Înşelăciunea. Art.244 NCP. Decizia nr. 253/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 253/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 14-05-2014
ROMÂNIA
C. DE A. B.
Secția penală și pentru cauze cu minori
DECIZIA PENALĂ NR. 253/AP Dosar nr._
Ședința publică din data de 14 mai 2014
Instanța constituită din:
Complet de judecată CAJ4:
Președinte: M. Ș. - judecător
Judecător: S. F.
Grefier: D. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror L. T. – din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de P. de pe lângă J. B. împotriva sentinței penale nr. 1913 din data de 15 octombrie 2013 pronunțată de J. B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 369 alin. 1 Cod procedură penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 17 aprilie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate prin încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 24 aprilie 2014, apoi pentru data de 07 mai 2014 și apoi pentru data de 14 mai 2014 când;
C.,
Asupra apelului penal de față:
P. sentința penală nr. 1913/15 octombrie 2013 pronunțată de J. B. s-a dispus:
În baza art. 215 alin.1 și 3 Cod penal cu aplicarea art. 320/1 alin.7 Cod de procedură penală condamnarea inculpatului S. C. M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune față de partea vătămată ..
În baza art. 85 alin.1 Cod penal a anulat beneficiul suspendării condiționat acordat inculpatului privind pedeapsa de 1 an închisoare prin sentința penală nr. 580/29.10.2012 a Judecătoriei B. și a contopit pedeapsa de 1an închisoare cu pedeapsa mai sus aplicată, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
În baza art. 85 alin.3 Cod penal a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 4 ani care începe să curgă de la data de 14.11.2012.
În baza art. 71 alin.2 Cod penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit. a teza a II si b. Cod penal.
În baza art. 71 alin.5 Cod penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate a suspendat si executarea pedepselor accesorii.
A pus în vedere inculpatului prevederile art. 83 Cod penal referitoare la revocarea suspendării condiționate in cazul săvârșirii unei noi infracțiuni in termenul de încercare.
În baza art. 346 Cod de procedură penală a admis acțiunea civilă promovată de partea civilă . și a obligat inculpatul să plătească acesteia echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 9.221,61 euro.
A constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 15.05._13.
În baza art.191 cod de procedură penală a obligat inculpatul să plătească statului suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În data de 12.11.2012 inculpatul S. C. M. s-a întâlnit într-un bar din zona . municipiul B. cu făptuitorii S. C. și N. V. I.. Cu această ocazie cei trei s-au înțeles ca inculpatul S. C. M. să se deplaseze la o firmă de închirieri auto pentru a închiria un autoturism, care ulterior urma a-i fi predat făptuitorului S. C. în vederea valorificării.
În acest scop, făptuitorul S. C. a luat legătura telefonic cu administratorul ., înțelegându-se cu acesta să închirieze un autoturism, urmând a se prezenta a doua zi pentru perfectarea actelor.
În data de 13.11.2012, în jurul orelor 09.00, inculpatul S. C. M. s-a deplasat la sediul . situat în B. .. 249, jud. B. unde a încheiat contractul de închiriere nr. 66/ 13.11.2012 având ca obiect închirierea pe o perioada de cinci zile a autoturismului marca Skoda F. 1,4 TDI cu . TMBBE25J_ și numărul de înmatriculare_ .
Cu această ocazie inculpatul a achitat suma de 1700 lei, bani pe care i-a primit anterior în acest scop de la făptuitorul S. C..
Imediat după încheierea contractului, inculpatul a predat autoturismul făptuitorului S. C., primind de la acesta suma de 250 de euro.
În cursul aceleiași zile autoturismul a fost condus pe ruta B. –Sâncrăieni-Satu Nou-R., jud. Harghita, pe un câmp, unde sistemul de supraveghere GPS ce se afla montat pe acesta a fost decuplat de la sursa de alimentare cu energie.
Ulterior făptuitorul S. C. s-a deplasat în municipiul S. G. unde a încercat să vândă autoturismul martorului Boldiszar B., dar tranzacția nu s-a finalizat întrucât făptuitorul nu deținea certificatul de înmatriculare al autoturismului.
La stabilirea situației de fapt instanța a avut în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale și însușite de inculpat la momentul solicitării aplicării dispozițiilor art. 320/1 Cod de procedură penală, respectiv plângerea penală formulată de partea vătămată prin reprezentant care se coroborează cu declarația martorului Boldiszar B. în cadrul căreia se menționează că în toamna anului 2012 o persoană a cărei porecla este Robi i-a propus să cumpere un autoturism marca Skoda F. 1,4 TDI de culoare albă, înmatriculată în România pe numele unei firme și că tranzacția nu a fost finalizată din cauza faptului că acea persoană nu era în posesia documentelor autoturismului, cu raportul de constatare grafică nr._/23.05.2013 potrivit căruia semnăturile aplicate pe contractul de închiriere de la U. T. SRL datat 13.11.2012 privind autoturismul marca Skoda F. cu nr. de înmatriculare_ și pe procesul verbal de predare primire datat 13.11.2012 privind același autoturism, la rubricile chiriaș au fost executate de către inculpatul S. C. M., precum și cu declarația dată de inculpat în cursul urmăririi penale în cadrul căreia acesta a recunoscut săvârșirea infracțiunii și a prezentat modalitatea în care a acționat la momentul comiterii acesteia.
Fapta inculpatului S. C. M., care în baza unei înțelegeri prealabile cu făptuitorul S. C., a încheiat cu reprezentanții . B. contractul nr. 66/13.11.2012 având ca obiect închirierea pe o perioada de cinci zile a autoturismului marca Skoda F. 1,4 TDI cu . TMBBE25J_ și numărul de înmatriculare_, autoturism pe care l-a predat imediat făptuitorului S. C. în vederea valorificării, inducând în eroare reprezentanții . B. cu privire la scopul încheierii contractului și cauzând acestei societăți un prejudiciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art.215 alin.1 și 3 Cod penal.
La individualizarea pedepsei instanța a avut in vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv dispozițiile din partea generala a codului penal, gradul de pericol social al faptelor, persoana inculpatului, limitele de pedeapsa prevăzute de legea specială, precum și dispozițiile art. 320/1 alin. 7 Cod procedură penală potrivit cărora inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii.
Având în vedere aceste criterii instanța a dispus condamnarea inculpatului S. C. M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
În baza art. 85 alin. 1 Cod penal a anulat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei acordat inculpatului privind pedeapsa de 1 an închisoare prin sentința penală nr. 580/29.10.2012 a Judecătoriei Onești a contopit pedeapsa de 1an închisoare cu pedeapsa mai sus aplicată, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
În baza art. 85 alin. 3 Cod penal, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 cod penal, respectiv pedeapsa aplicată pentru un concurs de infracțiuni este de 2 ani închisoare, iar anterior inculpatul nu a fost la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni si considerând fata de atitudinea inculpatului că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, instanța a suspendat executarea pedepsei aplicate pe o durata de 4 ani reprezentând termen de încercare stabilit potrivit art. 82 Cod penal, termen care începe să curgă de la data de 14.11.2012.
În baza art. 71 alin. 2 Cod penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II si b. Cod penal.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate a suspendat si executarea pedepselor accesorii.
A pus în vedere inculpatului prevederile art. 83 Cod penal referitoare la revocarea suspendării condiționate in cazul săvârșirii unei noi infracțiuni in termenul de încercare.
În baza art. 346 Cod de procedură penală, fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția și având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului care guvernează materia răspunderii civile delictuale instanța a admis în acțiunea civilă promovată de partea civilă . și a obligat inculpatul să plătească acesteia echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 9.221,61 euro. Instanța a stabilit ca și prejudiciu suma de 9.221,61 euro având în vedere prejudiciul real suferit de partea civilă care cuprinde atât valoarea autoturismului cât și contravaloarea tuturor ratelor de leasing pe care acesta trebuie să le suporte.
Instanța a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 15.05._13.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel (recurs, calificat ca apel în condițiile art. 10 alin. 2 din legea nr. 255/2013) P. de pe lângă J. B..
Ministerul Public a solicitat ca față de . Noului Cod penal să se aplice legea penală mai favorabilă, respectiv art. 244 Cod penal și menținerea suspendării condiționate a executării pedepsei, cu menționarea expresă a art. 81 și art. 85 alin. 2 Cod penal anterior.
Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, se constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, a încadrat juridic legal infracțiunea comisă, iar în procesul individualizării judiciare a pedepselor a dat eficiența cuvenită criteriilor instituite de art. 72 Cod penal referitoare la gradul de pericol social al faptelor săvârșite, modalitatea concretă de comitere precum și circumstanțele personale ale inculpatului, în vigoare la data pronunțării hotărârii.
În altă ordine de idei, în cauză se impune aplicarea legi penale mai favorabile față de împrejurarea că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, potrivit art. 5 din acest cod.
Cu referire la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 Cod penal anterior, aceasta era sancționată cu închisoarea de la 6 luni la 12 ani.
Noul Cod penal incriminează fapta în art. 244 și prevede ca regim sancționator închisoarea de la 6 luni la 3 ani; comparând sancțiunea pentru aceeași faptă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013, se constată că față de reducerea limitei maximului special, legea nouă este mai favorabilă, astfel că potrivit art. 5 Noul Cod penal se impune aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv a Noului Cod penal.
Se mai impune că dispozițiile alin. 3 al art. 215 Cod penal anterior (inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract) au fost abrogate, astfel că această formă a infracțiunii de înșelăciune a fost dezincriminată, astfel că potrivit art. 4 Cod penal se va dispune schimbarea încadrării juridice a infracțiunii din art. 215 alin. 1, 2 Cod penal anterior în forma de bază a infracțiunii ce se regăsește în art. 244 Cod penal, așa cum a solicitat și Ministerul Public.
Odată determinată legea mai favorabilă, instanța observă că și eventualele circumstanțe agravante sau atenuante și pedepsele accesorii și complementare se aplică tot din legea stabilită ca fiind mai favorabilă, în speță noul Cod penal. De altfel, ar fi absurd a se aplica sub aspectul speciei și limitei de pedeapsă o lege, iar circumstanțele agravante sau atenuante, precum și pedepsele accesorii și complementare din altă lege, deoarece acestea împreună reprezintă o instituție juridică autonomă, și anume pedeapsa și limitele acesteia.
Se constată că inculpatul a comis infracțiunea în concurs real cu infracțiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare prin sentința penală nr. 580/2012 a Judecătoriei Onești definitivă prin nerecurare la data de 14.11.2012, astfel că sunt aplicabile dispozițiile privind concursul de infracțiuni și anularea suspendării condiționate potrivit art. 85 Cod penal anterior.
Având în vedere că instituția concursului de infracțiuni, alături de alte instituții cum ar fi pluralitatea intermediară, recidiva, prescripția răspunderii penale sau a executării pedepsei, este o instituție autonomă, C. va aplica dispozițiile din Cod penal anterior privind tratamentul penal al concursului de infracțiuni, aceste dispoziții fiind mai favorabile inculpatului, urmare a aplicării teoriei instituțiilor juridice autonome, cu precizarea că la data pronunțării acestei soluții Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunțată de C. Constituțională nu a fost motivată și publicată în Monitorul Oficial al României și numai de la data publicării produce efecte.
Fără a proceda la aprofundarea teoriei acestor instituții juridice autonome, instanța se mărginește la a menționa că în speță sunt aplicabile aceste instituții și nu legea identificată ca mai favorabilă în întregul ei, deoarece prin aplicarea legi penale mai favorabile s-ar ajunge la situația absurdă ca situația inculpatului să fie îngreunată urmare a aplicării unei legi ce i-ar fi mai favorabile, ceea ce reprezintă o contradicție, nu numai în termeni, dar și o situație aberantă.
Pe de altă parte, se cuvine a fi menționată împrejurarea că niciodată, în istorie, sistemul judiciar nu a fost confruntat cu o reformă atât de profundă a instituțiilor, a conceptelor ce stau la baza celor trei piloni ai dreptul penal, respectiv infracțiune, răspundere penală și pedeapsă, cu o modificare substanțială în ce privește sancționarea pluralității de infracțiuni, încât a respinge teoria instituțiilor juridice autonome s-ar ajunge, pur și simplu, la o agravare nejustificată și neurmărită de legiuitor, a situației juridice a persoanelor în curs de judecată.
Se mai cuvine a fi menționat, că însăși structura noului Cod penal (dar și a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a dispozițiilor Noului Cod penal) este cea a instituțiilor juridice autonome, fără a mai menționa discuțiile doctrinare ce au avut loc la . Codului penal anterior, dar și la . Codului penal C. al II-lea, când a avut loc o altă reformă, dar nu atât de substanțială ca prezenta reformă.
Exemplificativ, în Cas. II, dec. 2154/1937, instanța supremă a statuat că: „se poate face aplicațiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracțiuni, ori de câte ori instanțele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracțiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracțiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire”. apud V. Papadopol, I.S., .P., Codul penal al RPR adnotat, 1948, p.23 (n.48); sau în Cas. II, dec.4021/1938, tot instanța supremă a statuat că: „… deși instanța de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce privește calificarea faptului și gradarea pedepsei, textele din vechiul cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptățită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, și aplicațiunea art. 65 din noul cod penal (ref. la suspendarea condiționată, n.ns.) deoarece conținea un principiu de drept menit să ducă la ușurarea situațiunii inculpatului” – în op. cit., p.21, n.40.
Iată că și după . Codului penal C. al II-lea, însăși instanța supremă a vremii a procedat la aplicarea instituțiilor juridice autonome, studiile de doctrină fiind numeroase, marea majoritate a teoreticienilor, dar și a practicienilor fiind partizanii aplicării acestor instituții juridice autonome.
În acest sens, instanța procedează doar la enumerarea câtorva mari autori ce au îmbrățișat această teorie: Gh. D., Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal, în R.R.D. nr. 3/1970, p. 61-62; D. P., Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în R.R.D. nr. 6/1968, p. 14-15; Tr. P., D. penal comparat, 1923, p. 121; G. A., Comentariu în Th. V. și colab., Codul penal al RSR comentat și adnotat, 1972, p.66; C. B., B. B., Manual de drept penal, Partea generală, U.J., 2007, p.139; V. P., C. de drept penal, partea generală, vol. I, U.J., 2010, p.89; F. Streteanu, „Aplicarea legii penale mai favorabile” studiu publicat pe www.just.ro.; M. U., „D. penal”, Ed. UJ, București, 2014.
În plus, se impune precizarea că potrivit art. 173 noul Cod penal prin „lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
Sensul acestei definiții derivă din cele statuate de fosta Curte de Casație în Cas. II, dec. 4031/1938: „Termenul ”lege” folosit de legiuitor în art. 3 c.pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic,ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive…” apud Codul penal adnotat, p. 21”.
Nu este de neglijat că voința legiuitorului a fost aceea de aplicare a acestor instituții, ceea ce rezultă și din art. 41 propus a se introduce în legea nr.187/2012 (proiect Legea nr. 158/2014, ce nu a fost adoptată):
„ (1) În aplicarea prevederilor art.5 din Codul penal se stabilesc și se aplică, pentru fiecare instituție de drept penal autonomă, dispozițiile mai favorabile din legile succesive.
(2) Verificarea aplicabilității art.6 din Codul penal se face prin raportare la fiecare instituție de drept penal autonomă incidentă în cauză.
(3) Prevederile art.5 și 6 din Codul penal nu se aplică cu privire la imprescriptibilitatea răspunderii penale sau a executării pedepselor pentru unele infracțiuni.”
Se mai poate susține că aplicarea acestor instituții juridice autonome derivă din însăși previzibilitatea și predictibilitatea legii penale: nu se poate opune unui infractor un alt regim sancționator, de pildă, al concursului de infracțiuni sau recidivei, decât cel pe care acesta l-a cunoscut și acceptat la momentul comiterii faptei; a proceda altfel, înseamnă a nu se mai ține seama de cerința extrem de importantă a previzibilității și predictibilității, dar și a clarității și accesibilității legii penale și a-l sancționa pe infractor într-o manieră pe care acesta nu putut să o prevadă la momentul comiterii faptei, ceea ce ar încălca însuși principiul legalității pedepsei, ca principiu ce stă la temelia sistemului de drept penal.
O lege este accesibilă nu prin publicarea ei, ci prin utilizarea unor exprimări conforme normelor de tehnică a elaborării actelor normative, astfel încât să poată fi ușor înțeleasă de destinatar, care destinatar nu trebuie să fie obligat a apela la profesioniștii în domeniu, ci trebuie să fie clară destinatarului cetățean obișnuit, cu un nivel mediu de pregătire.
În al doilea rând, legea trebuie să fie previzibilă, adică să fie redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane (care la nevoie poate apela la consultanță de specialitate) să-și corecteze conduita. Persoana trebuie să fie capabilă să prevadă într-o măsură rezonabilă consecințele unei acțiuni, în circumstanțele date. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine. Deși certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să țină pasul cu circumstanțele în schimbare. P. urmare, multe legi sunt redactate în mod inevitabil în termeni care sunt vagi într-o mică sau mai mare măsură și a căror interpretare și aplicare sunt chestiuni de practică.
Legea trebuie să fie suficient de clară cu privire la împrejurările sau condițiile care justifică aplicarea ei și să conțină măsuri de protecție a persoanei împotriva ingerințelor arbitrare, în special în materie penală (C. EDO, hotărârea din 1 aprilie 2008, în cauza V. contra României, parag. 68; C. EDO, hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander contra Suediei, parag. 52-57.
C. Europeană a arătat în cauza R. vs. România că sintagma „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă (a se vedea și Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, parag. 65, CEDO 2000).
În ceea ce privește cerința previzibilității legii, C. a arătat că o normă este „previzibilă” numai atunci când este „redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita. S-a mai arătat că sintagma „prevăzută de lege” nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea „legii”; prin această expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (...)”.
Inculpații, în general, nu sunt persoane care activează ca profesioniști în anumite domenii, astfel că nu s-a putut aprecia că aceștia ar fi avut o obligație de prevedere a unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară obișnuită (C. EDO, secția II, decizia Eurofinacom versus Franța, 7 septembrie 2004).
Art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților sale fundamentale reglementează principiul „nici o pedeapsă fără lege”, ceea ce presupune ca legea penală să fie suficient de precisă pentru a asigura previzibilitatea faptului că un anumit act constituie infracțiune. Același principiu impune neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (cauza Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noțiunea “drept” (“law”) folosită la art. 7 corespunde noțiunii “lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (cauza Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, parag. 29, cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, parag. 145, C. EDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, parag. 51, 7 februarie 2002).
C. Europeană a arătat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, . nr. 173, p. 26, paragraful 68).
Urmând linia acestui raționament, se impune precizarea că dreptul penal are la bază principii fundamentale ce călăuzesc elaborarea și realizarea normelor de drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală și exprimă o anumită concepție de politică penală.
Alături de principiile fundamentale, dreptul penal mai cuprinde principii generale și principii instituționale.
Principiile fundamentale sunt reguli de drept cu incidență generală și absolută, ce nu pot fi nesocotite de alte principi, pe când principiile generale sunt reguli derivate din cele dintâi și subordonate acestora, având și ele incidență generală, dar restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale.
Principiile instituționale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât și celor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituțiilor la care se referă.
Principiile fundamentale includ nu numai principiile comune întregului sistem de drept, ci și acelea proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept.
În acest sens, principiul legalității incriminării este înscris în art. 1 noul Cod penal (fost art. 2 vechiul Cod penal) care prevede că: „Legea prevede care fapte constituie infracțiuni”.
Dispozițiile art. 2 noul Cod penal consacră principiul legalității sancțiunilor de drept penal și prevede că: „(1)Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.”
Acest principiu exprimă regula că întreaga activitate de apărare împotriva criminalității trebuie să se desfășoare pe baza legii și în strictă conformitate cu legea, adică atât conduita pretinsă membrilor societății (fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată) cât și sancțiunea la care aceștia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal să fie efectuată în deplină conformitate cu legea și în plus față de reglementarea anterioară, adaugă și prevederea că nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită, ceea ce înseamnă că nu se poate opune unui inculpat o altă modalitate de aplicare a pedepsei pentru o pluralitate de infracțiuni decât cea prevăzută de legea în vigoare la data comiterii faptei, împrejurare ce confirmă intenția legiuitorului de a se aplica teoria instituțiilor juridice autonome.
Principiul legalității în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege.
În virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate constitui infracțiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de violență arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege.
Astfel conceput și formulat, principiul legalității a fost și este destinat să servească drept garanție a libertății persoanei împotriva arbitrariului în activitatea judiciară, ca și împotriva unei legi care ar incrimina ex novoo o faptă care, în momentul în care a fost săvârșită nu era prevăzută de lege ca infracțiune.
Principiul se opune ca o persoană care a săvârșit o faptă ce nu era prevăzută ca infracțiune, să fie surprinsă prin apariția unei legi care ar incrimina acea faptă și care s-ar aplica retroactiv, ceea ce înseamnă că infracțiunea și pedeapsa trebuie să fie prevăzute printr-o lege anterioară comiterii faptei, pe considerentul că legea avertizează înainte de a pedepsei – lex moneat prius quam feriat.
Argumentele anterior menționate se impun a fi coroborate și cu principiul neretroactivității legii penale, cuprins în art. 2 și 3 noul Cod penal (fost art. 11 vechiul Cod penal).
Toate acestea sunt pe deplin valabile și în cazul aplicării dispozițiilor privind recidiva, pentru a ne limita doar la instituțiile juridice autonome aplicabile în speță (sunt valabile în cazul tuturor instituțiilor juridice autonome, nu numai celor enunțate).
De altfel, în același sens a statuat și instanța supremă prin Decizia nr. 2 din 2014 pronunțată în cadrul unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În consecință, instanța de control judiciar stabilește aplicarea instituțiilor juridice autonome, în sensul Deciziei nr. 2/2014 precitată, și va proceda la aplicarea dispozițiilor din vechiul Cod penal în ceea ce privește regimul sancționator al recidivei în care se află inculpatul apelant.
Așa fiind, stabilind că legea penală mai favorabilă în speță este Legea nr. 255/2013 și pe cale de consecință Noul Cod penal, instanța va proceda la o nouă individualizare judiciară a pedepsei, raportat la criteriile instituite de art. 74 noul Cod penal, cu reținerea acelorași împrejurări ce au fost reținute corect de prima instanță, valorificând dispozițiile art. 85 Cod penal anterior privind anularea suspendării condiționate a executării pedepsei și regulile privind sancționarea concursului de infracțiuni potrivit art. 33 lit. a Cod penal anterior.
Astfel, se constată că inculpatul a comis infracțiunea de înșelăciune, dar a predat autoturismul altei persoane, că a recunoscut săvârșirea faptelor și s-a prevalat de dispozițiile fostului art. 320/1 Cod procedură penală, instanța apreciază că pedeapsa de 5 luni închisoare este suficientă și de natură să conducă la reeducarea inculpatului și la realizarea scopului de prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală.
Toate aceste aspecte, pornind de la premisa că scopul sancțiunii este de corijare a conduitei subiectului care a încălcat norma juridică astfel încât pe viitor să fie prevenite fapte similare, determină C. să considere că scopul pedepsei poate fi atins prin pedeapsa cu amenda ce va fi aplicată inculpatului.
De asemenea, așa cum a precizat și Ministerul Public, având în vedere dispozițiile art. 15 din Legea nr. 187/2012, astfel că instanța apreciază că se impune menținerea suspendării condiționate a executării pedepsei, fiind îndeplinite condițiile art. 81 și art. 85 alin. 3 Cod penal anterior.
Așa fiind, se constată că sentința primei instanțe este criticabilă sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, dar urmare a intrării în vigoare a Noului Cod penal după pronunțarea soluției, și potrivit art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală se va admite apelul declarat de Ministerul Public, se va desființa hotărârea atacată în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, urmare a aplicării legii penale mai favorabile și rejudecând în aceste limite:
În baza art. 244 alin. 1 Noul Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 Cod penal anterior, cu aplicarea art. 320/1 Cod procedură penală anterior, se va aplică inculpatului S. C. M. pedeapsa de 5 luni închisoare.
În baza art. 85 Cod penal anterior și art. 15 din Legea nr. 187/2013 se va menține dispoziția privind anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 580/2012 a Judecătoriei B., pe care o contopește cu pedeapsa de mai sus, astfel că inculpatul execută pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 81 Cod penal anterior și art. 15 din Legea nr. 187/2013 se va menține dispoziția privind suspendarea condiționată a executării acestei pedepse și reduce, în mod corespunzător, termenul de încercare la 3 ani.
Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Cu aplicarea art. 275 alin. 3 Cod procedură penală.
Pentru aceste considerente,
În numele legii,
DECIDE:
Admite apelul declarat de P. de pe lângă J. B. împotriva sentinței penale nr. 1913/15 octombrie 2013 a Judecătoriei B., pe care o desființează în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei urmare a aplicării legii penale mai favorabile și rejudecând în aceste limite:
În baza art. 244 alin. 1 Noul Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 Cod penal anterior, cu aplicarea art. 320/1 C. proc. pen. anterior, aplică inculpatului S. C. M. pedeapsa de 5 luni închisoare.
În baza art. 85 Cod penal anterior și art. 15 din Legea nr. 187/2013 menține dispoziția privind anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 580/2012 a Judecătoriei B., pe care o contopește cu pedeapsa de mai sus, astfel că inculpatul execută pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 81 Cod penal anterior și art. 15 din Legea nr. 187/2013 menține dispoziția privind suspendarea condiționată a executării acestei pedepse și reduce, în mod corespunzător, termenul de încercare la 3 ani.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, inclusiv onorariul avocatului din oficiu G. V., în sumă de 200 lei.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 mai 2014.
Președinte Judecător
pentru M. Ș. aflată în S. F.
concediu de odihnă semnează
PREȘEDINTE INSTANȚĂ
N. Țînț
Grefier
D. S.
Red.SF/22.08.2014
Tehnoredact.DS/25.08.2014/2 ex./Jud.fond. L.B.
- pentru conformitate -
| ← (Legea 161/2003 modificată şi completată. Decizia nr.... | Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 484/2015.... → |
|---|
