CSJ. Decizia nr. 667/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.667Dosar nr.3353/2002
Şedinţa publică din11 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de petiţionara A.E.R., împotriva încheierii din 25 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr.2110/2002.
S-a prezentat recurenta petiţionară.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Recurenta petiţionară a susţinut motivele de casare astfel cum au fost detaliate în scris şi a solicitat admiterea recursului declarat.
Procurorul a cerut respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de petiţionară.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la 25 iulie 2002 în dosarul nr.2110/2002, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a întregii secţii I penală din cadrul aceleiaşi instanţe de apel, formulată de petiţionara A.E.R.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut că partea vătămată A.E.R., recurentă împotriva încheierii din 21 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a penală – dosar nr.3487/2002 şi nr.1886/2002 Curteade Apel Bucureşti – secţia I penală, la termenul din 22 iulie 2002, oral, a formulat cerere de recuzare a secţiei I penală, motivul invocat fiind respingerea, prin încheierea din 18 iulie 2002, a unei alte cereri de acelaşi gen privind completul de judecată şi procurorul, în opinia sa întreaga secţie nemaiprezentând încredere că judecata în ce o priveşte, v-a fi echitabilă.
Instanţa a considerat că motivul invocat nu se regăseşte în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.46-49 din Codul de procedură penală.
Petiţionara a declarat recurs împotriva încheierii, invocând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, în opinia sa instanţa, la data pronunţării, nu a fost constituită în complet legal, cererea de recuzare trebuia judecată în şedinţă publică, se impunea citarea sa, a fost obligată, nelegal, la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar instanţa competentă să soluţioneze cererea, este Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală.
În cererea de declarare a recursului, recurenta petiţionară a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art.46, 47, 49, 50, 52 din Constituţia României, ale art.192 din Codul de procedură penală şi art.11, art.15 alin.2, art.20, art.21, art.24 din Constituţie, precum şi art.108 din Codul de procedură civilă, susţinut a fi contrare prevederilor art.6, art.13 şi art.14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
La şedinţa publică de judecată din 5 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală, având de soluţionat recursul declarat de petiţionară, aceasta, prezentă personal, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, motivată, în esenţă, pe considerentul că se obstrucţionează dreptul de exercitare a unui drept procesual, mai mult, este obligată să fie judecată de un complet de judecată sau de judecători pe care i-a recuzat şi cu privire la care are reţineri referitor la modul în care o judecă.
Exprimându-şi opinia asupra excepţiei invocate, instanţa a considerat că nu este întemeiată, apreciind că potrivit art.3851 alin.2 din Codul de procedură penală, considerat constituţional prin Decizia nr.122 din 11 aprilie 2002 a Curţii Constituţionale, „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacateseparat cu recurs”.
Potrivit art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, încheiereaprin care s-a admis abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.
S-a mai reţinut că prin modul în care este redactat art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, acesta nu contravine prevederilor constituţionale şi nici faptului că petiţionarei i s-a încălcat un drept sau libertate fundamentală odată ce legea i-a dat posibilitatea de a ataca o astfel de soluţie printr-o cale de atac, fără a avea relevanţă că aceasta se poate exercita imediat sau la o altă dată, respectiv odată cu judecata căii de atac ce ar viza fondul pricinii.
În ce priveştecelelalte texte de lege considerate neconstituţionale, respectiv art.192 din Codul de procedură penală şi art.108 din Codul de procedură civilă, ele neavând legătură cu cauza, nu pot fi analizate, excedând obiectului.
Ca atare, prin încheierea pronunţatăîn dosarul nr.3353/2002 la 5 septembrie 2002, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a art.52 alin.6 (ultim) din Codul de procedură penală, pe durata soluţionării judecarea fiind suspendată.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.299 din 7 noiembrie 2002 pronunţată în dosarul nr.361 C/2002 şi nr.368 C/2002, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.52 alin.6 din Codul de procedură penală.
În aceste condiţii, recursul declarat de petiţionară împotriva încheierii pronunţată la 25 iulie 2002 în dosarul nr.2110/2002 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Constituţia României prevede atributul legiuitorului de a reglementa procedura de judecată şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar procedurade soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare este reglementată în temeiul dispoziţiilor constituţionale. Protocolul nr.7 adiţional la CADOLF prevede în art.2 pct.1, dreptul la dublul grad de jurisdicţie, dar face referire numai la hotărârile de condamnare, nu şi la încheierile premergătoare soluţionării cauzei, acestea putând fi atacate odată cu fondul. Procedura reglementată în art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare deoarece,soluţionând cererea de recuzare, instanţa nu hotărăşte asupra temeiniciei unei inculpări îndreptate împotriva persoanei care a formulat cererea de recuzare.
Stabilind, în art.3851 alin.2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau cu Decizia atacată, iar în art.52 alin.6 din acelaşi cod, că încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac, recursul declarat de petiţionară este inadmisibil, el fiind promovat împotriva unei încheieri pronunţată în cursul procesului, dar prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei.
Ca atare, în baza dispoziţiilor art.38515 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală, recursul declarat de petiţionară va fi respins ca inadmisibil.
În baza dispoziţiilor art.192 din Codul de procedură penală, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionara A.E.R. împotriva încheierii din 25 iulie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în dosarul nr.2110/2002.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 68/2002. Penal | CSJ. Decizia nr. 659/2002. Penal → |
|---|
