CSJ. Decizia nr.748/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.748/2003
Dosar nr.682/2003
Şedinţa publică de la 14 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr.4 din 12 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
S-a prezentat persoana extrădabilă A.O., în stare de arest şi asistată de avocat I.N. în baza împuternicirii avocaţiale nr.13 emisă de Baroul Bucureşti – Cabinet individual şi d-na V.M., interpret de limbă turcă.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Magistratul asistent a făcut referatul cauzei, după care, constatând că nu sunt cereri prealabile de formulat, Curtea a dat cuvântul asupra recursului.
Procurorul a susţinut recursul, solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate întrucât greşit s-a reţinut că există autoritate de lucru judecat atâta timp cât nu există identitate în ceea ce priveşte calitatea persoanei extrădabile, care în prezent are calitatea de condamnat, iar extrădarea se solicită pentru executarea pedepsei şi nu în vederea urmăririi şi judecării.
S-a mai arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea cererii de extrădare, inclusiv cea referitoare la dubla incriminare întrucât fapta pentru care persoana extrădabilă a fost condamnată în Cehia constituie potrivit legii române infracţiunea de înşelăciune.
Apărătorul inculpatului a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi punerea în libertate a persoanei extrădabile, susţinând că atâta timp cât în urmă cu 4 ani s-a respins cererea de extrădare a aceleiaşi persoane pentru aceiaşi faptă, corect s-a reţinut că în cauză există autoritate de lucru judecat, stabilindu-se printr-o hotărâre definitivă că nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări.
S-a precizat că principiul „non bis in idem” consacrat în art.20 din Legea nr.296/2001 precum şi în Convenţia Europeană privind Extrădarea, pe care România a ratificat-o, se referă inclusiv la extrădare.
S-a mai arătat că într-adevăr nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări atâta timp cât conţinutul legal al faptei incriminate de legea cehă ca infracţiune de înşelăciune este diferit de cel prevăzut de legea română.
De asemenea s-a susţinut că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art.19 din legea nr.296/2001 potrivit cărora statul român poate refuza extrădarea în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă, dacă apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul dreptului la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de o infracţiune.
S-a precizat astfel că din hotărârile aflate la dosar rezultă că persoana extrădabilă nu a fost citată în România, deşi se cunoştea faptul că se afla în această ţară deoarece se solicitase statului român extrădarea sa în vederea urmăririi şi judecării.
În concluzie, apărătorul a arătat că se impune respingerea recursului, cererea de extrădare nefiind fondată.
Persoana extrădabilă a arătat că este de acord cu susţinerile apărătorului său.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de faţă constată:
Prin sentinţa nr.4 din 12 februarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală s-a respins cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Republica Cehă privind extrădarea cetăţeanului turc A.O. în vederea executării pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitivă la 24 noiembrie 1999, pentru infracţiunea prevăzută de art.250 paragrafele 1 şi 4 din Codul penal ceh.
S-a dispus punerea în libertate a persoanei reclamante dacă nu este arestată în altă cauză.
Instanţa de fond a reţinut că autorităţile judiciare din Republica Cehă au solicitat extrădarea către acest stat a cetăţeanului turc A.O. în vederea executării unei pedepse de 9 ani închisoare aplicată prin hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitivă la 24 noiembrie 1999 pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art.250 paragrafele 1 şi 4 din Codul penal ceh constând în aceea că în perioada ianuarie 1992 – mai 1993, în mod repetat prin mai multe acte materiale, în calitate de proprietar al unui magazin din Praga, a cumpărat mărfuri în valoare de 11.950.195 coroane cehe de la un număr de 325 de furnizori, cu intenţia de a nu le achita.
S-a reţinut că, anterior, la 25 noiembrie 1998 autorităţile judiciare cehe au solicitat extrădarea aceleiaşi persoane în vederea urmăririi şi judecării pentru aceiaşi faptă iar prin sentinţa penală nr.143/1999 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I-a penală, rămasă definitivă prin neapelare, cererea a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile privind acordarea extrădării lipsind dubla incriminare deoarece conţinutul concret al faptei reţinute în Cehia, respectiv neplata la timp a unor facturi nu poate da naştere, potrivit legii române, decât unui litigiu civil sau comercial, neregăsindu-se ca atare în legislaţia penală română.
Instanţa de fond a mai reţinut că susmenţionata hotărâre fiind rămasă definitivă a căpătat autoritate de lucru judecat şi în consecinţă leagă orice altă instanţă investită ulterior cu soluţionarea unei cereri de extrădare a aceleiaşi persoane, cu privire la aceiaşi faptă, chiar dacă cererea se referă la executarea unei pedepse.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea extrădării.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti susţinându-se că greşit a fost respinsă cererea de extrădare întrucât, pe de o parte, nu există autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte sunt întrunite toate condiţiile pentru admiterea cererii de extrădare, inclusiv cea referitoare la dubla incriminare.
Recursul îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art.385/9 alin.1 pct.171 Cod procedură penală şi este fondat din următoarele considerente:
Curtea constată că greşit s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat.
Hotărârile judecătoreşti au autoritate de lucru judecat în măsura în care legea le recunoaşte un astfel de efect.
Nici Legea nr.296/2001 şi nici Convenţia Europeană asupra Extrădării ratificată de România prin Legea nr.80/1997 nu cuprind dispoziţii exprese prin care să se recunoască acest efect hotărârilor definitive pronunţate în materia extrădării.
Art.20 din Legea nr.296/2001, la care s-a făcut referire în apărarea persoanei reclamate, care consacră, ca şi art.9 din Convenţia Europeană asupra Extrădării, principiul „non bis in idem” nu-şi găseşte aplicabilitate întrucât nu se referă la cererile de extrădare, ci are în vedere în exclusivitate fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea. („Extrădarea nu va fi acordată când persoana reclamată a fost judecată definitiv de autorităţile competente ale statului român pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.”)
În lipsa unor dispoziţii legale speciale referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în materia extrădării, sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală.
Astfel, art.415 alin.1 prevede că „hotărârile instanţei penale devin executorii la data când rămân definitive” dând astfel eficienţă activă autorităţii de lucru judecat.
Tot astfel, potrivit art.22 alin.1 „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.
Art.10 lit.j din Codul de procedură penală prevede autoritatea de lucru judecat ca fiind o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării ei, iar constatarea existenţei ei are drept consecinţă, după caz, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal (art.11 alin.1 lit.c şi respectiv art.11 alin.2 lit.b).
În acest ultim caz, în mod evident autoritatea de lucru judecat există numai dacă în privinţa unei persoane s-a desfăşurat o judecată asupra unei acţiuni penale în înţelesul art.9 din Codul de procedură penală şi produce consecinţe tot numai în privinţa unei astfel de acţiuni.
Cum potrivit art.9 alin.1 Cod procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, se constată că o cerere de extrădare nu constituie şi nici nu poate fi asimilată unei acţiuni penale.
În concluzie, Curtea constată că în speţă nu există nici una din situaţiile în care legea recunoaşte unei hotărâri penale definitive autoritatea de lucru judecat astfel încât, greşit s-a reţinut că sentinţa penală nr.143/1999 a Tribunalului Bucureşti fiind definitivă are în cauză autoritate de lucru judecat şi că nu ar fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea extrădării.
Aşa fiind, recursul va fi admis şi conform art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală se va casa hotărârea atacată.
Rejudecând, Curtea reţine următoarele:
Atât din cuprinsul Legii nr.296/2001 cât şi al Convenţiei Europene privind Extrădarea ratificată de România prin Legea nr.80/1997 rezultă că extrădarea presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Din examinarea cauzei Curtea reţine că sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute pentru procedura extrădării.
Se constată de asemenea, că sunt întrunite şi condiţiile de fond.
Astfel, din actele dosarului rezultă că persoana reclamată nu face parte din categoria celor care, conform art.5 din Legea nr.296/2001 nu pot fi extrădate din România.
Curtea constată de asemenea că sunt întrunite condiţiile privitoare la faptă reţinând că există dublă incriminare.
Astfel, conform art.250 paragraful 1 din Codul penal al Republicii Cehia „orice persoană care s-ar îmbogăţi prejudiciind proprietatea altor persoane prin înşelarea acestora, abuzând de greşelile oricui, cauzând în acest fel o pierdere substanţială pentru proprietatea altora, va fi condamnată la închisoare de 2 ani sau la interzicerea desfăşurării activităţii sale sau la o forfetare a proprietăţii sale”.
Potrivit paragrafului 4 „dacă infractorul a cauzat o pierdere pe scară largă printr-o acţiune prevăzută de paragraful 1 va fi condamnat la închisoare pe o perioadă de la 5 la 12 ani”.
Prin hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999 astfel cum a fost abrogată prin hotărârea Curţii Supreme Praga în partea ce se ocupă de închisoare şi modul în care va fi ispăşită pedeapsa, cetăţeanu turc A.O. a fost condamnat conform art.250 alin.4 din Codul penal ceh, la închisoare pe o perioadă de 9 ani.
Din hotărârile aflate la dosar rezultă că în concret s-a reţinut că A.O. a avut de la început intenţia de a înşela comercianţii şi că a acţionat independent, în numele companiei Carehard spol SRO deşi nu fusese împuternicit în acest sens, iar potrivit Extrasului de la registrul comerţului Tribunal Praga, numai managerul executiv al companiei, respectiv d-nul G.G. avea o astfel de împuternicire.
S-a reţinut astfel, că fără a avea o autorizaţie în acest sens, inculpatul a comandat de la diferite companii şi persoane fizice bunuri pe care apoi le-a vândut în magazinul său, chiar la un preţ foarte mic, folosind apoi banii obţinuţi în scop personal, fără a plăti facturile aferente a căror valoare este de 11.950.195 coroane cehe.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul a făcut contractele cu intenţia de a nu plăti niciodată bunurile.
Se constată că fapta pentru care persoana reclamată a fost condamnată este incriminată ca înşelăciune de art.215 alin.1-3 din Codul penal al României, care sancţionează ca infracţiune inducerea sau menţinerea în eroare (ceea ce este sinonim cu înşelarea) unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract.
Curtea reţine de asemenea că infracţiunea pentru care a fost condamnată persoana extrădabilă nu se numără printre excepţiile prevăzute de legea privind extrădarea.
Se constată că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art.12 din lege referitoare la gravitatea pedepsei, extrădarea fiind solicitată pentru executarea unei sancţiuni penale mai mare de 1 an.
Curtea reţine că este neîntemeiată susţinerea că există situaţie prevăzută de art.19 din Legea nr.326/2001 pentru care extrădarea poate fi refuzată.
Examinând actele dosarului, Curtea reţine că atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, persoana extrădabilă a fost reprezentată de un avocat. Din hotărârea Curţii Supreme Praga rezultă că „ încă de la început a fost respectată consecvent necesitatea inculpatului de a avea un avocat al apărării cu aceleaşi drepturi ca ale sale, asigurarea că în lipsa inculpatului, vor fi clarificate toate problemele şi va fi luată decizia corectă”.
Din conţinutul aceleiaşi hotărâri, rezultă că A.O. a trimis din România, instanţei, scrisori prin intermediul avocatului său.
Aşa fiind, Curtea constată că nu există motive care să ducă la concluzia că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune.
Faţă de toate considerentele expuse, Curtea constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi conform art.37 alin.4 din Legea nr.296/2001, va admite cererea de extrădare a cetăţeanului turc A.O., formulată de Ministerul Justiţiei din Republica Cehă.
Se va menţine starea de arest a persoanei extrădabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr.4 din 12 februarie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.
Casează sentinţa penală atacată.
Rejudecând, constată că sunt întrunite condiţiile extrădării şi admite cererea de extrădare a cetăţeanului turc A.O., formulată de Ministerul de Justiţie al Republicii Cehe.
Menţine stare de arest.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă, se va plăti din fondul Curţii Supreme de Justiţie.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia penală nr. 972/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 2339/2003. Penal → |
|---|
