ICCJ. Decizia nr. 242/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEA DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 242
Dosar nr.2427/2002
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Constanţa prin sentinţa nr.1855 din 27 octombrie 2000 a condamnat pe inculpaţii:
-B.C. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare pentru următoarele infracţiuni: înşelăciune în convenţii şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 215 alin.(2) şi (3)şi de art.290 C. pen., ambele cu aplicarea art.41 alin.2 şi art.37 lit.a) C. pen.
S-a făcut aplicarea şi a art.33 lit.a) şi 34 lit.b C. pen.
În baza art.864 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa nr.637 din 27 martie 1966 a Judecătoriei Constanţa, urmând ca inculpatul să execute în final 5 ani închisoare, şi
-B.A. la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art.41 alin.(2) şi art.13 C. pen.
Totodată, printre altele, s-a dispus, în baza art.348 C. proc. pen. raportat la art.170 C. proc. pen., restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor, cu consecinţa constatării nulităţii absolute şi a contractelor de împrumut cu garanţie imobiliară autentificate sub numerele 1721/a din 26 iunie 1996, 1382 din 24 mai 1996, 751 din 28 decembrie 1995, 474 din 9 octombrie 1996 şi 662 din 18 martie 1996.
Constatarea nulităţii absolute a acestor contracte a avut drept urmare stingerea ipotecilor privind imobilele aparţinând debitorilor.
Inculpaţii au fost obligaţi să plătească în solidar diverse sume de bani cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în anii 1995şi 1996 inculpaţii au determinat mai multe persoane să le dea împrumuturi în lei şi valută sau să le garanteze cu imobilele ai căror proprietari erau, promiţându-le că în schimbul acestor servicii le vor acorda dobânzi de 100% sau le vor oferi comisioane cuprinse între 50.000 şi 5 milioane lei.
Tribunalul Constanţa şi Curtea de Apel Constanţa au respins recursurile declarate de unele părţi civile prin deciziile nr.335 din 30 martie 2001 şi respectiv 414 din 14 iunie 2001.
Împotriva acestor soluţii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare pe motiv că hotărârile respective sunt contrare legii, deoarece în mod greşit instanţele au stabilit că acele contracte de împrumut cu garanţie imobiliară sunt nule.
Considerând că cei care au împrumutat pe inculpaţi nu sunt părţi în raportul juridic de drept penal născut ca urmare a infracţiunii de înşelăciune comisă de aceştia, procurorul a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi înlăturarea dispoziţiei referitoare la anularea acelor contracte.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art.348 C. proc. pen. coroborat cu art.170 C. proc. pen., instanţa se pronunţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar art.14 alin. (3) C. proc. pen. prevede că repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
Conform art.948 C. civ. condiţiile esenţiale pentru realizarea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, existenţa unui obiect determinat şi o cauză licită, în timp ce art.966 C. civ. menţionează că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea obiect.
În sfârşit, art.967 alin.1 şi 2 C. civ. precizează că o convenţie este valabilă deşi cauza nu este expresă, aceasta fiind prezumată până la proba contrarie.
Interpretând aceste dispoziţii legale rezultă că o convenţie este lovită de nulitate absolută atunci când lipseşte cauza care este una dintre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea înţelegerii, iar prezumţia legală relativă – existenţa cauzei fiind presupusă, cel ce invocă contrariul trebuie să dovedească împrejurarea pe care o susţine.
Instanţele au dispus anularea acelor contracte de împrumut cu garanţie imobiliară deoarece au considerat că lipseşte cauza care este una dintre condiţiile de valabilitate a unei convenţii.
Situaţia reţinută de instanţe în sensul celor menţionate mai sus, nu corespunde realităţii întrucât părţile contractante au avut, cu ocazia încheierii actelor respective, atât un scop bine definitiv, cât şi reprezentarea consecinţelor juridice în cazul nerespectării clauzelor stipulate. Mai mult, din analiza actelor dosarului rezultă că acele contracte de împrumut cu garanţie imobiliară autentificate sub nr.1721 din 26 iunie 1996, 1382 din 24 mai 1996, 701 din 28 decembrie 1995, 474 din 9 octombrie 1996 şi 662 din 18 martie 1996 au fost încheiate cu respectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute de lege.
Părţile contractante împrumutatori – precum şi împrumutaţi şi-au exprimat consimţământul liber şi neviciat în sensul că au acordat cu titlu de împrumut diverse sume de bani, în condiţiile instituirii unei garanţii imobiliare în sarcina debitorilor.
Deoarece împrumutatorii nu sunt părţi în raportul juridic de drept penal născut din infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpaţilor neavând calitatea de coautori, complici sau instigatori la săvârşirea acesteia, efectele hotărârii judecătoreşti nu se pot extinde şi asupra patrimoniilor lor prin anularea contractelor de împrumut.
Deoarece părţile civile nu au făcut dovada contrară celor reţinute în contractul autentic, sub aspectul realităţii voinţei exprimate în aceste acte, operează prezumţia prevăzută în art.1173 C. civ. conform căreia actul autentic este opozabil oricărei persoane în ce priveşte dispoziţiile şi convenţiile pe care le conţin.
În consecinţă, soluţiile instanţelor prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de împrumut cu garanţie imobiliară sunt greşite pentru că perfectarea lor nu a fost determinată de activitatea infracţională desfăşurată de către inculpaţi.
Faţă de cele menţionate, recursul în anulare urmează să fie admis.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu care i-a reprezentat pe inculpaţi va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr.1855 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Constanţa, deciziei nr.335 din 20 martie 2001 a Tribunalului Constanţa şi deciziei nr.414 din 14 iunie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, privind pe inculpaţii B.C. şi B.A.
Casează hotărârile atacate numai cu privire la anularea contractelor de împrumut cu garanţie imobiliară numerele: 1721 din 26 iunie 1996, 1382 din 24 mai 1996, 751/28 decembrie 1995, 474/9 octombrie 1996 şi 662/18 martie 1996; dispoziţie pe care o înlătură.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu în sumă de câte 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 25/2002. Penal. întrerupere executare... | CSJ. Decizia nr. 240/2002. Penal → |
|---|
