CSJ. Decizia nr. 875/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.875
Dosar nr.1126/2002
Şedinţa publică din 20 februarie2003
La 12 februarie 2002 s-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpaţii D.N., I.M., C.D. şi Banca Românească SA Bucureşti împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 12 februarie 2003, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din actele dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr.26 din 15 ianuarie 2001, îi condamnă pe inculpaţii:
1. I.M. la:
- 5 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.2481 raportat la art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;
- un an de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1 din Codul penal, în baza art.33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din cod;
2. D.N. la:
- 3 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.2481 raportat la art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal şi a art.74 din cod;
- două luni de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1, cu aplicarea art.74 din Codul penal, în baza art.33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 3 ani de închisoare, 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din cod;
3. C.D. la 5 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.26 raportat la art.2481, art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal şi a art.71 din cod.
Din durata pedepselor, a fost dedusă detenţia preventivă a inculpatului I.M., de la 21 decembrie 1999 până la 1 iunie 2000 şi de la 8 august 2000 până la 6 septembrie 2000 şi a inculpatului D.N., de la 21 decembrie 1999 până la 31 mai 2000.
Inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, - şi cu S.C.”M şi F”şi S.C.”G”– să plătească Băncii Române SA36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Fiecare inculpat a fost obligat –solidar cu cele două societăţi comerciale – să plătească şi statului câte 500.000 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
„Banca Românească” SA, cu sediul în Bucureşti, înfiinţează, la 27 februarie 1996, o sucursală la Timişoara.
La 28 august 1997, în funcţia de director al sucursalei este numit economistul I.M.
Economistul D.N. îndeplineşte funcţia de şef al Serviciului de credite, din octombrie 1996.
Economista Ş.A. este inspector de credite, iar economistul C.D. este contabil şef.
R.P. este asociat unic al S.C.”G”,iar soţia sa, G.R., este asociat unic al S.C. „M şi F”.
Din luna aprilie 1999, C.D. este administrator al S.C.”G” şi al S.C.”M şi F”.
Ambele societăţi comerciale erau cliente laBănca Românească – Sucursala T.
I.M. şi D.N. aveau relaţii apropiate cu R.P., împreună cu care organizau petreceri, ale căror cheltuieli erau suportate de R.
După ce D.C. a devenit administratorul celor două societăţi comerciale, relaţiile lui cu I.M., directorul sucursalei băncii, s-au strâns, tot mai mult.
Observând acest lucru, grupul de interese, reprezentat de soţii R, au dat puteri depline lui C.D., în administrarea celor două societăţi comerciale.
Astfel, în perioada 1 aprilie – 18 octombrie 1999, I.M. a avalizat, în numele şi pe contul băncii un număr de 173 de bilete la ordin, pentru S.C.”M şi F” şi un număr de 14 bilete pentru S.C.”G”, în favoarea băncilor la care cele două societăţi aveau împrumuturi.
Unele bilete la ordin au fost emise în alb, fără a se menţiona şi suma şi scadenţa.
Aceste bilete la ordin au fost remise lui C.D.
În acest fel, inculpatul I.M. şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, deoarece sucursala băncii nu era competentă să avalizeze bilete la ordin.
Sucursala băncii era competentă să acorde credite şi facilităţi la nivelul de 750.000.000 lei.
Biletele la ordin au fost ştampilate şi semnate numai de inculpatul I.M., deşi erau necesare două semnături, autorizate.
Inculpatul C.D. folosea biletele la ordin, avalizate de I.M., deoarece nu avea disponibilităţi să plătească marfa, achiziţionată anterior şi vândută, dar neîncasată.
Pe biletele la ordin – eliberate în alb de I.M. -, C.D. completa numele plătitorului şi al beneficiarului, fără a cunoaşte valorile exacte ale facturilor ce trebuiau achitate. Lăsa necompletate aceste rubrici, după care se prezenta la sediul sucursalei băncii şi îi cerea lui I.M. să avalizeze respectivele bilete, ceea ce acesta făcea, aplicând ştampila şi semnătura şi restituind biletele lui C.D., care le preda furnizorului mărfii.
La un moment dat, însă, disponibilul din conturile celor două societăţi comerciale nu mai acopereau valoarea biletelor la ordin date în plată şi avalizate.
În aceste condiţii, inculpaţii au recurs la suplimentarea creditelor şi plafoanelor de lucru ale celor două societăţi comerciale, cu încălcarea normelor şi procedurilor bancare de avalizare şi acordare a creditelor, a limitelor de competenţă stabilite pentru sucursală, a condiţiilor referitoare la constituirea garanţiilor asigurătorii şi fără informarea şi solicitarea aprobării de fonduri de la centrala băncii.
Acest mod abuziv de lucru – prin care s-au majorat soldul creditelor şi al plafoanelor de lucru, acordate celor două societăţi comerciale – a avut loc, în perioada 31 august – 3 septembrie 1999 şi în continuare, până la 18 octombrie 1999.
Inculpatul C.D. formula, în mod repetat, cereri de suplimentare a creditului iniţial, cereri pe care le înmâna lui I.M., care le semna şi i le preda inculpatului D.N. Acesta din urmă le completa, înregistra şi îndosaria, executând activităţile şi operaţiunile necesare asigurării creditelor solicitate de C.D.
Inculpatul D.N. efectua aceste activităţi, deşi, în funcţia de şef al serviciului de credite, ştia că nu se respectau normele de creditare ale băncii şi anume: analiza, temeinică, a documentaţiei clientului, analiza şi aprobarea, de către Comitetul de Risc şi Credite şi de Comitetul de conducere al sucursalei, acoperirea facilităţilor cu garanţii reale asigurătorii (garanţii sub valoarea creditelor acordate), nedepăşirea limitelor de competenţă acordate sucursalei (750 milioane lei), solicitarea aprobării centralei băncii, solicitarea – de la aceeaşi centrală – a avizului privind utilizarea de resurse, obligaţii deliberat încălcate.
Au fost frecvente situaţiile în care cererile de suplimentare, formulate de inculpatul C.D., şi actele adiţionale erau prezentate după acordarea suplimentărilor, încât S.A. – inspector de credite pentru cele două societăţi comerciale, care primea cererile de la D.N. – era nevoită, aşa cum declară, să le introducă în registrul de evidenţă folosind numere de înregistrare deja acordate, cărora le adăuga câte un indice, pentru a face, astfel, loc cererilor primite de I.M. şi D.N.
Pentru inculpaţi, acest mod, abuziv, de lucru apărea ca necesar – aşa cum, deschis, discutau -, deoarece biletele la ordin fiind avalizate, dacă ar fi fost refuzate la plată, partenerii de afaceri ai lui C.D. ar fi reacţionat negativ, ceea ce ar fi dus la descoperirea „afacerii”.
Unii funcţionari ai sucursalei băncii şi-au exprimat, tot mai deschis, rezerve cu privire la acest mod de lucru cu cele două societăţi comerciale, motiv pentru care inculpatul I.M., prin Nota internă de serviciu nr.2286 din 5 august 1999, a învederat Serviciului decontări căîşi asumă propria răspundere pentru efectuarea plăţilor celor două societăţi (p.177, vol.III).
Sistemul informaţional, instituit de centrala Băncii Româneşti SA prevedea obligativitatea indicării, periodice, de către sucursale, a situaţiei rulajelor la societăţile comerciale, clienţi ai băncii.
Pentru a nu fi descoperiţi că au comis ilegalităţi, inculpaţii I.M. şi D.N. au dezinformat centrala băncii, căreiai-au comunicat că au respectat plafoanele de 750 milioane lei, sens în care i-au cerut Ş.A. să opereze, în calculator, modificările respective, ceea ce ea a şi făcut (vol.III p.140).
În perioada 18-22 octombrie 1999, Departamentul audit Control din centrala băncii a efectuat o verificare, inopinată, la sucursala din Timişoara, unde au descoperit o pagubă de 20 de miliarde de lei şi avalizarea unui număr de 173 bilete la ordin (vol.III p.1-10), pagubă pe care inculpaţii au recunoscut că le este imputabilă.
Parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească S.A. şi inculpaţii au declarat apel.
Parchetul a criticat sentinţa, motivând că:
a) nu au fost anulate înscrisurile falsificate, aşa cum cere art.348 din Codul de procedură penală;
b) în mod greşit, în favoarea inculpatului D.N., au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art.74 lit.a din Codul penal;
c) pedepsele aplicate inculpaţilor nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al faptelor şi al făptuitorilor;
d) în mod nelegal, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar cu părţile civilmente responsabile la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare;
e) instanţa a omis să aplice inculpaţilor I.M. şi D.N. pedeapsa complimentară prevăzută de art.64 lit.a din Codul penal.
Banca Românească S.A. a cerut, în apel, ca inculpaţii să fie obligaţi să-i plătească, dobânzi şi penalităţi, în sumă de 39.558.684.454 (39,5 miliarde) lei.
În instanţă, la termenul din 19 decembrie 2001, Banca Românească şi-a retras apelul.
Inculpatul I.M. critică aceeaşi hotărâre, motivând că:
a) în mod greşit, nu i-au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art.74 lit.a şi c din Codul penal;
b) tot greşit a fost calculat prejudiciul.
Inculpatul D.N. critică hotărârea, motivând că:
a) instanţa nu a reţinut corect situaţia de fapt şi nu a încadrat-o corespunzător;
b) îi este aplicabil art.10 lit.d din Codul de procedură penală, cu excepţia faptei de a fi semnat, împreună cu I.M., informarea din 11 octombrie 1999, către centrala băncii, faptă pentru care i se poate aplica o pedeapsă cu suspendarea executării ei;
c) faptele sale pot fi încadrate în art.249, cu aplicarea art.258 din Codul penal şi a art.81 sau 867 din acelaşi cod.
Inculpatul C.D. a criticat hotărârea, motivând că is-a aplicat o pedeapsă excesiv de severă.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr.8/A din 14 ianuarie 2001, a luat act de retragerea apelului declarat de Banca Românească SA Bucureşti şi a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, desfiinţând în parte hotărârea atacată.
Rejudecând cauza, instanţa de apel:
a) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.2481 raportat la art.258, art.256, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;
b) a contopit pedeapsa de 8 ani de închisoare, cu aceea de un an de închisoare aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1 din Codul penal, urmând ca inculpatul I.M. să execute 8 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din acelaşi cod;
c) a aplicat inculpatului D.N., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art.64 lit.c din Codul penal;
d) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.D., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.26 raportat la art.2481, art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;
e) a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu părţile responsabile civilmente S.C.”M şi F”şi S.C.”G”, la plata despăgubirilor către partea civilă şi la plata cheltuielilor judiciare;
f) a anulat înscrisurile falsificate de inculpaţi;
g) a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei;
h) a respins, ca nefondate, recursurile inculpaţilor, pe care i-a obligat la cheltuieli judiciare statului, în apel.
Instanţa de apel a motivat că, în adevăr, pedepsele privative de libertate aplicate inculpaţilor I.M. şi C.D., pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi complicitate la această infracţiune nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al făptuitorilor, că inculpatului D.N. nu trebuie să i se majoreze pedeapsa privativă de libertate, dar trebuie să i se aplice pedeapsa complimentară prevăzută de art.64 lit.c din Codul penal şi că în mod greşit inculpaţii I.M. şi D.N. au fost obligaţi la despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare în solidar cu cele două societăţi comerciale.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească SA şi inculpaţii.
Parchetul critică Decizia, motivând că:
a) în mod nejustificat au fost recunoscute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului D.N.;
b) instanţa de apel a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu cele două societăţi comerciale, la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare, fără să precizeze cine plăteşte aceste daune şi cheltuieli.
Banca Românească S.A. critică Decizia, susţinând, ca şi parchetul, că instanţa de apel nu a precizat cine îi plăteşte suma de 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
La rândul lor, inculpaţii I.M. şi C.D. au criticat Decizia, motivând că li s-au aplicat pedepse prea aspre.
Inculpatul D.N. a cerut, în principal, achitarea, în baza art.11 pct.2 lit.araportat la art.10 lit.d din Codul de procedură penală, iar în subsidiar, suspendarea executării pedepsei.
Recursurile declarate de parchet şi de Banca Românească SA sunt întemeiate.
În adevăr, instanţa de apel nu a precizat cine trebuie să plătească Băncii Româneşti SA suma de 36.149.042.344 lei despăgubiri civile şi suma de 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Aceste sume trebuie să fie plătite,solidar, de inculpaţii I.M., D.N. şi C.D. (acesta din urmă, în solidar şi cu cele două societăţi comerciale, al căror administrator a fost).
Recursurile inculpaţilor nu sunt fondate.
Instanţele, de fond şi de apel, au reţinut corect situaţia de fapt, pe care au calificat-o corespunzător.
La fel de corect, instanţa de apel a majorat pedepsele aplicate inculpaţilor I.M. şi C.D.
Nu sunt temeiuri pentru reducerea acestor pedepse.
Faptele inculpaţilor sunt deosebit de grave.
Gravitatea acestor fapte este reflectată nu numai de amploarea prejudiciului – aproape 40 de miliarde lei -, ci şi de modul sistematic, în care l-au produs, în dispreţul celor mai elementare norme bancare.
Nu se justifică majorarea pedepsei aplicate inculpatului D.N., care a avut o participare mai redusă la producerea acestui prejudiciu şi are o sănătate precară.
De asemenea, nu sunt temeiuri pentru suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului D.N., care, în calitate de şef al Serviciului de Credite ar fi putut împiedica acest dezastru financiar, dar nu l-a împiedicat, ci a cooperat, deliberat, la producerea lui.
Aşa fiind, în baza art.38515 pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, recursurile parchetului şi ale părţii civile vor fi admise, conform dispozitivului deciziei, iar în baza art.38515 pct.1 lit.b din cod, recursurile inculpaţilor vor fi respinse, conform aceluiaşi dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursuriledeclarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi partea civilă Banca Românească SA Bucureşti împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, privind pe inculpaţii D.N., C.D. şi I.M.
Casează Decizia atacată numai sub aspectul obligării inculpaţilor la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor judiciare.
Obligă,solidar, pe inculpaţii I.M., D.N. şi C.D. (acesta din urmă, în solidar şi cu părţile responsabile civilmente SC „M şi F” şi SC „G” ) să plătească părţii civile Banca Românească SA Bucureşti, sumele de 36.149.042.344 lei cu titlu de despăgubiri civile şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Obligă pe inculpaţii I.M., D.N. şi C.D. (acesta din urmă, în solidar cu părţile responsabile civilmente SC „M şi F” şi SC „G”) la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare statului, în primă instanţă.
Obligă pe inculpaţii I.M. şi D.N. la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare statului, în apel.
Obligă pe inculpatul C.D., în solidar cu părţile responsabile civilmente SC „M şi F” şi SC „G”, la 800.000 lei cheltuieli judiciare statului, în apel.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.N., C.D. şi I.M. împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Constată că inculpatul C.D. este arestat în altă cauză.
Onorariul de avocat, în sumă de câte 300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor C.D. şi I.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi20 februarie 2003.
5.03.2003/ex.5
| ← CSJ. Decizia nr. 880/2002. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... | CSJ. Decizia nr. 859/2002. Penal. Contestatie la executare.... → |
|---|
