ICCJ. Decizia nr. 4754/2003. Penal. Contestaţie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4754/2044
Dosar nr. 1037/2003
Şedinţa publică din 23 septembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 737 din 24 martie 1999, Judecătoria Oradea, a condamnat, printre alţii, pe inculpatul P.T. la un an şi 6 luni închisoare, pentru instigare la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 25, raportat la art. 194 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut că la 28 noiembrie 1997, inculpatul i-a instigat pe P.V. şi S.F. (condamnaţi în aceeaşi cauză), precum şi pe învinuiţii L.A., B.F. şi S.G. (cercetaţi separat tot pentru infracţiunea de şantaj) să exercite violenţe şi ameninţări asupra părţii vătămate S.I. şi a familiei sale pentru a-l determina să restituie cantitatea de 200 tone preparate din prune sau 310.000 mărci germane (contravaloarea produselor respective) activităţi în urma căreia „recuperatorii" au primit 40.000 mărci germane.
Tribunalul Bihor, prin Decizia penală nr. 835/ A din 10 septembrie 1999, admiţând apelul inculpatului, l-a achitat pe acesta, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 25, raportat la art. 194 alin. (1) C. pen.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că, partea vătămată datora inculpatului o sumă de bani, iar acesta nu a urmărit obţinerea unui folos injust şi nu i-a instigat pe ceilalţi făptuitori să folosească ameninţări şi violenţe pentru recuperarea ei.
Recursul declarat de procuror, cu motivarea că vinovăţia inculpatului nu este dovedită în cauză, a fost respins, prin Decizia penală nr. 96/ R din 10 februarie 2000 a Curţii de Apel Oradea.
Împotriva celor două decizii pronunţate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., susţinând că achitarea inculpatului P.T. este consecinţa unei erori grave de fapt.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 194 C. pen., constituie infracţiunea de şantaj, constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă sau să nu facă, sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi, în mod injust, un folos, pentru sine sau pentru altul.
Aşadar, legea cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, chiar dacă folosul respectiv este just.
Pe de altă parte, instigatorul este, potrivit art. 25 din acelaşi cod, persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Din probele administrate, care au fost corect analizate în considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă, rezultă, fără dubiu că, între inculpat şi partea vătămată au existat relaţii comerciale normale până în toamna anului 1996, când inculpatul a virat partenerului său de afaceri suma de 310.000 mărci germane pentru achiziţionarea unor produse alimentare (prune uscate şi magiun) din România şi Republica Moldova şi livrarea lor către beneficiari din Ungaria, Cehia şi Germania, anume desemnaţi de inculpat.
În derularea acestui contract între părţi au intervenit unele neînţelegeri care au fost soluţionate însă prin promovarea unor acţiuni în justiţie datorită taxelor ce trebuiau plătite.
Întrucât, la un moment dat S.I. datora suma de 310.000 mărci germane, pentru recuperarea ei inculpatul a apelat la serviciile numiţilor P.V. şi S.F. (coinculpaţi în cauză), care, în schimbul sumei de 40.000 mărci germane împreună cu alte trei persoane, recrutate de ei, s-au deplasat, în mod repetat, la domiciliul părţii vătămate pentru a o determina să-şi achite datoria folosind în acest scop ameninţări şi violenţe.
Faptul că inculpatul avea cunoştinţă de metodele ilegale folosite de cei cinci „recuperatori" este dovedit cu declaraţiile părţii vătămate şi a martorilor audiaţi în cauză, cât şi cu recunoaşterile parţiale ale acestuia.
Aşadar, motivarea instanţei de apel, în sensul că inculpatul a acţionat pentru recuperarea creanţei sale şi nu pentru obţinerea unui folos injust, este greşită, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, chiar dacă folosul era just, realizarea lui s-a făcut pe căi nepermise de lege, inculpatul acceptând să plătească recompense substanţiale unor persoane folosite pentru constrângerea debitorului său la plata datoriei.
În consecinţă, recursul în anulare fiind întemeiat, în baza art. 38515 pct. 2 C. proc. pen., urmează a fi admis, a se casa deciziile atacate şi a se menţine sentinţa penală nr. 737 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 835 din 10 septembrie 1999 a Tribunalului Bihor şi deciziei penale nr. 96 din 10 februarie 2000 a Curţii de Apel Oradea, privind pe inculpatul P.T.
Casează hotărârile atacate şi menţine dispoziţiile sentinţei penale nr. 737 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Oradea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5389/2003. Penal. Art.215 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1/2003. Penal. încheiere. Recurs → |
|---|
