Vătămarea corporală gravă. Art. 182. Decizia nr. 864/2015. Curtea de Apel BACĂU

Curtea de Apel BACĂU - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 864/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 22-09-2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA PENALĂ SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE

DECIZIA PENALĂ NR.864

Ședința publică de la 22 SEPTEMBRIE 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE: V. M.

JUDECĂTOR: P. D.

GREFIER: B. M. D.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Ministerul Public- P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău

Reprezentat legal prin procuror S. M.

*

La ordine au venit spre soluționare apelurile declarate de partea civilă M. G. și de inculpatul V. E., împotriva sentinței penale nr. 465 din 30.03.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău.

Dezbaterile în prezenta cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art.304 C.pr.penală în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului pe suport magnetic.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelantul inculpat V. E., asistat de avocat ales M. L., lipsă fiind apelantul parte civilă M. G..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a expus referatul oral al cauzei, după care:

S-a procedat la identificat apelantului inculpat V. E., legitimat cu CI . nr._, cu domiciliu în Bacău, ./B/19, județul Bacău.

Apelantul inculpat V. E., fiind întrebat, precizează că nu dorește să dea declarație în fața instanței de control judiciar.

Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.

Avocat M. L. având cuvântul pentru apelantul inculpat V. E., precizează că apelul vizează latura civilă a cauzei referitor la cuantumul daunelor morale acordate în sumă de 15.000 lei pe care îl consideră prea mare raportat la modalitatea și împrejurările de săvârșire a faptei.

Având în vedere probatoriul administrat la instanța de fond, modalitatea și împrejurările concrete de săvârșire a faptei, apreciază că daunele morale sunt într-un cuantum prea mare. S-a reținut de către instanța de fond că inculpatul a fost provocat de partea vătămată, iar ghinionul inculpatului a fost că a împins partea vătămată, acesta a căzut, iar numărul de zile de îngrijiri medicale nu s-a datorat violenței exagerate a inculpatului asupra părții vătămate ci datorită faptului că asfaltul avea niște denivelări și partea vătămată prin cădere s-a lovit. Inculpatul a depus toate diligențele pentru a ajuta partea vătămată, a sunat imediat la ambulanță. Mai trebuie avut în vedere faptul că partea vătămată după această intervenție chirurgicală și după ce a ieșit din spital, la scurt timp a început să lucreze, aspect reținut și de instanța de fond, deci nu a fost lipsit mult timp de venituri, astfel că suma de 15.000 lei acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale este prea mare raportat la suferința părții vătămate. Mai mult decât atât, arată că inculpatul nu are venituri mari, lucrează ca șofer, are un copil în întreținere și practic nu are de unde să plătească această sumă de bani.

Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului, desființarea sentinței penale apelate și pe fond reducerea cuantumului privind daunele morale.

Solicită respingerea apelului ca nefondat declarat de apelantul parte civilă M. G..

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul solicită respingerea apelurilor ca nefondate întrucât hotărârea pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală.Apreciază că suma de 15.000 lei reprezentând daune morale a fost corect stabilită de instanța de fond raportat la leziunile și suferințele cauzate părții vătămate.

Apelantul inculpat V. E., având cuvântul, arată că nu are de unde să plătească această sumă de bani de 15.000 lei, nu a lovit partea vătămată, acesta a pornit tot scandalul degeaba.

S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.

CURTEA

deliberând

Asupra apelurilor penale de față, Curtea reține următoarele:

Prin sentința penală nr.465 din 30.03.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr._, s-a dispus condamnarea inculpatului V. E., fiul lui E. și Alisa, născut la data de 28.02.1974 în mun. Moinești, jud. Bacău, domiciliat în mun. Bacău, ., ., jud. Bacău, C.N.P._, cetățean român, studii 10 clase și școală profesională, căsătorit, ocupația conducător auto, stagiu militar satisfăcut, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 Cod penal de la 1969, cu reținerea art. 73 alin. 1 lit. b, cu referire la art. 76 alin. 1 lit. e Cod penal de la 1969, totul cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, la pedeapsa principală de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare.

În temeiul art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal de la 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal de la 1969.

În baza art. 81 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal de la 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei în cuantum 1 an și 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză.

În temeiul art. 82 Cod penal de la 1969, s-a fixat termen de încercare pe o durată de 3 ani și 6 luni de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

Conform art. 71 alin. 5 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

Potrivit art. 404 alin.2 Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatului V. E. asupra dispozițiilor art. 83 alin. 1 Cod penal de la 1969, în sensul revocării suspendării condiționate în cazul în care acesta săvârșește din nou o infracțiune în termenul de încercare și cumulării pedepsei aplicată în prezenta cauză cu cea aplicată pentru noua infracțiune.

În temeiul art. 397 alin. 1, raportat la art. 25 Cod procedură penală, cu referire la art. 1349, art. 1357 și art. 1391 Cod civil, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de persoana vătămată constituită parte civilă M. G., domiciliată în mun. Bacău, ., . și a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 3.500 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale și au fost respinse restul pretențiilor civile formulate de persoana vătămată M. G. ca neîntemeiate.

În temeiul art. 397 alin. 1, raportat la art. 25 Cod procedură penală, cu referire la art. 1349 și art. 1357 Cod civil, s-a admis acțiunea civilă formulată de parte civilă Spitalul Județean de Urgență Bacău și a fost obligat inculpatul V. E. la plata către acesta a sumei de 1.532,44 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate M. G..

S-a luat act că inculpatul V. E. a fost asistat în prezenta cauză de apărător ales.

În temeiul art. 272 și art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul V. E. la plata către stat a sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei aferentă urmăririi penale și suma de 250 lei în cursul judecății.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:

I. Situația de fapt și încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu

Prin rechizitoriul din data de 26.09.2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău în dosar nr. 6039/P/2011 și înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 15.10.2013 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului V. E. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182, alin. 1 Cod penal de la 1969.

În cuprinsul actului de sesizare al instanței s-a reținut, în esență, că în ziua de 28.05.2011, inculpatul V. E. a împins persoana vătămată M. G., determinând căderea acestuia cu consecința provocării unei fracturi de gambă, care a necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale.

Pentru dovedirea situației de fapt au fost administrate următoarele mijloace de probă în cursul urmăririi penale: plângerea și declarațiile persoanei vătămate (f.5-7, 9-10 d.u.p.); certificat medico-legal (f.8 d.u.p. ); proces-verbal de cercetare la fața locului (f. 11-13, 17-20 d.u.p.), declarație martor asistent M. C. (f.14-15 d.u.p.) declarații martor A. N. (f.20-23 d.u.p.); declarații martor D. C. (f. 24-26 d.u.p.); declarații martor Cătănuț I. (f. 27-30 d.u.p.); proces-verbal de reconstituire (f. 31-32, 35-36 d.u.p.); declarație martor asistent O. D. (f. 33 d.u.p.); declarații învinuit V. E. (f. 38-40, 42 d.u.p.)

II. Camera preliminară

Prin încheierea din data de 24.04.2014 (f. 39-41 d.i.) judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecării cauzei, constatând legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privindu-l pe inculpatul V. E..

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară a constat că nu au fost formulate cereri ori invocate excepții de către inculpat sau apărătorul acestuia cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

III. Desfășurarea cercetării judecătorești

La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii în extras de către grefierul de ședință în baza art. 374 C. proc. pen. a actului prin care s-a dispus începerea judecății, instanța l-a întrebat pe inculpatul V. E. dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396, alin. 10C. procedură penală, iar, în urma răspunsului negativ al acestuia a procedat la audierea inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 378 Cod procedură penală.

Totodată au fost audiați martorii: B. T., P. D., Cătănuț I., D. C., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei și s-a încuviințat inculpatului proba cu înscrisuri în circumstanțiere.

La termenul din data de 10.06.2014, persoana vătămată M. G. a depus la dosarul cauzei un duplicat al unei declarații notariale, prin care arată că se constituie parte civilă cu suma de 6.500 lei cu titlu de daune materiale, suma de 27.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat și suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

IV. Situația de fapt reținută de instanță

Instanța reține că la data de 13.07.2011, persoana vătămată M. G., a formulat plângere penală sesizând faptul că în ziua de 28.05.2011 a fost lovit de inculpatul V. E., fiindu-i provocate leziuni ce au necesitat 100-110 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Astfel, persoana vătămată M. G. a arătat că în ziua de 28.05.2011, în timp ce se aflau în incinta garajului aparținand S.C. Transport Bistrița S.A., pe fondul unor sentimente egoiste provocate de faptul că persoana vătămată, deși nou angajată la societatea de mai sus, a primit un autobuz mai bun și un traseu bine cotat, inculpatul V. E., angajat al aceleași societăți, l-a lovit cu pumnul în zona urechii stângi, lovitura ce a determinat căderea persoanei vătămate.

Victima a căzut cu greutatea corpului pe piciorul drept, și fiind transportată cu ambulanța la Spitalul Județean de Urgență Bacău, a fost supusă unei intervenții chirurgicale de urgență.

Din coroborarea depozițiilor martorilor A. N., D. C. și Cătănuț I. din cursul urmăririi penale, cât și a celor din etapa cercetării judecătorești, coroborate cu declarația inculpatului V. E., reiese că împrejurările anterioare comiterii faptei au fost altele, în sensul că cele doua părți și-au adresat reciproc injurii, inculpatul fiind provocat de persoana vătămată care a încercat să-l lovească, determinându-l astfel pe inculpat să-l împingă, acțiunea acestuia având ca efect căderea victimei în modul descris mai sus.

În certificatul medico-legal eliberat persoanei vătămate se reține că aceasta a suferit fractură spiroidă gamba dreaptă, tulburări circulatorii, plagă excoriată cot drept, leziuni care necesită un număr de 100-110 zile îngrijiri medicale și care s-au putut produce prin mecanism de răsucire a gleznei drepte și comprimarea sub greutatea corpului.

În cursul urmăririi penale, inculpatul V. E. a recunoscut comiterea faptei, declarând că a recurs la acest comportament întrucât persoana vătămată a încercat să-l lovească și că nu a lovit victima, ci doar a împins-o.

Instanța a reținut din coroborarea declarațiilor martorilor audiați în cauză că inculpatul V. E. nu a lovit persoana vătămată cu pumnul în zona feței, așa cum a susținut acesta din urmă, ci doar l-a împins, însă acesta s-a dezechilibrat și a căzut cu greutatea corpului peste piciorul drept, fracturându-l. Chiar și la momentul consemnării plângerii formulate de persoana vătămată M. G., acesta a arătat că “numitul V. E. a venit spre mine, iar eu am presupus că are intenția să mă lovească și observând acest lucru m-am retras făcând câțiva pași în direcția înapoi și am mimat că îl lovesc cu pumnul în zona feței.”

Mai mult, deși persoana vătămată a susținut că inculpatul l-a lovit în zona feței și în urma loviturii primite și-a pierdut conștiința, nici din declarațiile martorilor și nici din înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei, nu rezultă o asemenea situație de fapt, cu atât mai mult cu cât martorii audiați au arătat că persoana vătămată se plângea că îl doare piciorul, iar inculpatul se afla lângă el, încercând să îl ajute să se ridice.

Din declarațiile inculpatului V. E., care se coroborează în totalitate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, rezultă că cei doi și-au adresat reciproc expresii și cuvinte jignitoare și că persoana vătămată M. G. a încercat să îl lovească, iar inculpatul l-a împins cu mâna stângă, fapt ce a determinat căderea și accidentarea persoanei vătămate.

V. Încadrarea juridică a faptelor reținută de către instanță

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește legea penală aplicabilă în cauză, instanța constată că în conformitate cu art. 104 din Legea nr. 255/2013 privind Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, de la aceeași dată a intrat în vigoare și Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.

Referitor la modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile, instanța constată că prin decizia nr. 265/6.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În considerente deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.

De asemenea, în legătură cu decizia nr. 2/14.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituțională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2/14.04.2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147, alin. 4 din Constituție și cu cele ale art. 477¹ din Codul de procedură penală.

În aceeași măsură, instanța de contencios constituțional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curții Constituționale de către instanțele de judecată, arătând că art. 5, alin. 2 C. pen. nu sunt incidente ca efect al pronunțării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 din Codul penal.

Față de acestea, având în vedere că, potrivit art. 147, alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, instanța constată că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de față este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri și de a aplica inculpatului mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.

Deși in abstracto, prin compararea limitelor de pedeapsă, apare ca fiind mai favorabilă legea nouă, întrucât prevede limite de pedeapsă mai reduse pentru infracțiunea de vătămare corporală reținută în sarcina inculpatului, instanța constată că in concreto, în raport de posibilitățile de individualizare a pedepsei, ori consecințele ce derivă din aplicarea pedepsei, apare ca fiind mai favorabilă legea veche.

Instanța de fond a apreciat că, în drept, fapta inculpatului V. E., constând în aceea că în ziua de 28.05.2011, l-a împins pe persoana vătămată M. G., determinând căderea acestuia cu consecința provocării unei fracturi de gambă, care a necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 1 Cod penal de la 1969.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în acțiunea inculpatului de a împinge persoana vătămată. Urmarea imediată a constat în dezechilibrarea acestuia și căderea, cu consecința creării unor leziuni ale integrității corporale, care au necesitat pentru vindecare un număr de 100 – 110 de zile de îngrijiri medicale, între faptă și urmarea produsă existând un raport de cauzalitate directă.

Sub aspectul laturii subiective, fapta a fost comisă cu forma de vinovăție a intenției indirecte, întrucât inculpatul V. E. a avut reprezentarea faptului că împingerea persoanei vătămate îi poate provoca leziuni grave, nu a urmărit acest rezultat, însă a acceptat eventualitatea producerii sale.

Dată fiind situația de fapt reținută, instanța a reținut în favoarea inculpatului V. E. circumstanța atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73, alin. 1, lit. b Cod penal de la 1969, întrucât apreciază că cel ce a declanșat conflictul este chiar persoana vătămată M. G., care a acționat violent și a încercat să îl lovească pe inculpat. În cauză nu poate fi reținută circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului, întrucât apărarea împotriva atacului declanșat de persoana vătămată nu a fost neapărat necesară pentru respingerea acestuia, iar mijlocul folosit pentru a se apăra nu a fost proporțional cu atacul.

Așa cum s-a arătat, în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține circumstanța atenuantă a provocării, întrucât fapta comisă a fost îndreptată către persoana vătămată M. G., cel care a provocat inițial prin comportamentul său, a fost săvârșită cu intenție, a fost determinată de actul provocator și a fost concomitentă cu acesta.

VI. Individualizarea judiciară a pedepselor

Constatând așadar că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, întrucât s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune, sub aspectul laturii obiective și subiective, și a fost săvârșită de către inculpatul V. E. cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța a dispus condamnarea acestuia.

Instanța a avut în vedere că funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă proporționare a acesteia, ținând seama și de persoana căreia îi este destinată în vederea reintegrării în societate. Se va urmări formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal de la 1969, respectiv dispozițiile părții generale ale codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, precum și criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, în cuprinsul căruia se arată că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Pedeapsa stabilită de lege pentru săvârșirea infracțiunii pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată este închisoarea de la 2 la 7 ani, însă instanța a dat eficiență prevederilor art.76 Cod penal de la 1969, având în vedere că în cauză a fost reținută circumstanța atenuantă a provocării, urmând ca pedeapsa ce se va aplica în concret să fie scăzută sub minimul special.

Instanța a reținut pericolul concret al faptei săvârșită de inculpat, în principal față de urmările deosebit de grave pe care activitatea sa a avut-o, în sensul că persoana vătămată M. G. a necesitat 100-110 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Pe de altă parte, în aprecierea cuantumului pedepsei, instanța a avut în vedere condițiile concrete în care s-a produs rezultatul socialmente negativ, dar și comportamentul persoanei vătămate M. G. anterior săvârșirii faptei.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci dimpotrivă, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după reguli și criterii precis determinate de lege. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului stabilirii acesteia, așa încât respectarea lui este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Față de întreaga activitate infracțională derulată, inculpatul V. E. trebuia să știe că, pe lângă drepturi, are și o . datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului.

D. o pedeapsă justă și proporțională este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija și elibera de deprinderile antisociale care l-au antrenat pe calea săvârșirii de infracțiuni. Prin raportare la cele prezentate, respectiv pericolul social concret al infracțiunii, atitudinea inculpatului, circumstanțele reale și personale reținute, instanța a aplicat inculpatului pedeapsa de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182, alin. 1 Cod penal de la 1969, cu reținerea art. 73, alin. 1, lit. b, cu referire la art. 76, alin. 1, lit. e Cod penal de la 1969, totul cu aplicarea art. 5, alin. 1 Cod penal, apreciind că acest cuantum este suficient pentru a se atinge principalele funcții ale pedepsei.

Potrivit art. 12, alin. 1 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă. În cauză a fost identificată ca lege penală mai favorabilă cea anterioară și nu Noul Cod penal.

La stabilirea pedepsei accesorii, instanța a avut în vedere nu doar dispozițiile naționale, ci și normele europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza C. și M. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că interdicția tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal anterior ca pedeapsă nu poate fi aplicată în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracțiunea pentru care se aplică pedeapsa principală și fără a fi supusă controlului instanțelor în ceea ce privește necesitatea, nefiind adecvată și nu se justifică în raport cu natura infracțiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanților din cauza respectivă.

În hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza C. împotriva României, instanța europeană și-a exprimat dubiul față de eficiența recurgerii la interdicția de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern (de prevenire a infracțiunilor, de pedepsire a infractorilor și de respectare a statului de drept, persoanele care au încălcat regulile societății fiind lipsite de dreptul de a-și exprima opinia asupra elaborării acestor reguli în timpul executării pedepsei lor cu închisoarea), și a arătat că aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele însele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1. Curtea a reamintit că art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfințește capacitatea individului de a influența compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricții ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcțiilor publice sau al cărui comportament a amenințat să submineze statul de drept sau fundamentele democrației. Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu ușurință la măsura extrem de severă pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot. Pe de altă parte, principiul proporționalității impune existența unei legături perceptibile și suficiente între sancțiune și comportament, precum și față de situația persoanei afectate. Totodată Curtea a adus în discuție și recomandarea Comisiei de la Veneția, conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunțată de o instanță judecătorească într-o hotărâre specifică, întrucât o instanță independentă, care aplică o procedură cu respectarea contradictorialității, oferă o garanție solidă împotriva arbitrarului. Aceste aspecte pot fi regăsite și în hotărârea dată în cauza Hirst contra Marii Britanii.

În hotărârea pronunțată în cauza S. și P. împotriva României, s-a stabilit că în ceea ce privește interzicerea exercitării drepturilor părintești trebuie să se demonstreze că retragerea absolută a drepturilor părintești corespunde unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărește un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.

Față de toate acestea, instanța trebuie să analizeze în concret dacă se impune interzicerea unor drepturi inculpatului și care anume dintre cele prevăzute de lege.

Natura faptei comise de inculpat denotă o atitudine de sfidare a valorilor sociale importante, ceea ce relevă existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64, lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal. Prin urmare, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat i-au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei principale, sancțiune necesară și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.

În schimb, în ceea ce privește dreptul de a alege, instanța a apreciat că în raport cu natura concretă a faptelor comise de către inculpat, acesta nu este nedemn să exercite dreptul de a alege, motiv pentru care nu i-a fost interzice exercițiul acestui drept.

Totodată, ținând cont de împrejurarea că fapta în discuție nu a fost săvârșită de inculpat folosindu-se de funcția sau profesia lui în scopul săvârșirii infracțiunii, neavând nicio legătură cu exercitarea autorității părintești, instanța față de criteriile prevăzute de art. 71 alin. 3 Cod penal, în lumina jurisprudenței C.E.D.O. în materie, a apreciat că nu se impune interzicerea pentru inculpat a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. c, d și e Cod penal.

În consecință, potrivit art. 71 Cod penal de la 1969, pe durata executării pedepsei, inculpatului i s-au interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 64, alin. 1, lit. a, teza a II-a și b Cod penal de la 1969.

Având în vedere circumstanțele personale și reale reținute, instanța a apreciat că scopul pedepsei constând în prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni poate fi atins fără ca pedeapsa stabilită să fie executată în regim de detenție, și a aplicat prevederilor art. 81 Cod penal de la 1969, privind suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În opinia instanței, condamnarea inculpatului este de natură să-i atragă atenția asupra importanței respectării legii penale. Perspectiva executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni (care ar atrage incidența art. 83 Cod penal în sensul revocării beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei) constituie un veritabil impediment în săvârșirea de noi infracțiuni de către inculpat, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei asigurând eficiența și efectivitatea rolului preventiv al pedepsei.

În consecință, în baza art. 81 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 5, alin. 1 Cod penal, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate de 2 ani închisoare și în temeiul art. 82 Cod penal de la 1969, a fixat termen de încercare pe o durată de 3 ani și 6 luni, care se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

Conform art. 71, alin. 5 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 12, alin. 1 din Legea nr. 187/2012, executarea pedepselor accesorii a fost suspendată pe durata termenului de încercare.

Potrivit art. 404, alin. 2 Cod procedură penală, instanța a atras atenția inculpatului V. E. asupra dispozițiilor art. 83, alin. 1 Cod penal de la 1969, în sensul revocării suspendării condiționate în cazul în care acesta săvârșește din nou o infracțiune în termenul de încercare și cumulării pedepsei din prezenta cauză cu cea aplicată pentru noua infracțiune.

VII. Soluționarea acțiunii civile

Persoana vătămată M. G., în termenul legal, s-a constituit parte civilă cu suma de 6.500 lei cu titlu de daune morale, suma de 27.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat și suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

Potrivit dispozițiilor art. 19, alin. 5 Cod procedură penală, repararea prejudiciului material și moral se face „potrivit legii civile” ceea ce înseamnă că legea penală trimite atât la dispozițiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și la cele de drept procesual civil, derogările în materie penală rezultate din alăturarea acțiunii civile acțiunii penale fiind expres reglementate în Codul de procedură penală.

Instanța a reținut că răspunderea civilă a inculpatului V. E. este întemeiată pe dispozițiile art. 1349, alin. 1 și 2 Cod civil, potrivit cărora orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Instanța reamintește că acțiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea obligării la repararea justă și integrală a pagubelor cauzate prin infracțiunea săvârșită. Conform art. 1357 Cod Civil. „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”

Exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;

c) prejudiciul trebuie să fie cert;

d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv și potrivit principiului (restitutio in integrum), cel vinovat de producerea faptului prejudiciabil, trebuie obligat la înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale faptului ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

Astfel, în procesul penal în cazul în care părțile civile exercită acțiunea civilă, instanța are obligația de a stabili dacă prin fapta comisă de inculpat cu vinovăție s-a produs un prejudiciu și în caz afirmativ să stabilească întinderea acestuia. În aceste condiții răspunderea civilă delictuală fiind condiționată de existența unui prejudiciu, rezultă că existența acestuia, întinderea lui și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă trebuie dovedite.

Rezultă deci pentru acordarea de despăgubiri civile este necesar să se stabilească prin probe certe atât existența unui prejudiciu, cât și valoarea acestuia. Tragerea la răspundere civilă a autorului faptei ilicite nu poate să opereze decât în limita valorii prejudiciului real și efectiv produs, întrucât în caz contrar s-ar transforma într-o îmbogățire fără temei legal a persoanei care solicită plata despăgubirilor.

Instanța a constatat că, în ceea ce privește suma solicitată cu titlul de daune materiale, partea civilă M. G. a depus la dosar documente justificative și a solicitat administrarea probei testimoniale cu martorul B. T. (f. 177 d.i.), prin care a dovedit doar în parte întinderea prejudiciului pretins. Pe de altă parte, instanța a apreciat că ar fi o sarcină excesivă pentru persoanele vătămate în urma unor infracțiuni de violență, obligația de a justifica orice cheltuială efectuată în perioada convalescenței, în condițiile în care o parte dintre aceste cheltuieli nici nu ar putea fi cuantificate în mod obiectiv. Cu toate acestea, instanța a apreciat că suma solicitată cu titlu de daune materiale este disproporționată, ținând cont și de faptul că persoana vătămată a determinat izbucnirea conflictului, astfel încât a obligat pe inculpatul V. E. la plata către persoana vătămată a sumei de 3.500 lei cu titlu de daune materiale.

În privința daunelor morale, instanța a reținut că prejudiciul moral, consecința negativă, nesusceptibilă de evaluare pecuniară ce rezultă din lezarea unui drept este măsurat cu oarecare relativitate, iar această evaluare ține de persoana victimei, de consecințele negative suferite de aceasta în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă.

Dacă în cazul stabilirii răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciul este relativ ușoară, întrucât aceasta este material, evaluabil în bani, în cazul răspunderii civile pentru daune morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt nepatrimoniale. Astfel, în privința stabilirii cuantumului despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale este necesară o analiză in concreto și subiectivă a existenței și întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a suferințelor îndurate de persoana vătămată.

Atingerea de orice fel adusă integrității fizice, psihice sau sănătății unei persoane se concretizează într-o suită de rezultate negative, între care se pot identifica aproape întotdeauna consecințe de natură morală. În acest sens, vătămarea integrității corporale a unei persoane, atingerea dreptului la integritatea fizică și psihică – ca drept nepatrimonial – are ca rezultat producerea unui prejudiciu nepatrimonial constând în suferințele fizice și psihice încercate prin săvârșirea faptelor culpabile, tratamentul medical aplicat, perioada necesară pentru vindecare, suferințele psihice pe care aceasta le-a încercat ca urmare a modificării cursului firesc al vieții pe care o ducea anterior ca urmare a leziunilor suferite.

Din analiza probatoriului administrat în cauză instanța a reținut că persoanei vătămate M. G. i-au fost cauzate leziuni traumatice care au necesitat un număr de 100-110 zile de îngrijiri medicale.

Astfel, sub aspectul daunelor morale, ținând cont și de Recomandarea Consiliului Europei din 1959 de la Londra, care sublinia între altele că principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a oferi o compensare victimei, instanța va avea în vedere că în prezenta cauză au existat prejudicii morale decurgând din suferințele fizice și psihice suferite.

Întinderea daunelor morale va fi stabilită astfel, în raport cu gravitatea leziunilor produse și cu intensitatea suferințelor cauzate, pentru ca suma acordată cu acest titlu să reprezinte o justă satisfacție acordată victimei pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, fără însă a constitui pentru acesta o sursă de îmbogățire fără justă cauză.

Raportat la considerentele expuse, instanța a considerat că suma de 15.000 lei cu titlu de daune materiale și morale reprezintă o reparare rezonabilă pentru suferințele și consecințele negative pe care persoana vătămată le-a resimțit pe plan fizic și psihic, ca urmare a atingerii aduse integrității sale.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea inculpatului la plata sumei de 27.000 euro reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat pe durata convalescenței, cât și ulterior datorită incapacității de muncă, instanța urmează a îl respinge pentru considerentele ce se vor dezvolta în cele ce urmează.

Astfel, instanța reamintește că efectul principal al răspunderii civile constă în nașterea unui raport juridic de obligații între autorul prejudiciului sau și victima injust prejudiciată, al cărui conținut juridic este alcătuit din dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-l repare. Persoana vătămată devine astfel creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar autorul prejudiciului, inculpatul, este debitorul acelei obligații. Realizarea creanței creditorului și executarea obligației personale a debitorului înseamnă repararea prejudiciului și repunerea victimei în situația anterioară.

Art. 1385 cod civil stabilește și întinderea reparației – dacă legea nu prevede altfel, acesta se repară integral, iar despăgubirea trebuie să cuprindă și pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat – lucrum cessans – jurisprudența a reținut că, într-adevăr, prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, ceea ce înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât și câștigul pe care în condiții obișnuite ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit. Așadar, două elemente condiționează acoperirea beneficiului nerealizat:

  • prejudiciul să fie cert în ceea ce privește existența sa
  • să existe o reală posibilitatea de evaluare a acestuia.

Certitudinea beneficiului nerealizat se poate dovedi cu înscrisuri. Pentru dovedirea existenței beneficiului nerealizat, incumbă părții care se pretinde păgubită să propună dovezi relevante și pertinente, or, în prezenta cauză o astfel de dovadă nu a fost făcută. Susținerile persoanei vătămate M. G. în sensul că nu a putut să își practice profesia în perioada ulterioară săvârșirii și că a pierdut mai multe oportunități de angajare nu pot fi primite, în condițiile în care din cuprinsul adresei emise de Autoritatea Rutieră Română reiese că de la data de 01.05.2011 până în prezent, acesta a prestat curse de transport persoane contra cost în mod ocazional pentru diferite societăți comerciale.

De asemenea, instanța a admis acțiunea civilă formulată de parte civilă Spitalul Județean de Urgență Bacău și a obligat pe inculpatul V. E. la plata către acesta a sumei de 1.532,44 lei reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate M. G..

VIII. Cheltuieli de judecată

Față de soluția de condamnare și văzând prevederile art. 272 și art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, instanța l-a obligat pe inculpatul V. E. la plata către stat a sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei aferentă urmăririi penale și suma de 250 lei în cursul judecății.

Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, au declarat apel partea civilă M. G. și inculpatul.

Apelurile nu au fost motivate în scris, iar în susținerile orale făcute și prin avocat, a fost criticată hotărârea apelată pentru motivele reținute în preambulul prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Analizând hotărârea apelată, în raport de motivele de apel invocate și examinând-o și din oficiu, în conformitate cu prevederile art.417 alin.2 Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că apelurile urmează a fi respinse, pentru considerentele care vor fi prezentate.

În cauză, instanța de fond a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor administrate, a dat faptelor săvârșite de inculpat o corectă încadrare juridică, a făcut o corectă aplicare a legii penale mai favorabile și o judicioasă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare și a cuantificat în mod corect despăgubirile civile acordate părții civile M. G., atât cele cu titlul de daune materiale, cât și cele cu titlul de daune morale.

Instanța de fond a respectat dispozițiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că a descris faptele săvârșite, cu arătarea timpului și locului unde au fost comise, încadrarea juridică dată acestora; de asemenea a analizat probele care au servit ca temei, atât pentru soluționarea laturii penale a cauzei, cât și laturii civile și a arătat temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

Instanța de control judiciar își însușește motivarea hotărârii apelate făcută de instanța de fond, desigur cu completările care vor fi făcute.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă pe deplin vinovăția apelantului-inculpat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond.

Referitor la situația de fapt, așa cum se arăta mai sus, prima instanță a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor administrate, probe care au fost analizate judicios, astfel că nu va mai fi reluată prezentarea acesteia.

Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii penale mai favorabile, apreciind în mod corect că legea penală mai favorabilă este legea penală sub imperiul căreia a fost comisă infracțiunea.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei principale aplicate inculpatului pentru infracțiunea săvârșită, așa cu se arăta mai sus, instanța de fond a făcut o judicioasă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare.

În conformitate cu dispozițiile art.72 Cod penal din 1969, la stabilirea și aplicarea pedepselor trebuie să se țină seama de dispozițiile părții generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, pe persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În conformitate cu dispozițiile art.52 Cod penal din 1969, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportamentul inculpatului.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român.

Referitor la soluționarea laturii civile, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală și a cuantificat în mod corespunzător cuantumul sumelor cuvenite părții civile M. G., atât cu titlul de daune materiale, cât și cu titlul de daune morale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.421 pct.1 lit.b Cod procedură penală, vor fi respinse ca nefondat apelurile declarate.

Văzând și dispozițiile art.275 alin.2 Cod procedură penală;

Pentru aceste motive;

În numele legii;

DECIDE :

În temeiul art.421 pct.1 lit.b Cod procedură penală, respinge ca nefondate apelurile declarat de partea civilă M. G. și de inculpatul V. E. împotriva sentinței penale nr.465/2015 din data de 30.03.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău.

În baza art.275 alin.2 și 4 Cod procedură penală, obligă la plata cheltuielilor judiciare către stat, după cum urmează, apelanta-parte civilă suma de 200 lei, iar apelantul-inculpat suma de 450 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22.09.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M. V. D. P.

GREFIER,

M.-D. B.

Red.sent.S.C.E.

Red.dec.D.P./07.10.2015

Tehnoredactat B.M.D./5 ex.

12.10.2015

← Furt calificat. Art.229 NCP. Sentința nr. 92/2015. Curtea de...  Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Vătămarea corporală gravă. Art. 182. Decizia nr. 864/2015. Curtea de Apel BACĂU