lege ce era însă abrogată la data introducerii prezentei acțiuni.
În ceea ce privește modul în care prima instanță a interpretat actul adițional nr. 1/_ la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, Curtea reține că acest act a fost încheiat tocmai în cadrul comisiei paritare la nivel de
unitate, întrunite în scopul prevăzut de art. 96 alin. 5 din Contractului Colectiv de Muncă la Nivel Național 2007-2010, de a soluționa divergențe în legătură cu executarea prevederilor contractului colectiv asupra cărora s-au purtat aceste negocieri, astfel încât soluțiile la care s-a ajuns, clauzele astfel stabilite trebuiau să fie foarte clare, neechivoce, să nu mai antreneze dificultăți de interpretare, în caz contrar, recurenta invocând-și practic, în cauză, propria culpă.
Or, se constată că, prin acest act adițional, nu au fost eliminate de către partenerii sociali sporurile prevăzute la art. 41 alin. 3 lit. a) și b) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și nu s-a constatat că în cadrul unității nu ar exista de fapt condiții de muncă grele, periculoase, penibile sau nocive care să atragă beneficii salariale suplimentare pentru angajaților societății, ci s-a prevăzut că asemenea sporuri fac parte din "contractul de bază";.
Cât privește existența în unitate a locurilor de muncă cu condiții de grele, periculoase, penibile sau nocive, pe lângă cele menționate anterior, se mai reține că, prin cererea de recurs, nu se formulează critici concrete ale sentinței pronunțate de către prima instanță cu privire la acest aspect, invocându-se doar faptul că instanța de fond nu a analizat: "..existența sau nu a condițiilor de muncă speciale sau deosebite…";, recurenta rămânând astfel în sfera confuziei anterior precizate în ceea ce privește clasificarea locurilor de muncă.
De altfel, în calitate de angajator, recurentei îi revenea sarcina probei în prezenta cauză, în temeiul art. 272 C.muncii republicat, tocmai aceasta având obligația legală de a dovedi care sunt locurile de muncă cu condiții de grele, periculoase, penibile sau nocive din cadrul unității, pentru care a înțeles să prevadă sporuri minime prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Se mai reține că recurenta nu a înțeles să formuleze în cauză nici critici concrete privind îndreptățirea membrului de sindicat la plata unor asemenea sporuri, având în vedere locurile de muncă în care acesta și-a desfășurat activitatea în perioada septembrie 2009 - august 2012 și situația specifică a raporturilor de muncă existente între părți.
Nu poate avea relevanță în cauză nici faptul că în Contractul colectiv de muncă pe anii 2012-2013 partenerii sociali nu au mai prevăzut acordarea sporurilor pentru condiții de muncă grele, periculoase, penibile sau nocive, întrucât, întrucât părțile sunt libere să negocieze drepturile salariale ce se cuvin lucrătorilor din cadrul societății în perioada de valabilitate a convenției colective.
Curtea mai reține că soluția primei instanțe de obligare a pârâtei să plătească membrului de sindicat un spor de vechime în procent de 25% este corectă, astfel încât, deși motivele de recurs privind considerentele greșit
întemeiate pe dispozițiile HG nr. 281/1993, sunt fondate, se va menține această soluție, cu substituirea motivării.
Astfel, art. 24 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivelul societății pe anii 2007-2010, prevede, printre sporurile minime ce se acordă în condițiile contractului, la lit. d), și sporul pentru vechime în munca, "…minim 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 ani, din salariul de bază.";
Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010, aplicabil la data negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate - care de fapt a copiat clauzele acestuia, salariații au dreptul la spor "pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază";.
Curtea reține că dispozițiile de mai sus acordă dreptul angajaților, care au o vechime în muncă de 20 ani sau mai mare, de a beneficia de un spor de vechime de 25%, iar o interpretare contrară, în sensul invocat de către recurentă,
ar goli de conținut și ar face inaplicabile prevederile contractului colectiv încheiat la nivel național.
Contrar susținerilor recurentei, din modul de formulare al art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, reiese că intenția părților a fost aceea de fixa un cuantum al sporului de vechime de 25% pentru salariații care au o vechime în muncă de 20 ani, iar nu de a acorda un spor cuprins între 5 și 25%, indiferent de vechimea în muncă acumulată de fiecare angajat.
Finalitatea urmărită prin clauzele contractului colectiv de muncă la nivel național nu poate fi atinsă prin acordarea aceluiași spor de vechime de 5% tuturor salariaților ce au depășit vechimea în muncă de 3 ani.
Vechimea în muncă reprezintă, sub auspiciile contractului colectiv de muncă unic la nivel național, un atu al angajatului, care, cu cât dobândește o mai mare vechime în muncă, se presupune că dobândește un plus de experiență, câștigând astfel o mai bună calificare, fiind reglementată, drept consecință, obligația angajatorului de remunerare suplimentară, în funcție de acest criteriu.
Având în vedere scopul urmărit prin stabilirea sporului de vechime, nu poate fi reținută interpretarea recurentei în sensul că părțile, negociind contractul colectiv de unitate în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel național și copiind practic clauzele acestuia, au urmărit de fapt stabilirea dreptului tuturor salariaților societății recurente, ce au o vechime în muncă de 3 ani sau mai mare, la același spor, de 5%.
Faptul că angajații au semnat acte adiționale la contractul individual de muncă în care nu se menționează niciun spor de vechime, nu poate avea relevanță în cauză, întrucât, conform art.170 din C.muncii, acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, conform prevederilor legale și contractuale.
Nu se poate reține nici faptul că, în speță, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate invocat și-ar fi încetat valabilitatea la data de_ .
Astfel, conform art. 4, Contractul colectiv de muncă la nivelul societății pe anii 2007-2010, a fost încheiat pentru o perioadă de patru ani, cu posibilitatea revizuirii anuale, iar conform alin. 2 al aceluiași articol, "…Dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înaintea de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește pana la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.";.
În cauză pârâta-recurentă a invocat, dar nu a dovedit, deși sarcina probei îi revenea în cauză, că ar fi denunțat Contractul colectiv de muncă la nivelul societății pe anii 2007-2010 înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, astfel încât valabilitatea acestuia s-a prelungit pana la încheierii unui nou contract, respectiv în cel înregistrat la data de_ la I.T.M.S., conform adresei acestei instituții nr. 7219/_ .
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, urmând a fi menținută ca legală și temeinică hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN N. LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A. S. E. S. Z. împotriva Sentinței civile nr. 1422 din 18 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 septembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECATORI | ||||
I. -R. | M. C. | M. | S. | -C. | B. |
GREFIER
G. C.
Red. I.R.M/Dact. S.M 2 ex./_
Jud. fond: C. N. C.
