Decizia civilă nr. 698/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 698/R/2013
Ședința publică din data de 27 februarie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
M. -C. V.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
A. -T. N.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. -NĂSĂUD
în numele și pentru membrul de sindicat S. L. -D., împotriva sentinței civile nr. 1678/F din 15 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr._, privind și pe pârâții C. Ș. PENTRU E. INCLUSIVĂ NR. 2, C. LOCAL B. și P. M. B.
, având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 20%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 19 ianuarie 2013, reclamanta-recurentă a depus la dosar, prin registratura instanței, delegația de reprezentare, pentru doamna consilier juridic Pintea
M. -B. .
La data de 12 februarie 2013 pârâții C. LOCAL B. și P. M.
B. au depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și în consecință menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală, precum și judecarea cauzei conform prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Se constată de asemenea că prin memoriul de recurs reclamanta a solicitat judecarea cauzei conform prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedura civila.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1678/F/_ a Tribunalul B. -Năsăud s- a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. Local al municipiului B. și P. municipiului B. invocată de acești pârâți.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.
L. -D., prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B.
-Năsăud, împotriva pârâților C. Ș. Pentru E. I. Nr. 2 B., C. Local al municipiului B. și P. municipiului B. .
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut:
Analizând prioritar
, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. tribunalul a reținut că aceasta este nefondată.
Potrivit art.167 alin.1 din Legea nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii.
Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale), se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din Legea nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din Legea nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a conchis că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului
B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B. are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Analizând actele și lucrările dosarului
, tribunalul a reținut că în anul școlar 2009-2010, reclamanta a funcționat în cadrul unității școlare chemate în judecată, pe postul de maistru instructor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar și a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010.
O asemenea măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat, astfel că pârâtul angajator a procedat la diminuarea indemnizației reclamantului cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/_ și nr. 874/_ constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Pentru respectarea prevederilor Convenției trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un "bun"; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul
legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un "just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de "bun"; utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un "bun"; care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o "speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas
împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenția europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la
latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară a dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010.
În ședința din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr. 20, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamantă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 3251/1998, art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată, și ținând seama de
jurisprudența Curții europene mai sus arătată, a respins acțiunea formulată împotriva pârâților C. Ș. Pentru E. I. Nr. 2 B., C. Local
B. și P. municipiului B. .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta S. L. -D., solicitând modificarea sentinței, ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru personalul didactic auxiliar și nedidactic acordarea concediului de odihnă este reglementată atât de prevederile art. 145 din Codul Muncii și ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național, Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ, cât și de cele ale Hotărârii de Guvern nr. 250/1992.
Reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Arată recurenta că indemnizația de concediu cuvenită cadrelor didactice a fost diminuată cu un procent de 25%, aplicându-se în mod abuziv prevederile Legii nr. 118/2010.
Potrivit principiului consacrat în art.15 alin.(2) din Constituția României, republicata, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
In același sens sunt și dispozițiile art. 1 din Codul civil "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva".
În acest sens consideră nelegal faptul că indemnizația, indiferent care ar fi fost modul de calcul, a fost diminuata cu 25%.
Prevederile art. 145 din Legea nr. 54/2003 - Codul Muncii, stabilesc în mod imperativ că pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu "cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." Același termen este stabilit și de prevederile Hotărârii de Guvern nr. 250/1992, republicată.
Mai mult decât atât, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ 2007 - 2008, înregistrat la M.M.F.E.S. cu nr. 596/_
, aplicabil si in anul 2009 tuturor salariaților din țară, conține prevederi referitoare la termenul de plată a acestei indemnizații stipulând la art. 29 faptul ca: "(1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege (…). (2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute În anexa nr. 6 în funcție de interesul învățământului și al celui În cauză până la data de 15 octombrie.
(3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de ce! puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice. (4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă".
Pârâții au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. Deși data plecării în concediul de odihnă este în fapt anterioară datei de 3 iulie 2010, plata indemnizației de concediu s-a făcut ulterior începerii efectuării concediului, cu nerespectarea termenului de cel puțin 10 zile anterior plecării în concediu negociat prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ. Mai mult, nu a fost respectat nici măcar termenul mai scurt de cel puțin 5 zile anterior plecării în concediu, stabilit de Codul Muncii și H.G. nr. 250/1992.
În consecință, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de plată a indemnizației de concediu și prin interpretarea greșită a legii, pârâții au diminuat cu 25% cuantumul indemnizației, aplicând în mod nejustificat prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010.
Susține recurenta că diminuarea cu 25 % a indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative in vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind "înghețate" la nivelul lunii decembrie 2009.
Mai mult, la data la care ar fi trebuit plătită indemnizația de concediu, respectiv înainte de plecarea în concediu, Legea nr. 118/2010 nici măcar nu exista din punct de vedere tehnic, ea fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 441 abia în data de_ și intrând în vigoare abia de la data de_ .
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile Legii nr. 118/2010, înainte de apariția ei în Monitorul Oficial.
Recurenta a mai arătat că art. 1 din Legea nr. 118/2010 dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010.
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 stabilește expres că "prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare".
A mai susținut recurenta că sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, în situația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul la indemnizație pentru concediul de odihnă al salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un drept de proprietate în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia prin diminuarea menționată mai sus. echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anulării parțiale a dreptului la salariu cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale și contravine măsurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia Europeană.
Mai mult decât atât, a fost încălcată și "speranța legitimă" a celor menționați mai sus, întrucât prin măsura dispusă prin actul contestat dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
Recursul nu a fost întemeiat în drept, însă procedând la analizarea lui, curtea constată că motivele invocate se încadrează în disp. Art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată ( f. 10) pârâții C. local al mun. B. și P. mun. B. au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Intimații au arătat că, pe fondul litigiului, hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și 312 alin.
1 Cod proc. civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Astfel cum a reținut și instanța de fond, prin Decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 822 din 21 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., că: "dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.";
În ceea ce privește reglementarea legală a concediului de odihnă a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele acestei
decizii că "în cauză sunt aplicabile actele normative cu caracter special, mai precis art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, și pct. 21-26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._ …";
S-a mai reținut că "în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._, indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate
împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu. _
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.";
De asemenea, instanța supremă a statuat în sensul că "Chiar dacă art.
1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._, prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ.
Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.";
De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub aspectul criticilor formulate în recurs din perspectiva reglementărilor europene Curtea de Apel mai reține și faptul că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mihăieș împotriva României
(cererea nr. 44232/11) și A. Gavril Senteș împotriva României
(cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a constatat că nu au fost încălcate de către Statul român dispozițiile articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cu modificările și completările ulterioare.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că, în speța respectivă, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Chiar dacă decizia de inadmisibilitate vizează diminuarea cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010, aceasta își găsește aplicare și în cauza dedusă judecății în raport de faptul că dreptul pretins de către cadrul didactic reprezintă un drept de natură salarială.
În raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii, instanța de recurs va înlătura criticile reclamantei referitoare la: încălcarea dreptului de proprietate prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea principiului neretroactivității legii și modul de calcul al indemnizației de concediu de odihnă în cuantumul nediminuat după data de 3 iulie 2010.
În cauză rezultă că indemnizația de concediu cuvenită reclamantei a fost diminuată începând cu data de 03 iulie 2010, așadar cu luarea în considerare a datei de intrare în vigoare a Legii nr. 118/2010.
Pentru aceste considerente, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.
civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. în numele și pentru membra/ul de sindicat, reclamanta/ul S. L. -D. împotriva sentinței civile nr. 1678/F din 15 octombrie 2012 a Tribunalului B. -Năsăud, pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 27 februarie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
GREFIER
M. C. V.
T.
D.
A.
-T. N.
M.
L.T.
Red. MV dact. GC 2 ex/_
Jud.primă instanță: C.N.
