CSJ. Decizia nr. 857/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 857DOSAR NR. 2813/2002
Şedinţa publică din 19 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr.198 A din 27 septembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea, privind pe inculpatul M.P.S.
S-a prezentat intimatul inculpat, asistat de apărător ales, avocat K.A.Ş., lipsind celelalte părţi.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Procurorul a susţinut oral recursul declarat de parchet astfel cum a fost formulat în sensul casării hotărârii şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecării apelului.
Apărătorul inculpatului solicită respingerea recursului parchetului ca nefondat, având în vedere că:
- nu s-au avut în vedere dispoziţiile obligatorii ale Legii nr.87/1992 şi ale art.465 şi urm. Cod procedură penală;
- pentru greşita calificare a calităţii unei persoane şi anume B.L. care devine din parte civilă, martor. Or, numai organul de urmărire penală putea stabili calitatea părţilor din proces;
- greşit s-a aplicat clauza de nepedepsire a numitei B.L. situaţie ce atrage nulitatea actului respectiv;
- să se constate dacă erau scopuri speciale, deci ca inculpatul în calitatea sa să stabilească eventuale nereguli la acea societate;
- procesul verbal de flagrant este nul.
Or, în această situaţie actele întocmite sunt lovite de nulitate, ceea ce face ca soluţia pronunţată să fie corectă.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, a cerut respingerea recursului parchetului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr.135 din 22 mai 2000 a Tribunalului Bihor, inculpatul M.P.S. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,b,c Cod penal pe o perioadă de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art.254 alin.1 şi 3 Cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin.1 şi 2 Cod penal cu aplicarea art.13 Cod penal.
Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 Cod penal, pedeapsă ce a fost constatată graţiată integral în baza art.1 din Legea 137/1997.
În baza art.88 Cod penal, din pedeapsa aplicată inculpatului s-a dedus perioada arestului preventiv de la 7 septembrie 1999 la 21 septembrie 1999.
S-a constatat că suma de 1.000 dolari SUA – reprezentând contravaloarea mitei – a fost restituită martorei B.L., în conformitate cu dispoziţiile art.255 alin.5 Cod penal, iar restituirea altor sume de bani nu se justifică.
S-a dispus respingerea pretenţiilor civile formulate de Administraţia financiară Oradea şi B.L.
S-a făcut aplicarea art.445 Cod procedură penală asupra înscrisurilor falsificate.
S-a dispus restituirea în favoarea inculpatului a sumelor de 450 DM şi 488.000 lei.
În baza art.191 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele :
În luna august 1999, în calitatea sa de comisar al Gărzii financiare Bihor, inculpatul M.P.S. a efectuat o verificare de specialitate la firma S.C. ”D.C.” al cărei administrator şi asociat unic era B.L. Pentru a nu sesiza organele de poliţie despre neregulile constatate în evidenţa contabilă a firmei inculpatul şi colegul său A.V., i-au pretins asociatului unic sume de 25.000 dolari SUA, acesta susţinând în denunţul formulat că a şi remis suma de 11.200 dolari SUA şi 9500 mărci germane, urmând ca după întocmirea şi primirea procesului verbal de constatare să achite şi diferenţa de 9000 dolari SUA.
În urma flagrantului organizat de organele de urmărire penală la data de 7 septembrie 1999, s-a constatat că inculpatul M.P.S. a primit delaB.L.sumade1000 dolari SUAşibancnote de câte 100 dolari, pe mâna dreaptă a inculpatului evidenţiindu-se urmele substanţei fluorescente cu care fuseseră trataţi banii primiţi drept mită.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de luare de mită iar în timpul cercetării judecătoreşti B.L. şi-a schimbat radical conţinutul declaraţiilor, susţinând că denunţul i-a fost impus de organele de poliţie.
Instanţa de fond a reţinut pe deplin dovedită pretinderea şi primirea de către inculpat a sumei de 1000 dolari SUA, având în vedere probele administrate şi din care rezultă că B.L. a fost împrumutată cu bani de martorii B.G. şi B.D. tocmai pentru a mitui reprezentantul Gărzii financiare şi a înlătura consecinţele controlului efectuat de acesta, intenţie materializată în remiterea acestei sume şi dovedită prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.
Cât priveşte folosirea de către inculpat a unei adeverinţe false prin care se atesta în mod nereal că este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice „A.I.Cuza” Iaşi, act datorită căruia s-a putut înscrie la concursul organizat pentru ocuparea funcţiei de inspector de specialitate, a fost încadrat pe acest post şi a obţinut un folos material injust de 91.572 lei în perioada august – octombrie 1996, instanţa de fond a apreciat că aceste fapte constituie doar infracţiunea prevăzută de art.290 Cod penal, iar nu şi infracţiunea prevăzută de art.215 alin.1 şi 2 Cod penal întrucât inculpatul a exercitat efectiv activitatea respectivă, cuvenindu-se să i se plătească munca depusă.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia penală nr.198 din 27 septembrie 2001, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpat, a desfiinţat sentinţa Tribunalului Bihor şi, în baza art.333 Cod procedură penală, a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, conform considerentelor arătate în cuprinsul deciziei.
În primul rând, instanţa de control judiciar a considerat căurmărirea penală trebuia să stabilească în ce constau deficienţele şi neregulile constatate în activitatea firmei S.C. „D.C.” şi dacă acestea au vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului.
În al doilea rând, s-a considerat că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante a fost încheiat de organele de urmărire penală cu încălcarea dispoziţiilor art.197 alin.4 şi art.68 alin.2 Cod procedură penală şi, ca atare, acesta cât şi celelalte acte de urmărire penală sunt lovite de nulitate absolută.
În al treilea rând, instanţa de apel a luat în discuţie şi împrejurarea că faţă de B.L. se efectuează cercetări penale sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal în legătură cu declaraţiile date în prezenta cauză.
Înalpatrulearând, s-a indicat procurorului ca, în cadrul completării urmăririi penale, să se ocupe de soluţionarea laturii civile a cauzei, de motivarea în fapt şi în drept a restituirii sumelor de bani ridicate de la inculpat, de stabilirea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, de rezolvarea problemelor ridicate în apel de inculpat în legătură cu infracţiunea prevăzută de art.290 Cod penal, precum şi a celor privind disjungerea cauzei pentru alte infracţiuni comise de acesta.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru continuarea judecăţii.
Examinând recursul, Curtea constată că acesta este întemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art.333 Cod procedură penală, în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.
Instanţa este obligată să arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.
Prin prisma dispoziţiilor legale sus-arătate, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de apel Oradea apare ca nelegală.
Dispoziţiile de completare a urmăririi penale sunt fie ineficiente, fie incomplete şi nu ajută la stabilirea adevărului în cauză şi la soluţionarea temeinică şi operativă a dosarului.
Astfel, prima dispoziţie a instanţei de apel privind stabilirea existenţei unor deficienţe şi nereguli în activitatea societăţii comerciale controlate de inculpat nu areimportanţă şi eficienţă în rezolvarea cauzei şi, de altfel, instanţa nici nu indică mijloacele de probă prin care această situaţie să se verifice.
Esenţial cu privire la soluţionarea cauzei este să se stabilească îndatoririle de serviciu ale inculpatului şi dacă acesta a acţionat pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea sau efectuarea unui act contrar acestora.
În acest scop, este necesară solicitarea fişei cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului (fişa postului) de la Garda financiară Bihor, probă pe care instanţa de apel o poate realiza fără întârziere şi fără să fie necesară restituirea dosarului la parchet.
Considerentele instanţei de apel pe marginea aprecierii valabilităţii procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nu pot constitui obiectul unor verificări suplimentare din partea organelor de urmărire penală.
Procedura infracţiunii flagrante nu poate fi nici reluată, nici completată, prinurmareesteatributulexclusiv al instanţei de judecată să decidă asupra acestei probe, decizie care trebuie să se bazeze pe o interpretare judicioasă a textelor de lege şi a ansamblului materialului de urmărire penală.
Celelalte considerente ale instanţei de apel nu au legătură cu rezolvarea cauzei şi exced cadrului legal al insituţiei restituirii. Chestiunile care privesc rezolvarea laturii civile a cauzei nu fac obiectul restituirii deoarece în acest caz se poate uza de dispoziţiile art.347 Cod procedură penală; de asemenea, motivarea în drept şi în fapt a restituirii unor sume de bani şi stabilirea termenelor de prescripţie sunt chestiuni care trebuie şirezolvate de instanţa de judecată, ele neputând face obiectul restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale.
Aducerea în discuţie – ca motiv de restituire a dosarului a existenţei unor alte soluţii penale colaterale cauzei deduse judecăţii sau ale unor dispoziţii de disjungere cu privire la comiterea unor alte fapte penale exced cadrului de investire a instanţei de judecată care trebuie să se pronunţe numai cu privire la faptele şi persoanele asupra cărora a fost sesizată prin rechizitoriu.
Prin urmare, restituirea cauzei organelor de urmărire penală nu este justificată, instanţa de apel având la dispoziţie materialul probator necesar pe baza căruia se poate pronunţa.
Pentru aceste considerente, Curtea urmează să admită recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, să caseze Decizia penală nr.198/A din 27 septembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea şi să trimită cauza acestei instanţe pentru continuarea judecăţii.
Văzând dispoziţiile art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, art.192 alin.3 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr.198 A din 27 septembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea, privind pe inculpatul M.P.S.
Casează Decizia sus-menţionată şi trimite cauza la Curtea de Apel Oradea pentru continuarea judecăţii.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 859/2002. Penal. Contestatie la executare.... | CSJ. Decizia nr. 911/2002. Penal → |
|---|
