ICCJ. Decizia nr. 1/2001. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1.
Dosar nr.4526/2001
Şedinţa publică din 6ianuarie2004
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor de ladosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.314 din 7 mai 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală a condamnat pe inculpaţii:
- M.I. la10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, b, d şi fC.pen., cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.
În baza art.61 C.pen., a dispus revocarea liberării condiţionată a restului de 360 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatuluiprin sentinţa penală nr.336 din 17 iunie 1997 a Judecătoriei LehliuGară, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, să execute pedeapsa de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 C.pen.
În baza art.350 C.proc.pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului iar, în temeiul art.88 C.pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la zi;
- N.C.A.la7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, b, d şi f C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 C.pen.
În baza art.350 C.proc.pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art.88 C.pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la zi;
- R.C. la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, b, d şi f C.pen. cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.
În baza art.61 C.pen., a dispus revocarea liberării condiţionată a restului de 1632 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 14 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.29 din 8 iulie 1991 a Tribunalului Judeţean Alba, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 ani închisoareşi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 C.pen.
În baza art.350 C.proc.pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului iar în temeiul art.88 C.pen., din pedeapsa de executat s-a dedus timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la zi.
În baza art.14 raportat la art.346 C.proc.pen. cu referire la art.998 Cod civil, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească părţii civile V.V. contravaloarea în lei, la data executării, a sumei de 3.000 USD.
S-a constatat că prejudiciul a fost recuperat în parte prin restituirea bunurilor.
În baza art.191 C.proc.pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
În noaptea de 7 iulie 2000, în jurul orelor 1,00, inculpatul M.I. a sunatla uşa apartamentului unde locuieşte partea vătămată V.V., căreia i-a oferit spre vânzare un telefon mobil.
Partea vătămată i-a spus inculpatului să aştepte, timp în care acesta, (inculpatul) a coborât şi a luat legătura cu ceilalţi doi inculpaţi, respectiv R.C. şi N.C.A.
Cei trei inculpaţi au revenit la apartamentul părţii vătămate şi după ce au pătruns în interior, inculpatul M.I.a ameninţat pe partea vătămată şi pe numita M.M.C., cu un pistol, după care, cu ajutorul unor cabluri electrice, i-au legat de pat.
Inculpaţii au sustras din apartamentul părţii vătămate suma de 3.000 USD, o cameră video, două telefoane mobile, două haine din piele, o combină „Sony", bijuterii, patru radio–casetofoane, o pereche de cizme de damă, o pereche pantofi de damă, două încărcătoare telefon şi un încărcător cameră video, în valoare totală de 100.000.000 lei.
Bunurile sustrase au fost transportate cu autoturismul condus de numitul I.D. la domiciliul său, unde au fost găsite de organele de poliţie şi restituite părţii vătămate.
După săvârşirea faptei, în timp ce se deplasau pe jos, cei trei inculpaţi au fost surprinşi de o patrulă a poliţiei.
Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul M.I. a tras mai multe focuri de armă în direcţia poliţiştilor.
Din cei trei inculpaţi a fost prins de către lucrătorii de poliţie doar inculpaţii N.C.A. şi R.C.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii R.C., M.I. şi N.C.A.
Inculpaţii M.I. şi N.C.A. au criticat hotărârea primei instanţe, în principal cu privire la insuficienţa materialului probator din care nu rezultă vinovăţia lor, motiv pentru care au cerutrestituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea probelor, iar în subsidiar cu privire la pedepsele aplicate pe care le consideră prea severe, a căror reducere o solicită.
Inculpatul R.C. a criticat aceeaşi hotărâre cu privire la greşita sa condamnare, întrucât nu a participat la comiterea faptei, solicitând a se dispune achitarea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr.493 din 19 septembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că verificând lucrările şi materialul probator din dosarul cauzei, se constată că „urmărirea penală s-a făcut cu respectarea drepturilor procesuale, inculpaţii fiind asistaţi de apărători" că aceasta este completă, iar cercetarea judecătorească a stabilit o situaţie de fapt corespunzătoare realităţii faptelor comise.
S-a conchis că în raport de aceste constatări nu se desprinde existenţa unor motive care să justifice trimiterea cauzei la procuror.
Cu privire la încadrarea juridică a faptelor s-a arătat că este corectă stabilindu-se, fără dubiu că, pentru luarea bunurilor inculpaţii au folosit violenţa.
În ce priveşte motivul de casare privind individualizarea pedepselors-a arătat că nu există nici un motiv de reducere, deoarece în cauză au fost avute în vedere şi corect aplicate dispoziţiile art.72 C.pen. în sensul că faptele au un sporit grad de pericol social, doi dintre inculpaţi fiind recidivişti.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpaţii R.C., M.I. şi N.C.A.
Inculpaţii au criticat Decizia atacată după cum urmează:
- inculpatul M.I., cu privire la insuficienţa probelor administrate în cauză din care nu rezultă cu certitudine vinovăţia sa, motiv pentru care a solicitat restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale iar în cazul în care se va consideracă nu mai sunt alte probe de administrat să se dispună achitarea sa.
În subsidiar, dacă nu se vor primi primele motive de casare, să se reducă pedeapsa pe care o consideră ca fiind prea aspră.
- inculpatul N.C.A., cu privire la încadrarea juridică a faptei pe care o consideră ca fiind de furtcalificat şi nu de tâlhărie, întrucât el nu a folosit acte de violenţă asupra părţii vătămate.
În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei.
- inculpatul R.C., cu privire la greşita reţinere a vinovăţiei sale deoarece probele de la dosar nu reflectă acest lucru, motiv pentru care a solicitat restituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea materialului probator iar dacă se va aprecia că nu mai sunt alte dovezi de administrat să se dispună achitarea.
În subsidiar, a cerut reducerea pedepsei pe care o consideră prea severă.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta:
După cum este de observat, inculpaţii au criticat hotărârea instanţei de apel pentru aceleaşi motive invocate şi lajudecata în calea de atac a apelului şi anume:
- insuficienţa materialului probator administrat în cauză – motiv pentru care se impune restituirea cauzei la procuror pentru completare (inculpaţii M.I. şi R.C.);
- achitarea pentru lipsa dovezilor de vinovăţie (inculpaţii M.I. şi R.C.);
- schimbarea încadrării juridice a faptei (inculpatul M.I.);
- reducerea pedepselor (toţi inculpaţii).
Analizând actele şi lucrările de la dosar, în raport de motivele de casare enunţate şi pentru considerentele arătate în motivarea deciziei de către instanţa de apel, motivare pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte pe deplin ca fiind în acord cu probele administrate în cauză şi a cărei reluarenu se mai impune întrucât au fost expuse în prezenta decizie, urmează a se constata că sunt nefondate şi a fi respinse ca atare.
În schimb, analizând Decizia atacată din oficiu în raport cu prevederile art.3859 alin.3 C.proc.pen., se constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate în legătură cu neaplicarea dispoziţiilor art.13 C.pen..
Potrivit art.13 C.pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea cea mai favorabilă.
Din actele şi lucrările de la dosar rezultă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în noaptea de 6/7 iulie 2000.
Ulterior datei săvârşirii faptelor, şi până la judecata prezentelor recursuri, a fost adoptată Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 prin care au fost modificate şi completate unele dispoziţii, din Codul penal, între care şi cele care privesc infracţiunea de tâlhărie.
Astfel, prin actul normativ menţionat, a fost introdus art.211 alin.21 prin care pentru infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile agravantelor prevăzute în vechea reglementare, la literele a, b şi f C.pen., corespunzătoare în prezent lit.a, b şi respectiv c, limita minimă a pedepsei ce se poate aplica este 7 ani, fiind menţinută limita maximă de20 ani închisoare.
În aceste condiţii este evident că în cauză s-a ivit un conflict de legi care însă urmează a fi soluţionat prin aplicarea dispoziţiilor art.13 C.pen., întrucât legea penală anterioară sub imperiul căreia inculpaţii au comis faptele, prevedea o limită minimă a pedepsei de 5 ani închisoare, faţă de noua reglementare care a majorat acest minim la 7 ani închisoare.
Prin urmare în cauză urmează a se face aplicarea art.13 C.pen.
Cum acest incident nu are efecte asupra pedepselor aplicate inculpaţilor, acestea urmează a fi menţinute în limitele stabilite de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel.
În consecinţă, pentru considerentele arătate urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţii M.I., N.C.A. şi R.C. sunt fondate numai sub aspectul aplicării dispoziţiilor art.13 C.pen., urmând a fi admise, a casa atât Decizia atacată cât şi hotărârea instanţei de fond şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
De menţionat că atât instanţa de fond cât şi cea de apel nu au avut posibilitatea legală de a face aplicarea textului de lege în discuţie, deoarece la data judecării cauzei la aceste instanţe, Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 nu era adoptată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii R.C., M.I. şi N.C.A.împotriva deciziei penale nr. 493 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr.314 din 7 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art.13 C.pen.
Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.13 C.pen. referitoare la infracţiunile de tâlhărie reţinute în sarcina inculpaţilor şi menţine pedepsele aplicate.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor, timpul arestării preventive de la7 ianuarie 2000, la 6 ianuarie 2004, pentru fiecare.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.C. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 126/2001. Penal | CSJ. Decizia nr. 888/2001. Penal → |
|---|
