CONTESTATIE ÎN ANULARE ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE ART- 386 LIT. A) COD PROCEDURĂ PENALĂ. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE.
| Comentarii |
|
întrucât instanţa de control judiciar a soluţionat recursul prin nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor imperative ale art. 291 Cod procedură penală în condiţiile lipsei de procedură cu recurentul inculpat, în cauză se constată incidenţa cazului de anulare prevăzut de art. 386 lit. a Cod procedură penală. Aşa fiind, Curtea va dispune admiterea contestaţiei în anulare şi în consecinţă anularea deciziei penale şi rejudecarea recursului declarat de inculpat.
OPINIA SEPARATĂ
Dacă instanţa consideră că nu este necesară aducerea inculpatului la jude. area recursului, în mod logic, rezultă că nu se impune citarea sa.
(C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 2042 din 7 decembrie 2000)
CURTEA
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1803/7.11.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - s. a Il-a pen. s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul L.C. împotriva încheierii de şedinţă de la data de 23.X.2000 pronunţată de Tribunalului Bucureşti - s. a Il-a pen., în dosarul nr. 4134/2000.
Recurentul inculpat a fost obligat la 125.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin încheierea de şedinţă de la data de 23.X.2000, în dosarul nr. 4134/2000, Tribunalul Bucureşti - s. a Il-a pen. a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul L.C., ca neîntemeiată, motivând că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la data arestării inculpatului.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul L.C., care a solicitat punerea sa în libertate, motivând că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la data luării măsurii preventive a arestării sale.
Curtea, verificând din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală, încheierea atacată, constată inadmisibil recursul declarat de inculpat.
Conform dispoziţiilor art. 141 Cod procedură penală, încheierea dată în primă instanţă, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs.
Prin încheierea atacată, instanţa de fond nu a dispus nici una din măsurile prevăzute în art. 141 Cod procedură penală şi, în consecinţă, această încheiere nu poate fi atacată, separat, cu recurs.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca inadmisibil, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a Cod procedură penală, inculpatul fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispoziţiilor art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.
Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 13.XI.2000, inculpatul L.C. a solicitat anularea deciziei penale nr. 1803/7.11.2000 pronunţată în dosarul nr. 2417/2000 de Curtea de Apel Bucureşti - s. a Il-a pen..
S-a motivat în fapt că, la data declarării recursului, inculpatul L.C. se afla în arestul I.G.P. - Direcţia Cercetări Penale Bucureşti, iar instanţa a dispus citarea sa la locul de detenţie, dar până la termenul de
judecată din 7.11.2000 a fost transferat în arestul Poliţiei Municipiului Slobozia, judeţul Ialomiţa, loc de deţinere unde nu a mai fost citat.
Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului instanţei de recurs, decizia atacată, în raport de motivul de anulare invocat, constată că prin referatul administrativ s-a dispus citarea sa la locul de deţinere indicat - I.G.P. Arestul Direcţiei Cercetări Penale.
Cu toate acestea, instanţa de recurs, la termenul de judecată din 7.11.2000 a soluţionat recursul declarat prin nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor imperative ale art. 291 Cod procedură penală, în condiţiile lipsei de procedură cu recurentul inculpat.
Aşa fiind, în cauză se constată incidenţa cazului de anulare prevăzut de art. 386 lit. a Cod procedură penală, considerent pentru care Curtea va dispune admiterea contestaţiei în anulare formulată de inculpatul L.C. şi, în consecinţă, anularea deciziei penale nr. 1803/7.11.2000 a Curţii de Apel Bucureşti - s. a Il-a pen. şi rejudecarea recursului declarat de inculpatul L.C.
Cu privire la rejudecarea recursului formulat, Curtea, având în vedere că prin încheierea recurată s-a dispus respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive şi coroborat, reţinând că din examenul încheierilor - statuate limitativ şi expres prin dispoziţiile art. 141 Cod procedură penală, care se atacă separat cu recurs - rezultă că, în această materie, nu este prevăzută de lege calea de atac separată a recursului, în consecinţă, recursul declarat de inculpatul L.C. se priveşte ca inadmisibil şi va fi respins ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 31815 pct. 1 lit. a Cod procedură penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Cu opinie majoritară
Admite contestaţia în anulare, formulată de inculpatul L.C. împotriva deciziei penale nr. 1803 din 7 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - s. a Il-a pen.
Anulează decizia penală sus menţionată şi, rejudecând
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul L.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 23.10.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - s. a Il-a pen.
Obligă inculpatul la 125.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul avocatului din oficiu în sumă de 125.000 lei se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7.12.2000.
Cu opinie separată
După părerea noastră, se impunea respingerea contestaţiei ca nefondată, deoarece nu era necesară citarea contestatorului la data soluţionării recursului său împotriva încheierii de şedinţă de la data de
23.10.2000 pronunţată în dosarul nr. 4134/2000 de Tribunalul Bucureşti - s. a Il-a pen.
Potrivit art. 159 Cod procedură penală, inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa consideră necesar.
Această prevedere se aplică în cazul soluţionării cererilor privitoare la măsura arestării preventive a inculpatului.
Deci, dacă instanţa nu consideră că este necesară aducerea inculpatului, în mod logic, rezultă că nu se impunea citarea sa.
în această situaţie nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 386 lit. a Cod procedură penală şi, deci, contestaţia nu este întemeiată.
NOTĂ
a) Credem că instanţa a încălcat procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare reglementată de dispoziţiile art. 390-392 Cod procedură penală.
Conform acestor texte, procedura de judecare a contestaţiei în anulare este diferenţiată în funcţie de cazurile invocate de contestator.
Astfel, pentru contestaţia în anulare declanşată pe temeiurile prevăzute de art. 386 lit. a-c, cum este cazul în speţă, procedura de judecată este diferită de cea reglementată pentru cazul prevăzut de art. 386 lit. d, în sensul că prima cuprinde două etape: admiterea în principiu şi judecata propriu-zisă, spre deosebire de cea de-a doua, care cuprinde o singură etapă: judecata propriu-zisă.
In cadrul primei etape, instanţa examinează dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă cererea este făcută de o persoană care are calitatea procesuală cerută de lege, dacă motivul invocat este din cele prevăzute de art. 386 lit. a-c şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
în această fază, conform opiniei unor autori, şedinţa de judecată nu ar fi publică, deoarece lipsesc dezbaterile, instanţa mărginindu-se la analiza actelor şi lucrărilor dosarului.1]
în ce ne priveşte, nu împărtăşim acest punct de vedere. întrucât publicitatea şedinţei de judecată atrage nulitatea absolută, conform art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile când şedinţa de judecată este secretă, cum ar fi procedura în cazul soluţionării cererii de recuzare, judecata în cazul minorului etc.
De asemenea, alţi autori susţin că, în cazul verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare nu ne aflăm în faza unei „şedinţe de judecată”, în accepţiunea art. 315 Cod procedură penală, care să impună participarea procurorului.2)
în argumentarea acestui punct de vedere se arată că dacă s-ar fi considerat că instanţa trebuie să cunoască şi punctul de vedere al procurorului asupra admisibilităţii în principiu, legiuitorul ar fi precizat aceasta în mod expres, aşa cum a făcut prin art. 403 Cod procedură penală, într-o situaţie asemănătoare, în materie de revizuire.
Se mai invocă şi aspectele de simetrie şi de echilibru, în sensul că, atâta vreme cât părţile nu sunt citate şi nu se asigură contradictorialitatea, este normal ca nici procurorul să nu participe în această fază, în care, de altfel, toată activitatea se limitează la o verificare a câtorva condiţii de formă, ce nu implică o activitate de judecată propriu-zisă.3)
Avem rezerve şi faţă de aceste puncte de vedere, deoarece, chiar dacă legea prevede, pentru această fază, o procedură simplificată fară citarea părţilor şi fără dezbateri, în condiţii de contradictorialitate, este totuşi o şedinţă de judecată, reglementată astfel de lege.
De asemenea, considerăm susţinerea conform căreia procurorul nu participă în această fază, ca lipsită de temei, fiind contrazisă de art. 390 Cod procedură penală, care prevede că până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii.
Este evident că suspendarea executării hotărârii se discută în prima etapă, aceea a admiterii în principiu a contestaţiei, deoarece legiuitorul foloseşte expresia „până la soluţionarea contestaţiei”, adică până la cea de-a doua etapă, iar, pe cale de consecinţă, participarea procurorului şi în cadrul acestei prime etape este obligatorie, aşa cum, de altfel, prevede art. 315 alin. 2 Cod procedură penală.
în fine, deşi legea nu precizează, admiterea în principiu a contestaţiei se face prin încheiere.
După examinarea în principiu a contestaţiei este posibilă şi o soluţie negativă, situaţie în care se dă o decizie.
Am insistat asupra acestei prime etape de soluţionare a contestaţiei în anulare, tocmai pentru a scoate în evidenţă importanţa ei şi, totodată, greşeala instanţei, care pur şi simplu a ignorat-o, trecând direct la cea de-a doua etapă a judecăţii propriu-zise.
Astfel, deşi contestaţia a fost admisă (cu opinie separată), nu există încheierea de admitere în principiu a acesteia.
întreaga activitate de soluţionare a contestaţiei, de casare a deciziei atacate şi de soluţionare a recursului, a fost consemnată într-o singură decizie, ceea ce credem că este contrar legii.
b) Considerăm că soluţia de respingere a contestaţiei ca nefondată, exprimată în opinia separată este greşită.
Este de observat că autorul opiniei confundă citarea inculpatului cu aducerea sa.
Acesta susţine, nici mai mult, nici mai puţin, că la judecarea recursului împotriva încheierii de prelungire a arestării preventive, inculpatul nu trebuia citat, astfel, necitarea sa în recurs nu constituie o lipsă de procedură, invocând în acest sens dispoziţiile art. 159 Cod procedură penală.
Este adevărat că, potrivit art. 159 alin. 8 Cod procedură penală, inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa consideră că este necesar.
De asemenea, în art. 38511 alin. 2 Cod procedură penală se arată că judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de detenţie, pentru ca în alin. 3 să se facă precizarea că dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în situaţia judecării recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
Dar textele susmenţionate vorbesc despre aducerea inculpatului, nu despre citarea sa. în realitate, chiar dacă aducerea sa nu este obligatorie, inculpatul, în mod obligatoriu trebuie citat, cu menţiunea neaducerii sale în instanţă, pentru că numai astfel, el îşi poate formula apărarea, îşi poate angaja apărător ales etc.
în caz contrar, ar fi o încălcare flagrantă a garanţiilor sale procesuale, a dreptului său la apărare.
Când legiuitorul a considerat că citarea inculpatului-nu este necesară a prevăzut aceasta în mod expres, cum este cazul recuzării sau al contestaţiei îri anulare, în etapa premergătoare, a admiterii în principiu.
în celelalte cazuri se aplică dispoziţiile imperative ale art. 291 alin. 1 din acelaşi cod, potrivit căruia „judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită”.
în concluzie, apreciem că soluţia adoptată cu opinia majoritară este temeinică şi legală, fireşte cu rezervele exprimate la punctul a).
| ← ABUZ ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATA. LATURA SUBIECTIVA | ASOCIAŢIE. CU SCOP NEPATRIMONIAL. OBIECT DE ACTIVITATE.... → |
|---|
