CSJ. Decizia nr. 2221/2003. Penal. Contestatie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2221/2003
Dosar nr. 332/2003
Şedinţa publică din 13 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 34 din 14 octombrie 2002 a condamnat pe inculpata A.E.L. la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 246 şi art. 248 C. pen.
În baza art. 350 alin. (1), raportat la art. 148 lit. c) C. proc. pen., instanţa a dispus arestarea inculpatei, măsură executorie, potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (4) din acelaşi cod, motivată de faptul că: „inculpata a manifestat dispreţ faţă de instanţa de judecată, sustrăgându-se cercetărilor judecătoreşti, fapt care, în opinia curţii, demonstrează că inculpata urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei".
Împotriva luării măsurii arestării, inculpata a formulat contestaţie la executare, apreciind că, sunt întrunite cerinţele art. 461 lit. a) C. proc. pen., întrucât s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă.
Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 46 din 7 decembrie 2002, a admis contestaţia la executare formulată de inculpata A.E.L., a modificat dispoziţia de arestare preventivă a acesteia, luată prin sentinţa penală nr. 34 din 14 octombrie 2002 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală, în sensul limitării acesteia la o durată de 30 de zile, de la data încarcerării, a dispus anularea mandatului de arestare nr. 390 din 14 octombrie 2002, emis în baza sentinţei menţionate şi emiterea unui nou mandat de arestare preventivă pe numele inculpatei, pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării şi a menţinut celelalte dispoziţii cu privire la arestul inculpatei, respectiv, faptul că arestul este executoriu.
Hotărând astfel, Curtea a apreciat că, în raport cu dispoziţiile legale, în cazul inculpatei „forma prin care s-a pus în executare hotărârea de condamnare nedefinitivă a primei instanţe, o constituie arestarea acesteia (iar nu arestarea preventivă), pe o durată de timp nedeterminată care, în acest fel de exprimare, se situează la limita duratei pedepsei pronunţate, respectiv, un arest executoriu cu o durată de 3 ani!!".
Or, constată instanţa, potrivit Constituţiei şi Codului de procedură penală, durata firească a arestării preventive, dispusă de magistrat într-o cauză penală, nu poate depăşi 30 de zile pe tot parcursul procesului penal, astfel cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 9 din 24 ianuarie 2000, iar arestarea sine die a inculpatei, printr-o hotărâre nedefinitivă, constituie un început de punere în executare neconstituţională şi nelegală a unei hotărâri nedefinitive „fiind incidente dispoziţiile art. 461 lit. a) C. proc. pen., privind contestaţia la executare".
Împotriva sentinţei au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi contestatoarea A.E.L., apreciind hotărârea ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului, parchetul a susţinut că, măsura arestării inculpatei, legal dispusă, nu a fost pusă în executare, nefiind definitivă, astfel că motivul invocat de către aceasta nu se încadrează în dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., contestaţia la executare fiind astfel inadmisibilă.
La rândul său, inculpata consideră sentinţa nelegală şi netemeinică, deoarece arestarea preventivă nu este justificată de actele existente în dosarul cauzei din care nu rezultă elemente de natură să demonstreze că s-a sustras de la judecată.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele de recurs invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului fondat, urmând a fi admis, iar al inculpatei, nefondat, urmând a fi respins, ca atare.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la „Măsuri cu privire la starea de libertate"): „Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului", iar conform celor din art. 461 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod: „Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă".
Examinând actele şi lucrările dosarului penal nr. 390/2002, vol. II, al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, precum şi a celui privind contestaţia la executare, rezultă fără nici un dubiu că, prin sentinţa penală nr. 34 din 14 octombrie 2002, instanţa în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 148 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, a dispus arestarea preventivă a inculpatei, iar pentru aducerea la îndeplinire a acestei măsuri procesuale s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 390 din 14 octombrie 2002.
Aşa fiind, în mod greşit instanţa a considerat că respectivul mandat de arestare este un mandat de punere în executare a unei hotărâri nedefinitive, fiind incidente în cauză dispoziţiile referitoare la contestaţia la executare, în condiţiile în care, judecătorul fondului cauzei, rezolvând acţiunea penală (prin condamnarea inculpatei la pedepse privative de libertate) a respectat şi prevederile art. 350 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la îndatorirea de a se pronunţa şi în legătură cu „revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului", dispoziţia sa fiind deosebit de clară: „Dispun arestarea preventivă a inculpatei".
În consecinţă, în cauză nu sunt incidente prevederile care reglementează instituţia contestaţiei la executare, iar judecătorul analizând probatoriul dispus şi administrat în cauză, în mod judicios a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 148 lit. c) C. proc. pen. (referitoare la condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului).
În consecinţă, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa hotărârea atacată, în sensul că, va respinge contestaţia la executare formulată de A.E.L. împotriva sentinţei penale nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoare, împotriva aceleiaşi sentinţe, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 46 din 7 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe contestatoarea A.E.L.
Casează hotărârea atacată, în sensul că respinge contestaţia la executare formulată de A.E.L. împotriva sentinţei penale nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoare împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă recurenta A.E.L. la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 219/2003. Penal. încheiere. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2278/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs... → |
|---|
