Înşelăciune. Intenţie de inducere în eroare
| Comentarii |
|
Fapta unei persoane de a vinde apartamentul pe care-l deţine în calitate de chiriaş, menţionând în actul de vânzare-cumpărare că este proprietarul acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
împrejurarea că făptuitorul avea vocaţia de a deveni proprietarul apartamentului în temeiul unor prevederi legale este irelevantsub aspectul intenţiei de a induce în eroare persoana vătămată, atâta vreme cât nu a adus la cunoştinţă situaţia juridică reală a bunului vândut, prezentând ca adevărată calitatea sa mincinoasă de proprietar.
Este necontestat că fiecare dintre cei doi deţinuţi a avut consimţământul subofiţerilor care efectuau paza la punctul de lucru, pentru a merge să-l întâlnească pe M.A. care se afla cu autoturismul pe tarlaua învecinată.
Este adevărat că deplasarea celor doi deţinuţi de la punctul de lucru la tarlaua vecină s-a făcut la interval de 15 minute, dar momentul săvârşirii infracţiunii de evadare este acela când amândoi s-au urcat în autoturism şi au hotărât să evadeze, îndreptându-se spre Braşov.
Ca atare, instanţele au reţinut corect că fapta de evadare a fost săvârşită de două persoane împreună, încadrarea în prevederile art. 269 alin. 2 C. pen. fiind cea corespunzătoare.
în consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.
- Extras -
De asemenea, este irelevantă împrejurarea că persoana vătămată, fiind de bună-credinţă, nu a cerut făptuitorului să facă dovada calităţii sale de proprietar şi nu a făcut demersuri pentru cunoaşterea situaţiei juridice reale a apartamentului.
(Secţia penală, decizia nr. 3845 din 18 septembrie 2001)
Prin sentinţa nr. 30 din 13 martie 2000, T.M.T.B. a condamnat pe inculpatul M.V. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpatul şi soţia sa au deţinut un apartament situat în oraşul Mediaş în calitate de chiriaşi.
în speranţa că vor deveni proprietari ai apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, inculpatul a încheiat, în 1996, cu partea vătămată un contract de vânzare-cumpărare a apartamentului, în care inculpatul a menţionat că este proprietar al acestuia.
Valoarea apartamentului a fost stabilită la suma de 20 milioane de lei, inculpatul primind la semnarea contractului 2.500 de mărci germane şi 1500 de dolari, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de un an.
între timp cumpărătorul a aflat despre situaţia reală a apartamentului, motiv pentru care nu s-a mai încheiat actul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Curtea Militară de Apel, prin decizia nr. 72 din 13 iunie 2000, a admis apelul declarat de inculpat şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. d C. pr. civ., a dispus achitarea acestuia, cu motivarea că, în raport cu împrejurările cauzei, nu se poate trage concluzia că inculpatul a acţionat cu rea-credinţă şi, ca urmare, fapta este lipsită de elementul constitutiv al intenţiei.
Sub acest aspect instanţa a arătat că inculpatul, deşi nu avea apartamentul în proprietate la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, având
calitatea de chiriaş, el avea certitudinea că va deveni proprietarul acestuia, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi îl va putea înstrăina în mod legal, încheind actele în formă autentică.
S-a mai arătat că în cauză o vină revine părţii vătămate care nu s-a interesat de situaţia juridică a apartamentului, în care sens avea obligaţia să ceară inculpatului actul de proprietate.
Recursul declarat de procuror este fondat.
La stabilirea relei-credinţe, a intenţiei cu care acţionează făptuitorul nu are relevanţă ignoranţa ori lipsa de informare a persoanei vătămate, câtă vreme s-a dovedit că aceasta a fost de bună-credinţă.
în speţă, inculpatul înstrăinând un apartament al cărui proprietar nu era, indiferent de faptul că în timp exista posibilitatea de a deveni proprietarul apartamentului pentru care a încheiat cu partea vătămată un contract de vânzare-cumpărare, fără a-i aduce la cunoştinţă că nu este proprietar, a dat dovadă de rea-credinţă şi deci a acţionat cu intenţie, astfel încât se face vinovat de comiterea infracţiunii de înşelăciune.
Procedând în acest fel inculpatul a indus în eroare partea vătămată care, în cazul în care ar fi ştiut că apartamentul nu este proprietatea acestuia, nu ar fi încheiat actul de vânzare-cumpărare şi nu ar fi plătit o parte din preţ, împrejurare ce rezultă şi din faptul că, luând cunoştinţă de situaţia reală a apartamentului, s-a adresat organului de cercetare penală.
în consecinţă, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, recursul procurorului a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut hotărârea primei instanţe.
| ← Înşelăciune. Neexecutarea clauzelor contractuale.... | Evadare. Faptă săvârşită de două persoane împreună → |
|---|
