Recunoaştere hotărâre penală / alte acte judiciare străine (Legea 302/2004). Sentința nr. 75/2015. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 75/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 74/32/2015*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
Dosar nr._
SENTINȚA PENALĂ NR.75
ȘEDINȚA DIN CAMERA DE CONSILIU DIN: 28 MAI 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - I. N. C.
************************
GREFIER - B. M. D.
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU
reprezentat de procuror P. V.
Pe rol soluționarea cererii formulată de autoritățile judiciare din Italia, privind recunoașterea sentinței penale nr. 112/18.01.2013 a Curții de apel Veneția – Italia – definitivă la 25.02.2014 precum și transferarea persoanei condamnate P. C. C. – n. la 18.07.1978, în mun. Bacău, fiul lui C. și I., cu domiciliu în mun. Bacău, ., ., jud. Bacău, CNP_ pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
La apelul nominal făcut în camera de consiliu se prezintă apărătorul desemnat din oficiu pentru persoana condamnată, avocat F. A..
Procedura legal îndeplinită fără citare.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri de formulat, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că prin decizia nr.148/A a Î.C.C.J. s-a admis apelul declarat de persoana transferabilă P. C. împotriva sentinței penale nr.16 din 12 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău, s-a desființat hotărârea atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a se verifica dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art.155 alin.1 lit.d din Legea nr.302/2004, respectiv dacă persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România.
Arată că în conformitate cu dispozițiile art.155 lit.d nu este nevoie de consimțământul persoanei condamnate dacă acesta este cetățean român și trăiește pe teritoriul României.
Apreciază că persoana condamnată nu are legături cu statul italian și din actele de la dosar rezultă că persoana condamnată P. C. împreună cu membrii familiei sale, de cel puțin 5 ani locuiesc în Bacău, și față de faptele pentru care a fost condamnat, fapte de violențe împotriva soției, apreciază că aceasta persoana transferabilă nu are legături cu statul italian urmând a se constata că este cetățean român și conform art.22 lit.d din L.302/2004 are legături cu statul român.
În aceste condiții solicită recunoașterea hotărârii nr. 112/18.01.2013 a Curții de apel Veneția – Italia – definitivă la 25.02.2014 prin care persoana condamnată P. C. C. – a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor, rezistență la ofițer public, leziuni agravate, viol, și violarea obligațiilor de familie prev. și ped. de art. 56, 576, 577 alin. 1, 337, 582, 585, 576 nr. 5 bis, 669bis și 570 C. pen. italian., al căror corespondent în legea penală română sunt infracțiunile de tentativă prev. și ped. de art. 188 alin. 2 C. pen., ultraj prev. și ped. de art. 257 alin. 1și 4 C. pen., viol prev. și ped. de art. 218 alin. 1 C. pen., abandon de familie prev. și ped. de art. 378 alin.1 lit. a C. pen., lovirea sau alte violențe prev și ped. de art. 193 alin. 2 comb. cu art. 199 C. pen.
Solicită să se dispună transferul persoanei condamnate P. C. C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 7 ani închisoare.
În baza art. 72 C. pen. solicită deducerea din pedeapsa de executat a duratei detenției condamnatului de la 18.07.2010 la zi.
Apărătorul persoanei condamnate, avocat F. A., având în vedere dispozițiile art.155 lit.d din Legea 302/2004 coroborat cu declarația inculpatului care spune că nu are familia în România, că toată familia sa se află în Italia, solicită respingerea cererii de transfer formulată de autoritățile judiciare italiene.
Depune referatul pentru plata onorariului din fondurile M.J., referat ce a fost vizat de instanță.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
deliberând
P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău a sesizat această instanță în vederea recunoașterii hotărârii penale nr. 112/2013 pronunțată de Curtea de Apel din Veneția la data de 18.01.2013 prin care persoana condamnată P. C. C. a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor, rezistență la ofițer public, leziuni agravate, viol, și violarea obligațiilor de familie prevăzute și pedepsite de art. 56, 576, 577 alin. 1, 337, 582, 585, 576 nr. 5 bis, 669bis și 570 Cod penal italian.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._
În motivarea rezoluției s-a arătat că la data de 09.01.2015, pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a înregistrat lucrarea primită de la Ministerul Justiției din România - Secția de Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală, având ca obiect cererea formulată de autoritățile judiciare italiene, de transfer într-un penitenciar din România a condamnatului P. C. C., pentru continuarea executării unei pedepse privative de libertate - închisoare de 7 ani, aplicată de Curtea de Apel din Veneția - Italia, prin hotărârea judecătorească nr. 112/18.01.2013, rămasă definitivă la data de 25.02.2014.
Pedeapsa de mai sus s-a aplicat pentru un număr de 7 infracțiuni de tentativă de omor, infracțiunea de rezistență la ofițerul public și cea de leziuni agravate, viol, violare a obligațiilor de familie, prevăzută și pedepsită de art. 56, 576, 577 al. 1, 337, 582, 585, 576, nr. 5 bis, 572, 81, 669 bis și 570 Cod penal italian.
În conformitate cu dispozițiile art. 153-158 din Legea 302/2004, R, privind cooperarea judiciară internațională, s-a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor de fond și formă ale cererii de transfer, constatându-se că:
a. Cu privire la executarea hotărârii judecătorești, transmise de statul italian în România, s-a apreciat că nu este afectat principiul de drept „NON BIS IN IDEM"
Astfel, a rezultat că nu există date cum că P. C. C. ar executa pedeapsa dispusă, atât în Italia cât și în România.
Mai rezultă că executarea pedepsei a început la 25.02.2014.
Pedeapsa aplicată, expiră la 17.07.2017.
b. Din evidențele Serviciului de cazier judiciar din cadrul I.P.J. Bacău (județ în care își are locul de naștere condamnatul P. C. C.), rezultă că acesta posedă antecedente penale.
c. Din adresa Ministerului Justiției din România, din 09.01.2015, nr._/2014/EM/13cDC909, atașată la fila 1-2 dosar, rezultă că sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de Legea 302/2004, pentru transferarea solicitată de statul italian, la fel ca și cele prevăzute în DeciziaCadru a Consiliului Europei nr. 2008/909/JAI din 27.11.2008, privind transferarea persoanelor condamnate, cărora li s-a aplicat principiul recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală
d. Din evidențele existente în bazele de date - făptuitori, învinuiți, inculpați, rezultă că susnumitul nu este cercetat în nici o cauză penală în România, în momentul de față.
Cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italiană a fost însoțită de documentele prevăzute în art. 6 paragraf 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate.
Prin sentința penală nr. 16/12.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și în consecință:
S-a recunoscut Hotărârea penală nr. 112/18.01.2013 a Curții de apel Veneția – Italia – definitivă la 25.02.2014 prin care persoana condamnată P. C. C. – n. la 18.07.1978, în mun. Bacău, fiul lui C. și I., cu domiciliu în mun. Bacău, ., ., jud. Bacău, CNP_- a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor, rezistență la ofițer public, leziuni agravate, viol, și violarea obligațiilor de familie prevăzute și pedepsite de art. 56, 576, 577 alin. 1, 337, 582, 585, 576 nr. 5 bis, 669bis și 570 Cod penal italian, al căror corespondent în legea penală română sunt infracțiunile de tentativă de omor prevăzută și pedepsită de art. 188 alin. 2 Cod penal, ultraj prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. 1 și 4 Cod penal, viol prevăzută și pedepsită de art. 218 alin. 1 Cod penal, abandon de familie prevăzută și pedepsită de art. 378 alin. 1 lit. a Cod penal, lovirea sau alte violențe, prevăzută și pedepsită de art. 193 alin. 2 combinat cu art. 199 Cod penal.
S-a dispus transferul persoanei condamnate P. C. C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 7 ani închisoare.
În baza art. 72 Cod penal s-a dedus din pedeapsa de executat durata detenției condamnatului de la 18.07.2010 la zi.
Prin decizia penală nr. 148/A/23.04.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis apelul declarat de persoana transferabilă P. C., s-a desființat sentința penală nr. 16/12.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău și s-a dispus rejudecarea cauzei de către aceeași instanță.
Pentru a dispune astfel, instanța supremă a reținut următoarele:
Instanța de fond a interpretat greșit opțiunea manifestată de către condamnat, în nici un caz bifarea rubricii denumită „indifferente" neechivalând cu darea consimțământului condamnatului pentru transferul său în România.
Ulterior, la data de 24.03.2015, când i-a fost comunicată sentința penală nr. 16 din 12 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, împotriva căreia a declarat apel, condamnatul P. C. C. a arătat că nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei, ci dorește să execute restul de pedeapsă în Italia, având în vedere faptul că familia sa se află permanent în această țară și îi acordă sprijin financiar, iar în România nu mai arepe nimeni (fila nr. 7 din dosarul instanței de apel).
Or, dacă persoana transferabilă și-ar fi exprimat inițial consimțământul pentru transferul său, acest consimțământ ar fi fost exprimat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor juridice care decurg din transferarea sa în România în vederea continuării executării pedepsei închisorii.
Un astfel de consimțământ valabil exprimat ar fi produs consecințe juridice și ar fi avut un caracter irevocabil, întrucât dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală completate cu cele din Codul de procedură penală nu prevăd posibilitatea retragerii declarației de consimțământ.
Însă, în condițiile în care condamnatul nu și-a exprimat, în mod expres, un astfel de consimțământ, refuzul său de a fi transferat în România pentru continuarea executării pedepsei nu poate fi privit ca o retragere a declarației de consimțământ, întrucât condamnatul nu poate să-și retragă un consimțământ pe care nici nu și l-a dat vreodată; așadar, acest refuz reprezintă un refuz al condamnatului cu privire la transferul său în România în vederea continuării executării pedepsei.
În consecință, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât s-a reținut, în mod greșit, faptul că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 155 alin. 1 lit. d din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, în realitate această cerință nefiind îndeplinită, așa cum s-a arătat în cele ce preced.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că au fost încălcate dispozițiile art. 14 din legea mai sus menționată, care, la alineatul 1, stipulează faptul că cererile prevăzute de titlurile II și IV-VII (printre care se numără și cererea care face obiectul prezentei cauze) adresate României și actele anexe trebuie însoțite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză.
În cazul în care documentele menționate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă (care, în acest caz, este Ministerul Justiției, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. 1 lit. a din Legea nr. 302/2004) sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgență.
Studiind actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, cu excepția Certificatului prevăzut în anexa nr. 5 din Legea nr. 302/2004 și a sentinței penale nr. 112/18.01.2013 a Curții de Apel Veneția, toate celelalte documente transmise de către autoritățile judiciare italiene nu au fost traduse în limba română.
În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr._ .
Instanța a dispus traducerea tuturor documentelor existente la dosar din limba italiană în limba română.
Instanța, analizând actele însoțitoare ale hotărârii a cărei recunoaștere s-a solicitat, consideră ca nefiind îndeplinite prevederile art. 155 lit. d din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată nu a fost de acord să fie transferată în România.
Potrivit art. 155 lit. d din Legea nr. 302/2004: d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;
Din relațiile comunicate de autoritățile judiciare italiene rezultă că:
- față de condamnat nu a fost dispusă nici o măsură de extrădare de către autoritățile judiciare sau administrative italiene
- condamnatul, înainte de arestare locuia efectiv, împreună cu familia sa, pe teritoriul Italiei – Mestrino (PD) .. 13.
Or, așa cum a reținut instanța supremă, condamnatul nu și-a dat consimțământul la transfer și nici nu va fi expulzat în România, ba mai mult are reședință stabilă pe teritoriul satului solicitant.
În cauză, Curtea de Apel constatată neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate „transferul este consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei” respectiv art. 155 lit. d din Legea nr. 302/2004, lipsind acordul persoanei condamnate la transfer.
În preambulul Protocolului adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 ratificat prin Ordonanța Guvernului nr. 92/1999 se menționează scopul reglementării, în special, să urmărească obiectivele enunțate de a servi intereselor unei bune administrări a justiției și de a favoriza reinserția socială a persoanelor condamnate.
Articolul 3 al aceluiași Protocol adițional prevede expres:
1. Statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
2. Statul de executare nu își va da acordul în scopul paragrafului 1 decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.
3. În scopul aplicării acestui articol statul, de condamnare pune la dispoziție statului de executare:
a) o declarație conținând avizul persoanei condamnate, în privința transferării sale prevăzute; și
b) o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontiere sau de pe orice altă măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permisă șederea pe teritoriul statului de condamnare.
Legea nr. 83 din 5 aprilie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră, semnat la R. la 13 septembrie 2003 prevede în dispozițiile art. 3 având denumirea marginală „Domeniul de aplicare”.
1. Statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia, atunci când:
a) condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă definitivă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare;
b) măsura de expulzare sau de conducere la frontieră ori alte măsuri prevăzute la lit. a) sunt adoptate printr-o hotărâre administrativă definitivă pronunțată împotriva unei persoane condamnate pentru o faptă penală pentru care legislația internă a statului de condamnare prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 2 ani.
2. Statul de executare nu își va da acordul în scopul precizat în paragraful 1 decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.
3. În scopul aplicării prezentului articol statul de condamnare pune la dispoziție statului de executare:
a) o declarație conținând avizul persoanei condamnate în privința transferării sale prevăzute; și
b) o copie de pe hotărârea de condamnare sau de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontieră sau de pe orice altă măsură în baza căreia persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permisă șederea pe teritoriul statului de condamnare.
Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate și protocolul adițional prevăd în mod expres necesitatea consimțământului persoanei condamnate la transfer sau în lipsa acestui consimțământ existența unei hotărâri de expulzare iar prevederile legale concordante din legislația națională română stabilesc, de asemenea, că persoana condamnată trebuie să consimtă la transfer sau să fie expulzată în România, în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
În cauza de față, persoana condamnată în Italia nu și-a dat consimțământul la transfer și nici nu urmează a fi expulzată în România, ba mai mult are reședință stabilă pe teritoriul satului solicitant, unde locuiește și familia sa, reinserția socială a persoanei condamnate, fiind mai probabil a se realiza pe teritoriul statului de condamnare.
În cauză, sesizarea autorităților judiciare române s-a realizat în absența acordului persoanei condamnate, și fără a exista o decizie de expulzarea a statului solicitant.
Pe cale de consecință, neîndeplinirea tuturor condițiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, art. 3 din Acordul dintre România și Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv art. 155 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013 determină imposibilitatea realizării transferului, așa încât sesizarea autorităților judiciare italiene va fi respinsă ca atare.
Neîndeplinirea condițiilor referitoare la transferarea condamnatului conduce la imposibilitatea recunoașterii hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
In baza art. 154 alin. 6 lit. c din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală modificată și completată prin Legea nr. 300/2013, respinge cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italiană de recunoaștere și de executare în România a hotărârii penale nr. 112/18.01.2013 a Curții de apel Veneția – Italia – definitivă la 25.02.2014 privind persoana condamnată P. C. C..
In baza art. 275 alin 3 Cprpen cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Cu drept de apel în 10 zile de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru persoana condamnată.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. N. C. B. M. D.
Red. sent.: I.N.C. – 22.06.2015
Red. dec.: B.M.D. – 2 ex.
22.06.2015
| ← Intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP). Decizia nr.... | Mandat european de arestare. Sentința nr. 70/2015. Curtea de... → |
|---|
