Sentința civilă nr. 2/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ NR.2/F/2013
Ședința publică din data de 8 ianuarie 2013 Tribunalul format din: PREȘEDINTE: C. N.
GREFIER: V. V.
Cu participarea asistenților judiciari: V. | C. | M. |
: A. | L. | S. |
Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulată de reclamantul A. E. , prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, în contradictoriu cu pârâții G. Ș.
F., C. LOCAL F. și I. P. F., având ca obiect drepturi bănești diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nici una dintre părți. Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
În temeiul prevederilor art.210 din L.62/2011 rap.la art.2 alin.1 lit.";c"; din Codul de procedură civilă, se constată că tribunalul este competent din punct de vedere teritorial și material să soluționeze prezenta cauză.
Se constată că la dosarul cauzei s-a depus răspunsul la solicitările adresată de instanță unității școlare și, nefiind cereri prealabile soluționării cauzei, tribunalul declară închisă faza de cercetare judecătorească și rămâne în pronunțare cu cauza.
Deliberând, constată:
T R I B U N A L U L
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus reclamanta/ul A. E.
,
prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ a chemat în judecată pe pârâții G. Ș. F.
(actualmente Liceul Tehnologic F. ), C. local F., I. P. F.
solicitând obligarea pârâtului G. Ș. F.
la calcularea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010, în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; la plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-2010; obligarea pârâților C. local F.
și I.
P. F.
la asigurarea finanțării pentru plata sumelor mai sus menționate.
În motivare s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor Legii nr. 128/1997, art. 103 lit. a, dreptul la concediu fiind reglementat și de prevederile Codului muncii și contractului colectiv de muncă unic la nivel național, la nivel de ramură învățământ, precum și de dispozițiile HG nr. 250/1992.
Reclamanta/ul, membru de sindicat, a început concediul de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, însă indemnizația i-a fost diminuată, deși potrivit Codului muncii aceasta se achită cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, iar potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învățământ cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu.
S-a relevat faptul că la data la care trebuia achitată indemnizația de concediu (cu 10 zile sau cu 5 zile înainte de plecarea în concediu) salariile personalului din învățământ nu erau diminuate, astfel că Legea nr. 118/2010 nu putea fi aplicată anterior apariției ei.
Pe de altă parte, s-a relevat faptul că art. 1 din Legea nr. 118/2010 prevede diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor lunare de încadrare, a soldelor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, fără a cuprinde referiri la indemnizația de concediu de odihnă, iar Legea nr. 330/2009 stabilește că prevederile din actele normative referitoare la acordarea concediilor rămân în vigoare. Prin diminuarea indemnizației de concediu s-a adus atingere unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, măsura echivalând cu o expropriere, invocând cauza Buchen
versus Cehia. Mai mult, a susținut că s-a încălcat speranța legitimă că persoana își mai poate valorifica dreptul său.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 112 C.proc.civ., art. 145, art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 67 din Legea nr. 168/1999, art. 28 din Legea nr. 54/2003, art. 103 din Legea nr. 128/1997, HG nr. 250/1992, art. 29 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ și unic la nivel național aplicabil pe anii 2007-2010, ale art.268 alin.1 lit c și ale art.150 din Legea nr.53/2003 republicată și art.28 din Legea dialogului social, respectiv Legea nr.62/2011.
Acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru.
Pârâții, legal citați, nu și-au delegat reprezentat în instanță și nu au formulat întâmpinare.
Analizând actele dosarului, dovezile prezentate,
tribunalul reține faptul că reclamanta/ul a fost angajata/tul unității școlare chemată în judecată în anul școlar 2009-2010, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamanta/tul a intrat în concediu de odihnă la data de 01 iulie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010 începând cu data de 1 iulie 2010.
Această măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamanta/ul s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, aplicabilă din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din Legea nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin Legea nr. 1/2011.
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis Ordinul nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilind că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Prin urmare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 150 (fost art.145) din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente.
În baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei/ului coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august și, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%, iar diminuarea drepturilor salariale a operat începând cu data de 3 iulie 2010.
Astfel, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta/tul s-a aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. Aceeași modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Având în vedere faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza Legii
nr. 118/2010 și o asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată. Chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizare plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 118/2010 nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă.
Tribunalul reține că dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la indemnizații și alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat astfel că pârâta angajatoare a procedat la diminuarea indemnizației reclamantei/ului cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/_ și nr. 874/_ constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei/ului constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei/ului este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010,și o atare se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa,restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică, să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului și implicit a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în
opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Pentru respectarea prevederilor Convenției Europene trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta/ul are un "bun"; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei/ului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un "just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de "bun"; utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un "bun"; care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o "speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei/ului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă/t, ceea ce nu este cazul întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenția europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat, privarea de libertate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor și implicit a indemnizației pentru concediu de odihnă, a fost făcută în baza unei legi, legea nr.118 din 2010, astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea Legii nr.118/2010 s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. Acesta a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
Tribunalul reține că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Prin urmare, o "speranță legitimă"; a reclamantei/ului cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța apreciază că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece reclamanta/ul nu a fost lipsită/t în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării Legii nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându- și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară a dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.150 (fost art. 145) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, art.103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și art.7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, referitor la cuantumul indemnizației de concediu aferent anului școlar 2009-2010, cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, ca urmare a faptului că în practica judiciară s-au pronunțat soluții diferite.
Astfel, în ședința din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr. 20/2011, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt
incidente cer erilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul
preuniversitar de stat ce au ca obie ct acordar ea i ndemnizației de concediu de odihnă af erent anului
școlar 2009-2010, după intra rea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin aplicarea art.1 din Legea nr.118 din 2010, cu modificările și completările ulterioare,nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat
pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
În caz ul de față
, așa cum rezultă din adeverința emisă de pârâta unitate școlară reclamantei/ului i-a fost redusă indemnizația de concediu pentru luna iulie și pentru luna august cu 25%, această reducere s-a aplicat și pentru zilele de_ și_ (f.18). Se constată astfel că s-a operat o reducere pentru aceste două zile, deși Legea nr. 118/2010 nu era încă intrată în vigoare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Totodată este de reținut că nu a existat nici un alt fundament juridic pentru reducerea indemnizației de concediu în cazul reclamantei/ului pentru zilele de 01 și 02 iulie 2010, sub acest aspect acțiunea fiind întemeiată.
În baza considerentelor exprimate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 3251/1998, art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată și ținând seama de jurisprudența Curții europene mai sus relevată, precum și de obligativitatea statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia în recurs în interesul legii nr. 20/2011, tribunalul va admite doar în parte acțiunea civilă formulată.
Pe cale de consecință tribunalul va obligă pârâtul G. Ș. F. (actualmente Liceul Tehnologic F. ) să calculeze indemnizația doar pentru concediu de odihnă efectuat anterior datei de_, fără aplicarea diminuării de 25%, prevăzută prin Legea nr.118/2010 și să plătească reclamantei/ului diferența dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată, respectiv pentru 1 și 2 iulie 2010 și va respinge acțiunea pentru perioada ulterioară datei de_ ca neîntemeiată.
Cum pârâții de rând 2 și 3 sunt autoritățile care în conformitate cu art. 167 din Legea nr. 84/1995 (în vigoare în perioada pentru care se cuvin diferențele salariale) și cu art.104 din Legea 1/2011, asigură finanțarea unităților de învățământ preuniversitar din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoare adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, aceștia urmează a fi obligați să aloce fondurile necesare plății către reclamant/ă a sumelor restante datorate, în aceleași condiții în care asigură plata celorlalte drepturi salariale ale personalului didactic. În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, iar Primarul unității administrative este ordonator principal de credite al bugetului acesteia, potrivit art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, motiv pentru care vor fi obligați să aloce fondurile necesare pentru plata acestei diferențe de indemnizație.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Asistenții judiciari participanți la soluționarea cauzei, conform art. 55 alin. 2 din Legea nr.
304/2004, republicată, și-au exprimat opinia în sensul celor anterior arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Admite ca fiind întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamant/a A. E., prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ, cu domiciliul procesual ales în B., str. Al. Odobescu, nr.3, județul B. -Năsăud, împotriva pârâților G. Ș. F. (actualmente Liceul Tehnologic F. ) cu sediul în F., str. P., nr. 939, județul B. -Năsăud, C. local F. și
P. F.,
ambii cu sediul în F. ,
S. P., Nr. 186, județul B. -Năsăud și pe cale de consecință:
-obligă pârâtul G. Ș. F. (actualmente Liceul Tehnologic F. ) să calculeze indemnizația pentru concediu de odihnă efectuat anterior datei de_, fără aplicarea diminuării de 25%, prevăzută prin Legea nr.118/2010 și să plătească reclamantului/ei diferența dintre îndemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată, respectiv pentru 1 și 2 iulie 2010.
Respinge acțiunea pentru perioada ulterioară datei de_, ca neîntemeiată.
Obligă pârâții C. local F. și I. P. F. la asigurarea finanțării necesare plății acestei diferențe de indemnizații.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 08 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE,
GREFIER,
C. N.
V.
V.
cu votul consultativ al asistenților judiciari,
LS V. C. M.
Red/Dact. C.N.-A.L.S.
_
