Decizia civilă nr. 410/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr. 410/R/2013
Ședința publică din data de 12 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele S. N. T.
F. M. C. M. SA respectiv S. N. T. F. M. C. M. SA -
S. T. împotriva sentinței civile nr. 1853 din 26 octombrie 2012 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, privind și pe intimatul reclamant FAZAKAS G. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta intimatului reclamant - avocat A. Maxim din cadrul Baroului C. ,
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamantului intimat depune la dosar delegația sa de reprezentare și întâmpinare, solicitând ca întâmpinarea să fie considerată depusă cu titlu de concluzii scrise și arată că nu
are cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate pentru motivele expuse în scris.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1853 din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița- Năsăud în dosar nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. de T. F. M. "C. M. "; S.A.- S. T. .
A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantul F. G. M. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. M. "C. M. "; SA B. și
S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. T. C. și în consecință au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma ce reprezintă echivalentul a 6 (șase) salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 C.proc.civ., aceasta nefiind întemeiată
.
Obiectul acțiunii îl constituie plățile compensatorii constând în 6 salarii brute, ce trebuiau acordate conform susținerilor reclamantului cu ocazia desfacerii contractului individual de muncă.
Pârâta a susținut că aceste drepturi nu ar avea o natură salarială și având în vedere că se invocă nerespectarea contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție ar fi conform art. 268 alin 1 punctul e din Codul muncii de 6 luni.
În aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus și a prevederilor contractului colectiv de muncă, este evident că aceste drepturi (intitulate salariu suplimentar) sunt de natură salarială, și astfel devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, invocat prin întâmpinare, a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Față de cele arătate, instanța a concluzionat că prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii sunt aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În cazul de față termenul de prescripție de 3 ani, care a început să curgă pentru reclamant la data de_ (data la care i-a încetat contractul individual de muncă), nu era încă împlinit la momentul înregistrării acțiunii,_, astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
S-au analizat actele și lucrările dosarului, după care tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul F. G. M. a fost concediat în luna martie 2010, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, concediere colectivă care a avut loc în baza Programului de restructurare și reorganizare a SC C. M. SA și ale proiectului de concediere colectivă aprobate de Hotărârile AGA nr. 38/2009, nr.1/2010,nr.3/2010 și Hotărârea CA nr.12/2009, fiind emisă decizia de concediere individuală nr.4 A/_ din data de_, în drept, concedierea fiind motivată pe dispozițiile art.58, 65 și 68 din Codul muncii, art. 58 fiind textul legal care definește concedierea în general, ca fiind încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, art.65, reglementând concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, determinată de desființarea locului de muncă, art.68 reglementând concedierea colectivă.
Totodată, în decizia de concediere s-a făcut mențiunea că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute în O.G. nr. 9/2010, respectiv: o sumă egală
cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului 2010; indemnizație de șomaj; un venit lunar în completare. Rezultă astfel că reclamanții au fost concediați din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana lor, urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului. Sumele necesare pentru acordarea acestor drepturi se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj și din dispozițiile art.21, coroborat cu cele ale art.8 din O.G. nr. 9/2010, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
S-a invocat prin întâmpinare că plata compensatorie prevăzută în CCM, solicitată de reclamant nu poate fi cumulată cu drepturile de care acesta a beneficiat în temeiul O.G. nr. 9/2010, dar acest argumente nu pot fi însușite de instanță.
Dispozițiile art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod. Chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Rezultă astfel că salariatul concediat din motive care nu țin de persoana sa, poate beneficia cumulativ atât de compensațiile prevăzute de lege, cât și de cele prevăzute în CCM, în speță, pe lângă măsurile de protecție conferite de lege, care este O.G. nr. 9/2010 și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, reclamantul este îndreptățit să beneficieze și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensații sunt prevăzute în CCM aplicabil. În cazul de față prin CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul S. C. M. SA, pârâtă în cauză, potrivit anexei 5 a contractului și care, în art.80 alin.1, se prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din
inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera "a"; fiind prevăzută desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Față de cele arătate mai sus și având în vedere aspectul că plățile compensatorii nu au fost achitate de pârâte până în acest moment, instanța a admis acțiunea formulată conform dispozitivului.
Față de prevederile art. 274 alin.1 Cod proc.civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată";, instanța a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Asistenții judiciari participanți la soluționarea cauzei, conform art. 55 alin.
2 din Legea nr. 304/2004, republicată, și-au exprimat opinia în sensul celor anterior arătate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele S. "C. M. "; SA B. și S. "C. M. "; SA - S. T. C.
, solicitând desființarea sentinței și rejudecând cauza, respingerea acțiunii.
În motivare critică soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea prescripției dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii.
Pe fond, se arată că deciziile de concediere emise de S. C. M. SA, au avut ca temei, în ceea ce privește măsurile de protecție socială, prevederile O.G. nr. 9/2010, după cum reiese din dispozițiile art. 7 din decizia de concediere.
Aceste măsuri concrete de protecție socială din O.G. nr. 9/2010 sunt norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale CCM la nivel de ramură transporturi, conform principiului specialia generafibus deroqant, fiind inadmisibilă cumularea acestora.
Prin decizia nr.223/2006 Curtea Constituționala a precizat ca plata compensatorie nu constituie un drept constituțional și ca legiuitorul dispune de marja necesara pentru a stabili masuri de protecție sociala. Invocă și decizia nr.1280 din_ a Curții Constituționale, în care se arata ca "încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie";, în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale";.
Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în totalitate
a sentinței.
În motivare s-a arătat, în esență, că în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond în mod corect a respins-o ca neîntemeiata deoarece potrivit art. 38 alin. (1) CCM, prin salariu se înțelege retribuția muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit alin. (2) prin salariu se înțelege salariu de baza, precum și orice indemnizație, spor sau adaos. Aceleași elemente ale salariului sunt cuprinse și în CIM. Mai departe, art. 43 alin. (1) CCM definește adaosurile la salariul de baza brut negociat al salariatului, astfel:
adaosul de acord;
premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 3,0% din fondul de salarii realizat brut lunar sau cumulat pe o perioada de maxim 6 luni;
alte adaosuri, cuvenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Astfel, nu doar salariul plătit lunar de societate către salariat se încadrează în categoria drepturilor salariale ci și sumele primite cu titlu de salarii compensatorii. Sunt evocate și dispozițiile art. 55 alin. (1) Cod Fiscal, ce definește ca venituri din salarii toate veniturile în bani si/sau în natura obținute de o persoana fizica ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acorda, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporara de munca sau salariile compensatorii.
Pe fondul cauzei, referitor la acordarea celor 6 (sase) salarii compensatorii, drepturile angajatului sunt protejate atât de Codul muncii cât și de Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramura a transporturilor pe anii 2008-2010 și totodată de Contractul individual de munca. Mai mult, potrivit art. 8 alin. (3) din
Legea nr. 130/1996, "contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior";.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 9/2010, reclamanții precizează faptul că, dacă ar fi beneficiat de masuri compensatorii din partea statului, prevăzute de O.G. nr. 9/2010, art. 7, astfel de compensații trebuie cumulate cu cele prevăzute de CCM, care se acorda din fondurile angajatorului, sens în care stipulează art. 67 și art. 69 lit. b) Codul muncii.
Aceasta măsura de protecție este prevăzuta și în CCM, dar nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților, întrucât obligația angajatorului este izvorâta din lege, părțile negociind doar condițiile și cuantumurile, scopul fundamental al acestor clauze fiind de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor colective pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Invocând prevederile art. 7, 18 alin. (1) și 21 din O.G. nr. 9/2010, rezulta ca aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesionala și nu din fondurile proprii ale fostului angajator. Agenția si-a executat obligația ce decurge din lege ca urmare a concedierilor colective, iar angajatorul nu si-a îndeplinit nicidecum obligațiile ce decurg din contractele colective de munca.
Sunt citate art. unic din HG nr. 155/2010 alin. (1) și punctul 11 din anexă. În ce privește referirea făcută de pârâtă la decizia nr. 223/2006 a Curții Constituționale a României, nu contestă acest lucru, pentru că și dispozițiile prevăzute de O.G. nr. nr. 9/2010 constituie măsuri de protecție socială stipulate în favoarea salariaților care au fost disponibilizați în urma aplicării procedurilor
de concediere colectivă.
Cu privire la decizia nr. 1280/2010, la care face trimitere instanța de fond, menționează că aceasta a avut ca obiect soluționarea excepției de neconstituționalitate cu privire la art.49 pct.5 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dar prin art.49 pct. 5 din Legea-cadru nr. 330/2009 se abrogă o dispoziție legală care prevedea acordarea unui drept salarial și încalcă prevederile constituționale referitoare la caracterul obligatoriu al contractelor colective, întrucât prima menționată era prevăzută și de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară și la nivel de unitate. Ori în cazul recurentului-reclamant, dispoziția prevăzută de CCM la nivel de Ramură, respectiv art.80 nu a fost abrogat prin nicio intervenție a legiuitorului.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțate.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină
salariile la un nivel competitiv pe piață. Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond
, se reține că potrivit prevederilor art.80 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul pârâtei S. C. M. S.A., potrivit anexei 5 a contractului, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera "a"; fiind prevăzută situația în care desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Potrivit art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, în forma în vigoare în anul 2010, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, astfel că acest contract colectiv de muncă se aplică și în privința angajaților pârâtelor.
Este necontestat în cauză faptul că reclamantul a fost concediat din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana acestuia urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului.
La data concedierii reclamantului era în vigoare OG nr.9/2010, în forma sa inițială, prin care au fost prevăzute măsuri pentru diminuarea consecințelor
restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale, societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Astfel în art. 7 al acestui act normativ era prevăzut: a) dreptul salariatului concediat urmare a unei concedieri colective de a beneficia de o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea; b) dreptul la indemnizație de șomaj; c) dreptul de a beneficia de un venit lunar în completare, cuantumul și durata acordării venitului în completare fiind prevăzute în art.8.
În decizia de concediere privind pe reclamant s-a făcut o mențiune cu privire la îndrituirea salariaților de a beneficia de drepturile prevăzute în OG nr. 9/2010, acordarea acestor drepturi a fost afirmată și prin întâmpinarea depusă la fond de către pârâtă și recunoscut indirect de către reclamant prin apărările formulate în recurs, însă din dispozițiile art.18 din OG nr.9/2010 Curtea reține că sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art.7 se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar din dispozițiile art. 21, coroborat cu cele ale art. 8, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și
formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Pârâtele recurente susțin că prin OG nr. 9/2010 s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramură T. uri.
Curtea apreciază ca fiind nefondate aceste susțineri, având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9/2010 nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea pârâtelor în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care putea beneficia reclamantul ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestuia la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
În consecință, Curtea constată că deși reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9/2010, acesta este îndreptățit și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
Totodată, având în vedere neachitarea la timp a acestor drepturi, în temeiul art. 166 alin. 4 Codul muncii, urmează a se dispune actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor litigioase, pentru acoperirea integrală a prejudiciului.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea Codului muncii prin dispozițiile Legii nr. 40/2011 și ale Legii nr. 62/2011.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele S. N. de T.
F. M. "C. M. "; SA B. RESPECTIV S. N. de T. F. de
M. "C. M. "; SA - S. T. împotriva sentinței civile nr. 1853 din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. B. I. S.
