CSJ. Decizia nr. 688/2002. Penal

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.688DOSAR NR.3131/2002

Şedinţa publică din 12 februarie 2003

S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul D.F.împotriva deciziei penale nr.261 din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

S-a prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat C.D. apărător desemnat din oficiu.

A lipsit intimata parte vătămată V.G.D.

Procedura de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art.213 din Codul penal.

Procurorul a pus concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului.

Inculpatul, în ultimul cuvânt a arătat că este de acord cu susţinerile apărătorului său.

CURTEA

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin sentinţa penală nr.174 din 23 aprilie 2002 Tribunalul Prahova a dispus condamnarea inculpatului D.F.la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal.

S-a făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal.

Conform art.350 din Codul de procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art.88 din Codul penal s-a computat din pedeapsa aplicată, reţinerea din ziua de 26 octombrie 2001 şi arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la zi.

S-a luat act că partea vătămată V.G.E. nu s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care 300.000 lei onorariu pentru apărătorul din oficiu.

Pentru a se pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

În ziua de 25 octombrie 2001, în jurul orelor 16,30, inculpatul s-a întâlnit întâmplător cu partea vătămată V.G.E., pe o stradădin Ploieşti.

Deşi nu se cunoşteau, inculpatul a acostat-o pe partea vătămată şi pe un ton ameninţător i-a cerut să-i dea banii pe care îi avea asupra ei.

De frică, partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 100.000 lei, după care, tot întâmplător, cei doi s-au întâlnit în faţa Spitalului „C”.

Şi de data aceasta, inculpatul a ameninţat-o pe partea vătămată solicitându-isă-i dea bani, sub pretextul că el este „şeful” în cartierul respectiv.

Partea vătămată i-a dat restul banilor care i-a avut asupra sa, circa 350.000 lei, după care a alertat poliţia. Inculpatul a fost depistat şi reţinut la 26 octombrie 2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.F., solicitând admiterea lui, casarea hotărârii atacate şi în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de abuz de încredere. În subsidiar a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Prin Decizia penală nr.261 din 10 iunie 2002 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 600.000 lei, din care suma de 300.000 lei, onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, reţinerea pe timp de 24 de ore din data de 26 octombrie 2001 şi arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la zi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D.F., solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor şi în principal, schimbarea încadrării juridicea faptei, din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art.213 din Codul penal, deoarece banii pe care i-a luat de la partea vătămată au fost daţi de către aceasta, cu titlu de împrumut.

În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere că nu are antecedente penale şi se află la o vârstă tânără.

Recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, în raport cu materialul probator administrat în cauză, au încadrat corect fapta comisă de acesta, în textul de lege corespunzător şi au aplicat o pedeapsă just individualizată, conform criteriilor prevăzute de art.72 din Codul penal.

Astfel, infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 din Codul penal constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art.211 din Codul penal, constituie infracţiune de tâlhărie, furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi în furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigurescăparea.

Aşa fiind, în conţinutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenţei sau a ameninţării, ori a celorlalte mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, princare activitatea principală se particularizează dobândind o periculozitate socială distinctă şi sporită în raport cu cea a furtului. Ceea ce urmăreşte făptuitorul, în principal, este săvârşirea furtului, violenţa sau ameninţarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop.

Revenind la cauză, se constată că versiunea susţinută de inculpat, în sensul că partea vătămată i-a dat banii cu titlu de împrumut, nu este confirmată de probele administrate.

Astfel, deşi inculpatul susţinea că o cunoaşte pe partea vătămată, în declaraţiile sale a arătat că nu ştie numele acesteia şi nici adresa la carelocuieşte.

De asemenea, partea vătămată nu cunoştea numele inculpatului în momentul când acesta i-a luat banii, fiind nevoită să participe la recunoaşterea din grup efectuată de organele de poliţie, pentru a identifica autorul faptei.

În cauză, din coroborarea probelor administrate a rezultat că inculpatul, însoţit de încă două persoane, a deposedat-o de suma de 550.000 lei pe partea vătămată, iar aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a se împotrivi dat fiind Constituţia mai robustă a inculpatului.

Aşadar, în speţă, este evident că cerinţele dispoziţiilor art.211 din Codul penal sunt întrunite, fiind prezentă atât acţiunea principală, a deposedării, cât şi cea adiacentă, a întrebuinţării de ameninţări, împreună realizând conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni complexe.

Aşa fiind, instanţele au făcut o corectă încadrarea juridică a faptei astfel că cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de tâlhărienu este întemeiată şi urmează să fie respinsă.

În ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că aceasta a fost corect individualizată, instanţele ţinând seama de toate criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal, respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei comise, modalitatea şi împrejurările comiterii ei, dar şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului, care se află la prima încălcare a legii penale, nefiind cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine nesinceră pe parcursul desfăşurării procesului penal nerecunoscând fapta comisă şi se află la o vârstă tânără.

De altfel, pedeapsa de 6 ani închisoare, sub aspectul cuantumului ei, este în măsurăsă asigure reeducarea inculpatului în vedereareinserţiei în societate a inculpatului şi prevenţia generală, conform scopului prevăzut de art.52 din Codul penal.

Aşadar, pedeapsa aplicată inculpatului a fost just proporţionalizată şi nu există temeiuri pentru reducerea ei, astfel că şi cererea privind reducerea pedepsei urmează să fie respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală urmează ca recursul declarat de inculpatul D.F. să fie respins, ca nefondat.

Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţineriipe timp de 24 de ore, la data de 26 octombrie 2001 şi arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la 12 februarie 2003.

În temeiul art.192 din Codul de procedură penală urmează ca inculpatul să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.F. împotriva deciziei penale nr.261 din10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii pe timp de 24 de ore, la 26 octombrie 2001 şi arestării preventive de la 7 noiembrie 2001la 12 februarie 2003.

Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 februarie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 688/2002. Penal