Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 1048/2015. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1048/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 27-10-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DECIZIA PENALĂ NR.1048
Ședința publică din 27 octombrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: M. A. A.
JUDECĂTOR: C. C.
*********************************************
GREFIER: A. D. - I.
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău - reprezentat de procuror B. C.
Pe rol judecarea apelului declarat de inculpatul A. I. împotriva sentinței penale nr.239/D din data de 26.05.2015 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ .
Dezbaterile în cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art.369 al.1 Cod proc.penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul - inculpat, asistat de apărător ales, avocat D. F., lipsă fiind reprezentantul intimatei - parte civilă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul apelantului - inculpat arată că anterior citirii actului de sesizare a instanței, s-a depus la dosar o declarație notarială prin care inculpatul solicită aplicarea procedurii simplificate, însă instanța nu a luat în considerare acest aspect. Solicită să se ia o declarație inculpatului în acest sens.
Reprezentantul Ministerului Public arată că ar fi mai indicat să se ceară încheierea de ședință, pentru a se verifica dacă a cerut. Precizează că este tardiv ca în apel inculpatul să solicite aplicarea procedurii simplificate.
Curtea constată că a fost depășit termenul prevăzut de art.374 Cpp, în interiorul căruia este permis inculpatului să dea o declarație de recunoaștere și să formuleze cererea de aplicare a procedurii simplificate și respinge solicitarea formulată de apelantul - inculpat prin apărător.
Nemaifiind alte cereri prealabile, Curtea constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul pe dezbateri.
Apărătorul apelantului - inculpat arată că apelul vizează cuantumul pedepsei și modalitatea de executare a acesteia. Precizează că legea penală mai favorabilă este vechiul cod penal. Susține că a solicitat instanței de fond suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art.86/1 Vcp, cerere care este admisibilă. Afirmă că toate faptele s-au petrecut în perioada mai - iulie 2012 - un interval scurt. Menționează că se poate aplica suspendarea sub supraveghere în condițiile revocării suspendării condiționate a executării pedepsei. Învederează faptul că instanța de fond nu a respins această cerere pentru că nu ar fi posibil, ci pentru că inculpatul a mai fost condamnat anterior. În subsidiar, solicită aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere potrivit art.91 Ncp. Arată că toate faptele - și cele din acest dosar și cele din dosarul disjuns, în care a suferit o condamnare anterioară, s-au săvârșit în acea perioadă. Având în vedere pedeapsa aplicată, solicită scăderea cuantumului acesteia.
Curtea constată că s-a pronunțat asupra solicitării inculpatului privind declarația de recunoaștere. Aduce la cunoștință apelantului - inculpat dispozițiile art.83 Cpp, privind dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, cu privire la acuzațiile ce îi sunt aduse, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
Apelantul - inculpat arată că dorește să dea declarație, procedându-se la audierea acestuia, declarație consemnată și atașată la dosar.
Apărătorul apelantului - inculpat arată că, în raport de declarația dată de inculpat, nu dorește să-și completeze concluziile și reiterează cererile pe care le-a formulat anterior.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a apelului declarat de inculpat ca nefondat. Arată că pedeapsa a fost corect individualizată și față de antecedentele penale ale inculpatului, singura modalitate de executare a pedepsei este în regim de detenție.
Apelantul - inculpat A. I. arată că nu mai are nimic de adăugat.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
- deliberând -
Asupra apelului penal de față constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 239/D/26.05.2015 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus condamnarea inculpatului A. I., pentru săvârșirea infracțiunii prev de art 9 alin 1 lit b din Lg 241/2005 cu aplic art 35 alin 1 din Cp prin recalificarea din art 9 alin 1 lit b din Legea 241/2005 cu aplic art 41 alin 2 din Cp, la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev de art 66 lit a,b Cp.
În baza art 15 alin 2 din Legea 187/2012 și art 83 Cp din 1969 s-a dispus revocarea suspendării condiționate a pedepsei de 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sp 204 din 08.04.2013 a Judecătoriei Onești rămasă definitivă la 30.04.2013 prin nerecurare și s-a stabilit că această pedeapsă va fi executată alături de pedeapsa aplicată în cauză.
Prin aceeași sentință penală a fost condamnată inculpata . SRL, pentru săvârșirea infracțiunii prev de art 9 alin 1 lit b din Lg 241/2005 cu aplic art 35 alin 1 din Cp prin recalificarea din art 9 alin 1 lit b din Legea 241/2005 cu aplic art 41 alin 2 din Cp, la pedeapsa amenzii de 20.000 lei și pedeapsa complementară prev de art 136 alin 3 lit f din Cp a afișării hotărârii de condamnare pentru o perioadă de 2 luni la sediul societății.
Pentru a pronunța această sentința penală, prima instanță a reținut că în scopul sustragerii contribuabilului S.C. MARION AGRO CONST S.R.L. de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, în perioada mai – iunie 2012 a omis să înregistreze în evidenta contabilǎ a societǎții operațiunile de achiziții mǎrfuri de la furnizorii S.C. ONVIRA PREST S.R.L. (facturile fiscale nr. 383/05.06.2012 și nr. 397/20.06.2012), S.C. PANIMON S.A. (facturile fiscale nr. 877/31.05.2012, nr. 1019/21.06.2012 și nr. 1020/21.06.2012), S.C. VASION S.R.L. (factura fiscalǎ nr._/19.06.2012) și S.C. LA TOT S.R.L. (factura fiscalǎ nr._/19.06.2012) și operațiunile de revânzare a mǎrfurilor respective, iar în perioada iulie 2012 – aprilie 2014 a omis sǎ înregistreze în evidența contabilǎ operațiunile de vânzare a stocului de mǎrfuri în valoare de 168.712 lei, menționat scriptic în balanța din data de 30.06.2012, dar constatat lipsǎ de organele de inspecție fiscalǎ cu prilejul controlului din data de 02.04.2014, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă totalǎ de 46.741 lei.
Prima instanță a apreciat că fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art 9 alin 1 lit b din Legea 241/2005 cu art 35 alin 1 din Cp prin recalificarea din art 9 alin 1 lit b din Legea 241/2005 cu art 41 alin 2 din Cp.
Instanța de fond a motivat că la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate pentru infracțiunea comisă de inculpat a avut în vedere criteriile generale de individualizare cuprinse în art 74 din Cp respectiv gradul de pericol social al faptei comise, condițiile și împrejurările concrete în care a fost săvârșită infracțiunea, cuantumul prejudiciului și faptul că acesta a rămas nerecuperat precum și datele ce caracterizează persoana inculpatului și faptul că acesta a mai cunoscut rigorile legii penale fiind cunoscut cu antecedente penale.
Referitor la antecedentele penale ale inculpatului A. I., a constatat că prin sp 204 din 08.04.2013 a Judecătoriei Onești rămasă definitivă la 30.04.2013 acesta a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilindu-se în baza art 82 din Cp un termen de încercare de 2 ani și 6 luni.
Față de aceste date instanța a apreciat că scopul educativ al pedepsei poate fi atins numai cu executarea într-un loc de detenție.
Împotriva sentinței penale mai sus menționată a declarat apel, în termen legal, apelantul inculpat A. I. pentru netemeinicie, invocând cuantumul ridicat al pedepsei aplicate pentru infracțiunea de evaziune fiscală reținută în sarcina sa și stabilirea unei modalități de executare a pedepsei excesive .
Personal și prin apărător ales, inculpatul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 91 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și reaprecierea dispozițiilor prevăzute de art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, motivele de apel fiind detaliate în considerentele prezentei decizii penale.
Analizând sentința penală atacată atât sub aspectul motivelor de apel invocate, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept existente, în virtutea caracterului devolutiv al apelului prev. de art. 417 alin.1 și 2 C. proc. pen., Curtea constată că apelul declarat este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor dezvolta în continuare.
În cauză, instanța de fond a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor administrate, a respectat dispozițiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii în sensul că a descris fapta săvârșită de inculpatul A. I., cu arătarea timpului și locului unde a fost comisă, a analizat probele care au servit ca temei pentru soluționarea atât a laturii penale a cauzei cât și a laturii civile, și raportat la antecedența penală a inculpatului și la regimul sancționator al pluralității de infracțiuni, a aplicat corect dispozițiile art.15 alin.2 din Legea nr.187/2012.
În conformitate cu dispozițiile art.5 Cod penal: „(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”
Așa cum este cunoscut, principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin.5 că: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În materie penală, art. 23 alin.12 din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia: „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.”
De la această regulă sunt admise două excepții, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepții se aplică în situațiile de tranziție determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracțiune este săvârșită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situațiile de tranziție a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivității legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziție se va aplica legea existentă în momentul săvârșirii infracțiunii, și teza retroactivității legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situație tranzitorie se va aplica noua lege penală.
Deoarece niciuna dintre cele două soluții nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea exigențelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară și legislația modernă au impus o a treia soluție juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin.2 că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii fundamentale, tot prin art. 15 alin.2, principiul a fost extins și la faptele contravenționale, în sensul că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Potrivit doctrinei de specialitate și practicii judiciare legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară și jurisprudențială este cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.
Susținând această soluție, doctrina și jurisprudența au relevat că o combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea și pe un argument de text, respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege și nicidecum de dispozițiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, și actualul Cod penal a preluat în art. 5 aceeași soluție potrivit căreia: „În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, astfel că raționamentul își păstrează valabilitatea și raportat la dispozițiile legale în vigoare.
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o . criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei.
În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că: „Determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că: „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
Prin urmare, conform jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele judecătorești pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei și momentul judecării definitive. Așa cum însăși Constituția dispune în art. 15 alin. (2), se observă că obiectul reglementării, art. 5 din Codul penal, are în vedere „legea” penală sau contravențională mai favorabilă și nicidecum dispozițiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei sub aspectul analizat este faptul că în discuție se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor din legile penale incidente în cauză.
Adoptarea noului Cod penal și a Legii nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009, prin care au fost modificate numeroase alte acte normative prin care erau încriminate diferite infracțiuni au fost impuse din punct de vedere teleologic de rațiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului comun de libertate, securitate și justiție, cât și de noua filosofie penală a statului român. Din această perspectivă, actuala legislație penală consacră o viziune diferită față de vechiul Cod penal; deși au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau și în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispozițiilor din noul Cod penal, se poate constata existența caracterului mai favorabil a unor instituții din vechea reglementare, instituții pe care doctrina le-a calificat ca fiind autonome. În această situație se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracțiuni, recidiva ori prescripția specială.
Din examinarea actualului Cod penal, întrucât prin acesta au fost diminuate pedepsele, se constată că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală și care, indiferent de forma de vinovăție, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracțiuni. Alta este situația inculpaților care persistă într-un comportament antisocial prin săvârșirea mai multor infracțiuni, situație în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancționator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentați să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenția legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia: „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.”
Așadar, raportat la succesiunea de legi penale apărute în timp de la data comiterii infracțiunii(iulie 2012-aprilie 2014) și până la soluționarea definitivă a hotărârii, data epuizării infracțiunii de evaziune fiscală comisă de inculpat în termenul de încercare stabilit prin anterioara condamnare, la cuantumul pedepsei prevăzut de legea specială atât la data faptelor cât și la momentul pronunțării hotărârii atacate, se constată că instanța de fond a apreciat întemeiat că nu pot fi puse în discuție dispozițiile art.5 Cod penal, întrucât fapta comisă de inculpat s-a epuizat după apariția noului cod penal, fiind guvernată de legea în vigoare la momentul faptelor, critica adusă hotărârii sub acest aspect fiind nefondată.
Nici cea de-a doua critică adusă hotărârii apelate, referitor la aplicarea prevederilor art. 91 C. pen. privind suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, dispoziții legale ale căror aplicare se solicită prin apelul declarat, nu este întemeiată, întrucât instanța de control judiciar constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în mod expres în conținutul art. 91 alin.1 lit. b C. pen, respectiv, condiția ca infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 C. pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului dar și a fișei de cazier judiciar aflată la dosarul de urmărire penală –fila 134, rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de evaziune fiscală în termenul de încercare stabilit în sarcina acestuia prin sentința penală nr. 204/08.04.2013 pronunțată de Judecătoria Onești, fiind condamnat anterior la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu aplicarea dispozițiilor privind suspendarea condiționată a executării pedepsei. Această pedeapsă, potrivit dispozițiilor art. 83 V C. pen., privind revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei, prin voința legiuitorului se execută alături de pedepsa aplicată în cauză și nu mai poate constitui obiect al unui nou beneficiu judiciar.
Raportat astfel la caracterul imperativ al dispoziției prevăzute în conținutul legii și dincolo de obligația organelor judiciare de a interpreta legea în litera și spiritul prevăzut de legiuitor, dispozițiile art. 74 C. pen., reprezintă coordonate pe baza cărora se realizează în mod concret individualizarea pedepsei, în raport cu fapta comisă, astfel încât sancțiunea aplicată să răspundă cerințelor scopului coercitiv al pedepsei.
Prima instanță a dat eficiență legală dispozițiilor enunțate în detaliu mai sus, și așa cum s-a arătat și în partea introductivă a considerentelor prezentate, a făcut o corectă individualizare atât a cuantumului pedepsei aplicate cât și a modalității de executare a pedepsei, hotărârea apelată fiind legală și temeinică.
Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul art. 421 pct.1 lit. b C. pr. pen. va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul apelant A. I., criticiile formulate fiind vădit nefondate.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin.2 C. pr. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul inculpat A. I., împotriva sentintei penale nr. 239/D/26.05.2015 pronunțată de Tribunalul Bacău.
În temeiul art. 275 alin.2 C. proc. pen. obligă apelantul inculpat să plătească statului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27.10.2015
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. A. C. C.
GREFIER
A. D. - I.
Pron.sent.pen.G. D.
Red.d.a.C.C.
Tehnored.A.D.I.
2 ex.
20.11.2015/25.11.2015
| ← Mandat european de arestare. Sentința nr. 27/2015. Curtea de... | Ultrajul. Art.257 NCP. Sentința nr. 570/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
