Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 889/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 889/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 06-09-2013 în dosarul nr. 3109/110/2013/a3
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE
DECIZIA PENALĂ Nr. 889/2013
Ședința publică de la 06 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. V.
JUDECĂTOR N. C. I.
JUDECĂTOR D. P.
**************
GREFIER M. C.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău – legal reprezentat prin:
PROCUROR C. E.
La ordine a venit spre soluționare recursul formulat de inculpatul C. F. împotriva încheierii din 03.09.2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ .
Dezbaterile în cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod procedură penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul inculpat C. F., în stare de arest, asistat de avocat Ț. G. cu delegație de substituire pentru apărătorul ales – avocat P. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 176-181 Cod procedură penală.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că inculpatul a formulat recurs împotriva încheierii din 3.09.2013 prin care Tribunalul Bacău a menținut starea de arest.
Avocat Ț. G. și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri de formulat.
Nefiind cereri de formulat, Curtea, în baza art.385/11 Cod procedură penală, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri, potrivit art.385/13 Cod procedură penală.
Avocat Ț. G., solicită admiterea recursului formulat de inculpatul C. F., casarea încheierii, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond revocarea măsurii arestului preventiv. În subsidiar, solicită înlocuirea măsurii arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Arată că la primul termen de judecată inculpatul a dat declarație, a relatat împrejurările în care s-au desfășurat evenimentele, a fost audiată partea civilă – fratele victimei și s-a solicitat efectuarea unei expertize medico legale.
Apreciază că față de actele dosarului de urmărire penală există mari dubii cu privire la vinovăția inculpatului, având în vedere concluziile raportului de constatare medico legală în care se menționează o bronhopneumonie.
Menționează că expertiza medico legală poate să stabilească dacă există legătură de cauzalitate între bronhopneumonie și cauza decesului victimei.
Precizează că inculpatul se află în stare de arest de aproximativ 5 luni și beneficiază de prezumția de nevinovăție, chiar dacă pedeapsa pentru infracțiunea pentru care este cercetat este mai mare de 4 ani dar nu există suficiente probe și indicii cu privire la vinovăția sa.
Consideră că inculpatul prezintă suficiente garanții pentru a fi judecat în stare de libertate și solicită admiterea recursului, casarea încheierii, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond revocarea măsurii arestului preventiv și în subsidiar, înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Reprezentantul Ministerului Public, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.
Arată că infracțiunea pentru care este cercetat a fost săvârșită cu violență.
Precizează că victima a fost lovită, a căzut pe asfalt, a fost deposedată de bani și ulterior, abandonată. Ca urmare a leziunilor suferite, victima a decedat.
Față de modul și împrejurările comiterii faptei, apreciază că fapta prezintă pericol social concret pentru ordinea publică și există suficiente dovezi, respectiv, probe și indicii de vinovăție.
Apreciază măsura arestului preventiv ca fiind temeinică și legală.
Recurentul inculpat C. F., având ultimul cuvânt, solicită judecarea în stare de libertate pentru a fi alături de familie și precizează că regretă fapta.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare;
CURTEA
-deliberând-
Asupra recursului penal de față, Curtea reține următoarele:
Prin încheierea din data de 03.09.2013, pronunțată de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 300/2 Cod procedură penală, raportat la art. 160/b Cod procedură penală, s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului C. F., zis „C.”, fiul lui N. și M., născut la 24.03.1969 în Comănești, jud. Bacău, domiciliat în ., jud. Bacău, C.N.P._, trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, prevăzută de art.211 alin.1, 2 lit.b, c și alin. 3 teza a II- a Cod penal.
Pentru a pronunța această încheiere, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin încheierea nr.57/ÎC din data de 18.04.2013, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C. F., zis „C.”, fiul lui N. si M., născut la 24.03.1969 în Comanesti, jud. Bacău, domiciliat în ., jud. Bacău, C.N.P._, cercetat pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, prevăzută de art. 211 alin. 1,2 lit.b și c și alin.3 teza a II- a Cod penal, pe o perioadă 29 de zile, începând cu data de 18.04.2013 și până la data de 16.05.2013 - inclusiv.
Arestarea preventivă s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, având în vedere că din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpatul C. F. este prezumtivul autor al faptei pentru care este cercetat, că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută este mai mare de 4 ani, apreciindu-se că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, prin încheierea nr.66/ÎC din data de 13.05.2013, pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr._, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului C. F., apreciindu-se că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă.
Prin încheiere penală din data de 12.06.2013, pronunțată în dosarul nr._ 13, în baza art.300/1Cod procedură penală, raportat la art.148 lit.f Cod procedură penală, s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului C. F., zis „ C., trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, prevăzută de art. 211 alin. 1, 2 lit.b și c și alin.3 teza a II- a Cod penal..
Potrivit dispozițiilor art. 300/2 Cod procedură penală: „În cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160/b.”
Art.160/b Cod procedură penală prevede că: „În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.”
Sub aspectul legalității, analizând dosarul cauzei, instanța constată că luarea acestei măsuri preventive a avut loc cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare, atât sub aspectul condițiilor de fond, cât și sub aspectul condițiilor de procedură și întinderii în timp a măsurii.
Sub aspectul temeiniciei, analizând probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, instanța apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută în continuare, întrucât temeiurile care au determinat arestarea impun și în continuare privarea de libertate a acestuia.
În acest sens, instanța consideră că există în continuare probe și indicii temeinice, în accepțiunea dispozițiilor art. 143 Cod procedură penală, care să nască presupunerea verosimilă că inculpatul a comis fapta pentru care este judecat, fără a fi răsturnată prezumția de nevinovăție.
Astfel, coroborând concluziile preliminare ale necropsiei, cu cele ale raportului medico-legal, cu procesele verbale de cercetare la fața locului, cu declarațiile martorilor: C. I., A. V., C. R., A. L., C. G., Ț. C., A. R., C. I. și H. Ortansa, cu procesul verbal de predare primire, tribunalul constată că în acest moment procesual există indici și probe care susțin învinuirea, în sensul că în noaptea de 24/25.03.2013, în jurul orelor 22.45, în timp ce se afla pe D.C. 180 A, în zona Pietrosu, ., împreună cu victima C. S., pe fondul consumului de alcool, al unei altercații spontane și profitând de starea de întuneric și de lipsa altor persoane în apropiere, l-a lovit pe C. S. cu palma în zona cefei, acesta căzând pe asfalt și l-a deposedat apoi de suma de bani aflată asupra sa (aproximativ 100 lei), după care a abandonat victima, plecând la locuința sa. În urma producerii agresiunii, victima a fost internată la Spitalul Municipal Moinești până la data de 3.04.2013, iar la data de 10.04.2013, aceasta a decedat la locuința sa.
În ceea privește apărările formulate de inculpat prin apărător privind inexistența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și decesul victimei, în această fază a procesului, cauza fiind la primul termen de judecată, Tribunalul nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă și nici de a verifica apărări care țin de fondul cauzei, cercetarea judecătorească nefiind începută. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanța sesizată cu menținerea unei măsuri preventive.
Cu privire la dispozițiile articolului 148, litera f din Codul de procedură penală, care au fost reținute ca temei pentru luarea măsurii arestării preventive, instanța constată că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții pe care acest text legal le impune, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de care este acuzat inculpatul este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului pe care l-ar prezenta, în concret, pentru ordinea publică, lăsarea în libertate a inculpatului, instanța a avut în vedere gravitatea acuzației formulate împotriva sa, sfera relațiilor sociale lezate vizând dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, dar și integritatea patrimoniului.
În consecință, instanța apreciază că menținerea inculpatului în stare de arest preventiv se impune pentru a asigura prezervarea ordinii publice, acest interes general prevalând în raport cu dreptul inculpatului de a fi judecat în stare de libertate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, detenția este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate „in concreto” pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unor noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. În același sens s-a pronunțat și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, care prin Recomandarea nr. R (80) 11 care la pct. 3 prevede că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și sunt motive serioase de a se crede că există unul sau mai multe dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de obstrucționare a cursului justiției, ori acela ca acuzatul să nu comită o nouă infracțiune gravă. Punctul 4 al Recomandării specifică în plus că, dacă existența nici unuia dintre pericolele enunțate nu a putut fi stabilită, detenția provizorie s-ar putea, totuși, justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri în care se comite o infracțiune deosebit de gravă.
Din actele și lucrările dosarului instanța constată că există dovezi privind existența cazului comiterii unei infracțiuni grave apreciate, atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, ca fiind justificativ pentru luare măsurii arestului preventiv.
Astfel, pentru prezervarea ordinii publice, Curtea a admis că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp (Cauza Letellier contra Franței). Un asemenea element nu poate fi apreciat ca pertinent și suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
Ori, în prezenta cauză, apreciind în concret necesitatea menținerii măsurii arestului preventiv față de inculpat, tribunalul constată se impune în continuare detenția provizorie, existând indicii și probe privind comiterea unei infracțiuni deosebit de grave – tâlhărie urmată de moartea victimei - iar raportat caracterului grav al faptei comise, prin însăși natura acesteia, pe fondul consumului de alcool, prin exercitarea de violențe, pe tip de noapte, în loc public - există date suficiente care certifică necesitatea menținerii măsurii arestării preventive.
Infracțiunile îndreptate împotriva vieții prezintă cel mai ridicat grad de pericol social.
Aceste infracțiuni, aduc atingere celei mai importante valori sociale ocrotite de legea penală, respectiv viața, integritatea fizică și psihică, victimele fiind supuse unor traume fizice și psihice.
Un argument în plus pentru a sublinia gravitatea faptelor îl constituie însuși faptul că legiuitorul în mod obiectiv a prevăzut pedepse deosebit de aspre, în scopul preventiv de a descuraja comiterea unor astfel de infracțiuni.
Tribunalul constată că probatoriul administrat până la acest moment, demonstrează și probează existența unui pericol concret și actual pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, care reclamă necesitatea unei reacții ferme și eficiente a autorităților judiciare în privința persoanelor cercetate pentru fapte de natura celor în discuție, în sensul eliminării, izolării din societate a subiectului infracțional.
Prin prisma acestor împrejurări, instanța apreciază că lăsarea inculpatului în libertate în acest moment procesual nu este oportună tulburând grav liniștea publică, rezonanța faptei neestompându-se și aducând atingere bunei desfășurări a procesului penal.
Menținerea măsurii arestării se apreciază ca judicioasă și necesară pentru apărarea unui interes public, în sensul că alte măsuri se dovedesc a fi insuficiente pentru a proteja în mod eficient acest interes, neimpunându-se înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate și nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 alin 2 Cod procedură penală pentru a dispune revocarea măsurii.
Tribunalul nu poate dispune înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi țara, întrucât apreciază că interesul de a proteja în mod eficient liniștea publică primează în fața interesului particular al inculpatului de a fi judecat în stare de libertate, iar de la ultima verificare a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive și până în prezent nu au intervenit elemente noi, care să conducă la modificare sau înlăturarea temeiurilor avute în vedere inițial la luarea măsurii arestului preventiv.
La termenul de astăzi s-a procedat la audierea inculpatului C. F. și a părții vătămate - părți civile C. V., însă nu au fost relevate aspecte noi, care să conducă la concluzia că s-au modificat temeiurile care au fost avute în vedere la menținerea anterioară a măsurii arestului preventiv.
Împotriva acestei încheieri, în cadrul termenului legal, a declarat recurs inculpatul.
Recursul nu a fost motivat în scris, iar în susținerile orale făcute și prin apărătorul ales, recurentul-inculpat a criticat încheierea recurată, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică pentru aspectele redate în preambulul prezentei decizii și care nu vor fi reluate.
Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate și examinând-o sub toate aspectele, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate.
Prima instanță a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor legale din dreptul intern, cât și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitoare la menținerea arestului preventiv în cursul judecării cauzei și a motivat corespunzător încheierea recurată, atât din perspectiva Codului de procedură penală, cât și C.E.D.O. și a practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, motivare pe care instanța de control judiciar și-o însușește, desigur cu completările care vor fi făcute.
În conformitate cu dispozițiile art.300/2, cu art.160/b alin.1 și 3 Cod procedură penală, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Din examinarea acestor dispoziții legale, în condițiile în care inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța are obligația să verifice din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar atunci când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Menținerea măsurii arestării preventive se apreciază ca judicioasă și necesară pentru apărarea unui interes public, în sensul că alte măsuri, în acest stadiu al cercetărilor penal, se dovedesc a fi insuficiente pentru a proteja în mod eficient acest interes, și pentru buna desfășurare a judecării cauzei, neimpunându-se luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.
Așa cum se arăta mai sus, la arestarea preventivă a inculpatului s-a reținut ca temei în drept prevederile art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, respectiv: „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”
Analizând actele și lucrărilor dosarului, Curtea constată că măsura arestării preventive a inculpatului a fost legal dispusă și prelungită durata acesteia, precum și menținută, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată.
De asemenea, din probe rezultă că inculpatul se află în situația prevăzută de art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, temei avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, în sensul că există presupunerea rezonabilă că a săvârșit faptele, fapte pentru care legea prevede pedepse închisorii mai mare de 4 (patru) ani închisoare și există probe că lăsarea sa în libertate, în acest moment procesual, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul trebuie privit și prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cum ar fi: gradul de pericol social al infracțiunii presupuse a fi săvârșite, fiind vorba de infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei, infracțiune presupusă a fi comisă pe timp de noapte și într-un loc public, consecințele grave pe care le-a avut, moartea victimei și de urgență și de necesitatea unei prevenții generale.
În ceea ce privește incidența în cauză a temeiului arestării prevăzut de art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, temei avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, în aprecierea existenței pericolului concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate a inculpaților trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu Cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște-prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficient pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă (Hotărârea din data de 23.08.2008, Vrencev contra Serbiei, Hotărârea din 29.01.2008, Saadi contra Regatul Unit, Hotărârea din 04.04.2000 Witold contra Poloniei, Hotărârea din 08.06.2004, Hilda Hafsteinsdottir contra Islandei).
Apărarea ordinii publice, este pertinent și suficient dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
Menținerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.
În cauza dedusă judecății, se constată, pentru aspectele mai sus prezentate, că infracțiunea pentru care este judecat inculpatul, fiind vorba de o infracțiune prin care se aduce atingere valorii supreme, viața unei persoane, dar și patrimoniul acesteia, precum și împrejurările concrete în care se presupune că au fost comise faptele și nu în ultimul rând poziția acestuia de negare a săvârșirii infracțiunii, relevă faptul că lăsarea în libertate a inculpatului, în acest moment al procesului penal, prezintă un pericol concret și actual pentru ordinea publică.
Într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la viață, integritate corporală, libertate și demnitate, precum și dreptul la proprietate, sunt valori fundamentale care trebuie protejate. În acest context, neluarea sau nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la implicarea lor în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu principiile unei societăți democratice.
Prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit.f Cod de procedură penală trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă administrate în cauză, acestea fiind cele care conferă elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care este real și actual și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Instanța constată că probatoriul administrat până la acest moment, demonstrează și probează existența unui pericol evident pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, pericol care este apreciat, în speță, prin raportare la toate datele și elementele cauzei penale de față, respectiv natura și gravitatea faptelor despre care se prezumă că a fost săvârșită de inculpat, împrejurările în care se presupune că au fost comis faptele, pe timp de noapte și într-un loc public, aspecte care reclamă necesitatea unei reacții ferme și eficiente a autorităților judiciare în privința persoanelor cercetate pentru fapte de natura celor în discuție, în sensul stopării ori eliminării fenomenului infracțional.
Rezonanță socială a faptelor presupuse a fi săvârșite de inculpat reprezintă, de asemenea, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret și aceasta este evidentă în cauza de față.
Prin lăsarea în libertate a inculpatului, în acest stadiu de soluționare a cauzei, s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță, în opinia publică, fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate extremă sunt judecate în libertate.
În raport de aspectele mai sus relevate, Curtea constată că în cauză există temeiul pentru luarea măsurii arestului preventiv prevăzut de art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală (Hotărârea din 25.ianuarie.2007, Hesse contra Austriei și Hotărârea din 24.10.2006, Kusyk contra Poloniei.
În plus, principiul proporționalității (Hotărârea Ambruszkiewicz contra Poloniei) impune ca atunci când se ia o măsură privativă de libertate, să se aibă în vedere necesitatea realizării unui echilibru între necesitatea într-o societate democratică de apărarea interesului public și importanța dreptului la libertate.
În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea și, desigur, pentru menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10.11.1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27.06.1968), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26.06.1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr._ din 05.07.2007).
Având în vedere aspectele mai sus arătate, Curtea constată că în cauză este incident motivul fundamental pentru menținerea măsurii arestului preventiv, respectiv: „suspectul a comis o infracțiune și prin punerea sa în libertate există riscul să tulbure ordinea publică”.
Potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei sau Neumeister contra Austria) detenția preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Ori, în această cauză, un asemenea interes este evident.
Pentru aceleași considerente, Curtea constată că nu se impune revocarea măsurii arestului preventiv, sau înlocuirea măsurii arestului preventiv cu altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
În primul rând, trebuie arătat că, potrivit art.139 alin.1 și 2 Cod procedură penală, sunt două instituții de drept procesual, cea a revocării măsurii preventive, indiferent care ar fi aceasta, reglementă de art.139 alin.2 Cod procedură penală și cea a înlocuirii unei măsurii preventive cu o altă măsură preventivă, prevăzută de art.139 alin.1 Cod procedură penală.
În conformitate cu dispozițiile art.139 alin.2 Cod procedură penală: „Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.”.
Potrivit acestui text, măsura preventivă luată, în cauza dedusă judecății, măsura arestului preventiv a inculpaților, se revocă numai atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventivei.
Potrivit acestui text, în soluționarea cererii de revocare a măsurii preventive a arestului preventiv a inculpatului, instanța are obligația de a verifica dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive.
Ori, așa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând și în prezent.
În ceea ce privește înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, prevăzute de art.145 și art.145/1 Cod procedură penală, potrivit prevederilor art.139 alin.1 Cod procedură penală: „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.”
Deci, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Ori, așa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând și în prezent, astfel că nu se poate dispune nici revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului și nici înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.
Curtea, pentru aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.
În ceea ce privește dispozițiile art.5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea: „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății”, se impune a arăta că potrivitart.5 pct.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.11, potrivit cărora “orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia CEDO din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală”, în sensul art.6 alin.1 din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauza Hozee c.Olandei).
Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Probele administrate după verificare legalității și temeiniciei arestării preventive la primirea dosarului, nu sunt de natură să ducă la concluzia la stingerea și nici diminuarea pericolului concret pentru ordinea publică reținut odată cu arestarea tuturor inculpatului.
Dimpotrivă, din probele administrate, rezultă că în cauză ar putea fi incident și un alt temei care justifică privarea de libertate a inculpatului, și anume cel prevăzut de art.148 alin.1 lit.e Cod procedură penală, respectiv, inculpatul încearcă o înțelegere frauduloasă cu partea vătămată.
Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpaților nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art.5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții și cu prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.
Pentru aspectele mai sus prezentate, Curtea constată că acest echilibru este respectat, măsura preventivă luată și menținută împotriva inculpatului nefiind disproporționată cu necesitatea apărării într-o societate democratică a interesului public.
În ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor și din consecințele acesteia. În condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate, prin buna administrare a probelor.
Buna desfășurare a procesului penal impune privarea de libertate a inculpatului, iar eliberarea lui, chiar subsumată unor obligații sau garanții specifice altor măsuri preventive alternative, ar provoca o reală tulburare a ordinii și liniștii publice, precum și posibilitatea reiterării activităților infracționale.
Protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească eforturile organelor judiciare în administrarea probelor și desfășurarea procesului în bune condiții.
Instanța europeană a afirmat adeseori în jurisprudența sa că: „orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, dar în același timp, trebuie să respecte scopul esențial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale. Principiile de securitate juridică și de protecție împotriva arbitrariului impun fundamentarea fiecărei privațiuni de libertate pe o bază legală specifică.
Prin menținerea acestei măsuri nu trebuie să se înțeleagă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, ci că există probe și indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezența indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speță rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la art.5 posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente: „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”. În spiritul Convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale ar fi contrare prevederilor constituționale și celor corespunzătoare privitoare la prezumția de nevinovăție.
Audiat în instanță, inculpatul a negat săvârșirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, astfel că instanța, în conformitate cu dispozițiile art.4 și art.202 Cod procedură penală, are obligația de a avea un rol activ în desfășurarea procesului penal și de asigura aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și de a aduna probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, evaluând și gravitatea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, modul și circumstanțele în care se presupune că ai fost săvârșite faptele, consecințele produse, moartea victimei, reacția publică declanșată și starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a acestuia, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate, prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică.
Asigurarea unui grad de severitate corespunzător, în cazul săvârșirii de fapte penale grave, sau de către infractori cu un sporit grad de anti-sociabilitate, se realizează prin fermitatea și promptitudinea pârghiilor exercitabile, în situația de față identificându-se ca oportună antrenarea cu rigurozitate a măsurilor procesuale care se impun și care se concretizează în lipsirea de libertate a subiecților infracționali menționați.
Desigur că, în conformitate cu prevederile art.300/2 Cod procedură penală, cu art.160/b Cod procedură penală, instanța de fond are obligația de a verifica periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului și va aprecia, în raport și de probele care vor fi administrate, inclusiv cele propuse de inculpat, dacă se mai impune menținerea acestei măsuri preventive, înlocuirea sau revocarea acesteia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-inculpat.
Văzând și dispozițiile art.192 alin.2 Cod procedură penală;
Pentru aceste motive;
În numele legii;
DECIDE :
În temeiul art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-inculpat C. F. împotriva încheierii din data de 03.09.2013, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ 13.
În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, obligă recurentul-inculpat să plătească statului suma de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.09.2013, în prezența recurentului-inculpat.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. V. N. C. I.
D. P.
GREFIER,
M. C.
red. înch. fond A.C.G.
red. înch. recurs. D.P. – 06.09.2013
tehnored.D.P., M.C.
2 exemplare
09 Septembrie 2013
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 507/2013. Curtea de... → |
|---|
