Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1249/2015. Curtea de Apel CLUJ

Curtea de Apel CLUJ - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 1249/2015 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 22-10-2015

Dosar nr._

Operator de date cu caracter personal 8428

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI

DECIZIA PENALĂ NR. 1249/A/2015

Ședința publică de la 22 octombrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE – V. G.

JUDECĂTOR – M. R.

GREFIER - A. B. H.

Ministerul Public, P. de pe lângă Curtea de Apel Cluj a fost reprezentat prin procuror – V. T.

S-au luat spre examinare apelurile declarate de către P. DE PE L. JUDECĂTORIA CLUJ-N. și de către inculpatul M. O. împotriva sentinței penale nr.300 din 5.03.2015 a Judecătoriei Cluj-N., inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. dat în dosarul de urmărire penală nr. 6944/P/2012, pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat prev. de art. 208 al.1, art.209 al.1 lit. i Cod penal, și a două infracțiuni de șantaj prev. de art. 194 al.1 Cod penal, toate cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal și art. 5 Cod penal.

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că mersul dezbaterilor și cuvântul părților au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 15 octombrie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Prin încheierea din 15 octombrie 2015, s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 22 octombrie 2015.

CURTEA

Prin sentința penală nr.300 din 5.03.2015 a Judecătoriei Cluj-N., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul M. O. din două infracțiuni de șantaj prev. de art. 194 al. 1 din C.pen. din 1968 și o infracțiune de furt calificat prev. de art. 208 al. 1 – 209 al. 1 lit. i din C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a din C.pen. din 1968 și art. 5 din N.C.pen. în două infracțiuni de șantaj prev. de art. 194 al. 1 din C.pen. din 1968 și o infracțiune de abuz de încredere prev. de art. 213 din C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a din C.pen. din 1968 și art. 5 din N.C.pen, ca fiind neîntemeiată.

În baza art. 386 al. 1 din C.p.p. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor care a fost trimis în judecată inculpatul M. O. din două infracțiuni de șantaj prev. de art. 194 al. 1 din C.pen. din 1968 și o infracțiune de furt calificat prev. de art. 208 al. 1 – 209 al. 1 lit. i din C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a din C.pen. din 1968 și art. 5 din N.C.pen. în două infracțiuni de șantaj prev. de art. 194 al. 1 din C.pen. din 1968 și o infracțiune de furt prev. de art. 208 al. 1 din C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a din C.pen. din 1968 și art. 5 din N.C.pen.

În baza art. 396 al. 5 din N.C.p.p. rap. la art. 16 lit. b teza I din C.p.p. s-a dispus achitarea inculpatului M. O., fiul lui V. și E., născut la data de 11.07.1967 în Huedin, jud. Cluj, domiciliat în mun. Oradea, ., ., ., CNP_, posesorul CI . nr._ eliberat de SPCLEP Oradea, căsătorit, are studii liceale, de ocupație șofer, fără loc de muncă și cu antecedente penale pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (fapta săvârșită împotriva persoanei vătămate C. D.).

În baza art. 194 din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014 cu aplicarea art. 5 din N.C.pen. a fost condamnat inculpatul M. O., fiul lui V. și E., născut la data de 11.07.1967 în Huedin, jud. Cluj, domiciliat în mun. Oradea, ., ., CNP_, posesorul CI . nr._ eliberat de SPCLEP Oradea, căsătorit, are studii liceale, de ocupație șofer, fără loc de muncă și cu antecedente penale la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de santaj (fapta săvârșită împotriva persoanei vătămate S.C. NIC&MD T. S.R.L.).

În baza art. 208 al. 1 din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014 cu aplicarea art. 5 din N.C.pen. a fost condamnat inculpatul M. O. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

În baza art. 33 al. 1 din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, s-a constatat că cele două infracțiuni au fost săvârșite în condițiile concursului de infracțiuni.

În baza art. 34 al. 1 lit. b din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, au fost contopite pedepsele de 1 an închisoare și 6 luni închisoare și aplică inculpatului M. O. pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 al. 2 din C.pen. din 1968 s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 al. 1 lit a teza a II-a din C.pen. pe perioada prevăzută de art. 71 al. 2 din C.pen.

În baza art. 81 și 82 din C.pen. din 1968 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului M. O. și s-a stabilit termenul de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 al. 5 din C.pen. din 1968 s-a dispus suspendare executării pedepselor accesorii.

În baza 359 din C.p.p. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei.

În baza art. 25 al. 5 din C.p.p. a fost lasată nesoluționată acțiunea civilă formulată de persoana vătămată S.C. N.&MD T. S.R.L. prin administrator P. N. cu domiciliul în comuna J., ., jud. Cluj.

În baza art. 272 al. 1 din N.C.p.p. onorariul avocatului desemnat din oficiu, d-na P. D. E. de 200 de lei a fost avansată din fondurile Ministerului Justiției.

În baza art. 274 al. 1 din N.C.p.p. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 de lei reprezentând cheltuieli de judecată avansate de stat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că la data de 02.06.2012, în urma efecturării unei curse Franța-România, inculpatul M. O., angajat ca șofer la S.C. N.&MD T. S.R.L. s-a întors în țară cu un transport de aproximativ 23 tone de cartofi, marfă care trebuia descărcată și predată societății .. din Oradea, aspecte recunoscute de către părți.

Din cauza faptului că societatea la care era angajat nu i-a plătit drepturile salariale cuvenite și diurna, inculpatul și martorul P. O., soțul administratorului societății S.C. N.&MD T. S.R.L., s-au înțeles ca suma de 1850 euro reprezentând echivalentul transportului urma să fie plătit de către partea vătămată C. D. direct inculpatului. Aceste aspecte reies din declarația dată în faza de urmărire penală de către inculpat (f. 108 DUP), precum și de către partea vătămată C. D. (f. 69-70 DUP), în care acesta menționează expres faptul că atunci când a vorbit cu martorul P. O. au stabilit de comun acord ca plata transportului să se efectueze direct inculpatului, atunci când va descărca marfa. Această înțelegere cu privire la plata transportului reiese și din susținerile martorului R. S. (f. 111), care a susținut că inculpatul i-a spus că va primi doar o parte din veniturile care i se cuvin și anume ceea ce urma să încaseze pentru cursa efectuată, iar pentru plata diferenței, martorul P. O. trebuia să se întâlnească cu ei la Oradea. Prin urmare, înțelegerea inițială dintre martorul P. O., C. D. și inculpat a fost ca plata transportului să se facă direct inculpatului, la momentul predării încărcăturii.

Această concluzie este susținută din nou de către C. D. în fața instanței, când a arătat că inculpatul l-a sunat și i-a spus că șeful său (martorul P. O.) în datorează bani și că nu va livra marfa, dacă nu i se va face plata direct. Răspunsul lui C. D., conform propriilor susțineri, a fost acela că nu este nicio problemă, întrucât oricum înțelegerea cu șeful lui a fost că banii se vor achita direct șoferului. De asemenea, acesta a arătat că nu cunoaște motivele pentru care martorul P. O. s-a răzgândit și i-a spus să nu îi dea banii inculpatului (f. 113). Prin urmare, instanța nu va lua în considerare declarația părții vătămate N. P., care a declarat că soțul său, martorul P. O., nu i-a spus niciodată inculpatului să încaseze banii.

Atunci când a ajuns la destinație, inculpatul i-a spus părții vătămate C. D. că nu va descărca marfa până nu primește banii pentru transport, iar partea vătămată i-a cerut împrumut martorului B. D. suma de 1800 lei. Aceste aspecte reies din declarațiile martorului B. (f. 40), precum și din cele ale părții vătămate C. D. (f. 70 DUP).

În aceeași împrejurare, inculpatul i-a spus lui C. D. că nu va mai duce camionul la Cluj, ci va lua legătura cu șeful său, care să meragă la Oradea și să îl ridice.

Astfel cum reiese din declarația martorului R. S. (f. 111), inculpatul a parcat camionul într-o parcare cu plată, a lăsat cheile în contact și actele pe bord și au plecat împreună spre C.. Martorul a mai precizat și faptul că ansamblul rutier a fost dus pe roți și că nu îi lipseau piese.

Din declarațiile inculpatului (f. 118 DUP) reiese că vehiculul a fost parcat inițial la o benzinărie, însă ulterior a fost mutat la o altă benzinărie din aceeași zonă, aspect confirmat de martorul P. H., care a găsit camionul la noua benzinărie. Conform declarațiilor acestui din urmă martor (f. 89 DUP), angajații benzinăriei i-au spus că bunul se afla în incinta benzinăriei din 10.06.2012.

Cu privire la momentul la care societatea . SRL, prin reprezentanții săi, a luat la cunoștință locația camionului, din declarația martorului P. O. reiese că la data de 04.06.2012, inculpatul i-a spus că ansamblul rutier se află într-o parcare cu plată (f. 67 DUP). Această susținere se confirmă și prin declarația inculpatului (f. 110 DUP), care a susținut că i-a spus șefului său unde se află camionul, acesta din urmă susținând însă că i-a spus încă din 02.06.2012 unde se află autoutilitara.

Cu toate acestea, locația exactă a ansamblului rutier nu a fost identificată la acel moment, iar din declarația martorului P. O. din data de 23.08.2012 (f. 68 DUP) reiese că inculpatul i-a spus că autocamionul se află într-o parcare cu plată din Oradea, pe șoseaua principală dinspre Satu M.. Astfel cum reiese din declarația martorului P. H. A. (f. 88 verso DUP), acesta a găsit autoutilitara la indicațiile numitului P. D., care i-a comunicat faptul că în urma unei discuții telefonice cu inculpatul a aflat că ansamblul rutier se află în parcarea Rompetrol din zona Episcopia Bihor.

Martorul P. O. a declarat că inculpatul i-a spus încă din data de 02.06.2012 că nu va găsi camionul niciodată dacă nu îl va plăti și a mai susținut că l-a găsit atunci când P. H. a trecut prin parcarea în care se afla autocamionul și astfel l-a găsit întâmplător (f. 93). Această declarație urmează să fie înlăturată din mai multe motive. Astfel, martorul a susținut în faza de urmărire penală că l-a sunat pe P. H. și i-a spus în care parcare se află ansamblul rutier, fiind informat în acest sens de către inculpat (f. 64 verso DUP). Această declarație corespunde adevărului, întrucât P. H. a susținut același lucru (f. 58 DUP). Prin urmare, găsirea autocamionului nu a fost întâmplătoare, ci a avut loc ca urmare a indicațiilor furnizate de către inculpat.

Totodată, chiar martorul a susținut că a fost informat de către inculpat la data de 04.06.2012 că ansamblul rutier se află într-o parcare cu plată, existând deci indicii din partea inculpatului cu privire la locația camionului, cu atât mai mult cu cât era cunoscut faptul că inculpatul nu a plecat din Oradea cu autocamionul, nefiind așadar credibilă susținerea că inculpatul i-a spus că nu va găsi niciodată camionul.

La data de 24.08.2012, ansamblul rutier a fost restituit, astfel cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la fața locului (f. 47-52 DUP).

Cu privire la amenințarea invocată de către partea vătămată în plângerile formulate, din declarația părții vătămate C. D. (f. ) reiese faptul că inculpatul i-a spus că va vinde camionul și marfa dacă nu i se va face plata. Cu toate aceste, așa cum s-a reținut mai sus, plata a fost făcută. Aceste susțineri ale inculpatului nu au vizat șantajarea angajatorului său, ci a fost vorba despre o discuție purtată cu partea vătămată C. D..

Inculpatul a susținut în fața instanței că nu l-a amenințat pe martorul P. O. cu ascunderea autocamionului, ci i-a spus doar că nu îl duce până la Cluj dacă nu va fi plătit, menționându-i cu aproximație locația unde se află parcat, întrucât în zonă sunt trei benzinării, una lângă alta (f. 18).

Totodată, șantajarea angajatorului nu reiese din simplul fapt că între inculpat și șeful său au existat neînțelegeri cu privire la plata unor salarii restante. Neînțelegerile au existat și nu au fost contestate de către nicio parte, fiind de asemenea necontestat faptul că reprezentantul societății . SRL i-a spus inculpatului că se face vinovat de săvârșirea unor contravenții în străinătate și că firma a achitat amenzile.

Cu toate acestea, este de netăgăduit faptul că inculpatul a susținut că firma îi datora bani, fiind de asemenea stabilit și faptul că inculpatul nu și-a îndeplinit obligația de a duce ansamblul rutier la Cluj, așa cum i-a specificat șeful său. Aceste aspecte, coroborate cu declarațiile persoanei vătămate, impun concluzia că inculpatul a condiționat predarea camionului de plata sumelor pe care el considera că societatea i le datorează.

În urma conversațiilor purtate cu martorul P. O. și văzând că acesta refuză să se întâlnească cu el și cu martorul R. S. C., inculpatul, după ce a amenințat societatea, spunând că va ascunde camionul, acesta a și parcat ansamblul rutier într-o parcare păzită, după care a plecat și nu le-a făcut cunoscută locația reprezentanților societății . SRL decât ulterior.

În drept, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin. (1), rap. la art. 209 alin. (1) lit. i) Cod penal 1968, elementul material constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia părții vătămate, fără consimțământul acesteia, prin folosirea fără drept a unei chei adevărate.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată - care constă în atingerea adusă patrimoniului și în producerea unei pagube părții vătămate - rezultă din modalitatea în care a fost săvârșită fapta, stabilită și dovedită conform probelor aflate la dosarul cauzei.

În speță, inculpatul a ascuns bunul pe care avea dreptul să îl folosească în interesul societății al cărei angajat era la momentul respectiv, însă, pentru a-i determina pe administratorii societății să îi plătească anumite sume de bani, a reținut autocamionul, prin aceea că l-a parcat într-un loc public, însă necunoscut de către cei care dețineau bunul în mod legitim.

Cu privire la susținerile inculpatului, care a arătat că nu a dorit să își însușească bunul, din moment ce l-a parcat la vedere, într-o parcare publică și a lăsat cheile în contact, instanța reține că însușirea pe nedrept există și în situația în care bunul este reținut de către inculpat, în scopul de a determina persoana vătămată, în afara cadrului legal, să îndeplinească pretențiile sale care altfel trebuiau tranșate pe calea unui litigiu de muncă. Prin faptul că inculpatul a ascuns bunul, indiferent unde anume, atâta timp cât partea vătămată nu i-a cunoscut locația, acest bun a ieșit din stăpânirea de fapt a celui îndreptățit și a intrat în cea a inculpatului. În acest caz, singura persoană care putea să dispună de bun a fost inculpatul, acesta doar cunoscând locația în care se afla bunul, iar prin această conduită, inculpatul practic și-a însușit ansamblul rutier. Scopul subiectiv cu adevărat urmărit de inculpat prin săvârșirea faptei este irelevant, întrucât inculpatul a dorit pe această cale să își rezolve un litigiu patrimonial în afara cadrului legal, încercat astfel să își facă dreptate singur, ceea ce constituie un comportament abuziv.

Referitor la cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 208 alin. (1), rap. la art. 209 alin. (1) lit. i) Cod penal 1968, în infracțiunea de abuz de încredere, prev. de art. 213 Cod penal 1968, respectiv de art. 238 din Noul Cod penal, instanța constată că această ultimă infracțiune implică o situație premisă constând în existența unui raport juridic netranslativ de proprietate, prin care a fost transmisă legal numai detenția și care presupune obligația restituirii. Simplul contact material sau dreptul de a manipula un bun nu echivalează cu transmiterea detenției sau a posesiei, întrucât prin noțiunea de titlu se înțelege temeiul juridic cu caracter civil și care privește raporturi patrimoniale netranslative de proprietate. În cadrul unui raport de muncă, făptuitorul nu deține bunul, în sensul că nu deține nici posesia și nici detenția acestuia.

Având în vedere aceste considerente, fapta inculpatului, care în calitate de angajat, a plasa ansamblul rutier într-o parcare, fără a-i face cunoscută locația detentorului legal, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de furt și nu aceea de a abuz de încredere, motiv pentru care instanța va respinge cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, rap. la art. 209 alin. 1 lit. i C.pen. 1968, în infracțiunea de abuz de încredere, prev. de art. prev. de art. 213 C. pen. 1968, respectiv de art. 238 din Noul Cod penal.

În speță, instanța a constatat că inculpatul, având calitatea de șofer al ansamblului rutier, deținea în mod legitim cheia, pe care o folosea pentru a pune în funcțiune și a securiza autocamionul. Prin urmare, nu se poate reține forma calificată a faptei, din moment ce inculpatul era autorizat să folosească respectiva cheie și bunul sustras nu putea fi deplasat altfel decât prin utilizarea cheii respective. Deși această formă calificată a furtului poate fi reținută chiar atunci când agentul deținea cu titlu legitim cheia, însă a folosit-o în alt scop, în speța de față nu se pot decela două acțiuni diferite, anume aceea de a transporta autocamionul, acțiune pentru care inculpatul avea dreptul de a folosi cheia, și aceea de a-l transporta pentru a-l parca într-un loc necunoscut de către persoana vătămată, situație în care și-ar fi pierdut dreptul de utiliza cheia.

Având în vedere aceste aspecte, instanța a admis cererea inculpatului sub acest aspect și a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, rap. la art. 209 alin. 1 lit. i C.pen. 1968 în infracțiunea de furt, prev. de art. 208 alin. (1) C. pen. din 1968.

Sub aspectul laturii subiective, faptele au fost săvârșite cu intenție directă prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. a) N.C.pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatele faptei sale și a urmărit producerea lui. Cu toate că inculpatul nu a dorit să își însușească bunul în sensul clasic al noțiunii, prin modul în care a fost comisă fapta, acesta a acceptat că prin faptul de a parca ansamblul rutieri într-un loc necunoscut de către partea vătămată, bunul a ieșit din stăpânirea de fapt a posesorului legitim și a intrat în proria sa stăpânire, fiind singurul care avea o putere de control și dispoziție asupra bunului.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) Cod penal din 1978, instanța a reținut că elementul material constă în acțiunea de constrângere a unei persoane, prin orice mijloace, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

Urmarea imediată a acestei fapte constă în starea de pericol creată la adresa libertății psihice a victimei, iar încălcarea acestei libertăți trebuie să producă o temere cu privire la existența unui pericol viitor și nu iminent.

Legătura de cauzalitate trebuie să existe între constrângere și starea de pericol creată.

În speță, cu privire la fapta inculpatului de a-i spune părții vătămate C. D. că va vinde marfa undeva prin Europa și că nu o va descărca din camion până nu îi achită contravaloarea ei, instanța constată că aceasta nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj.

Astfel, pentru a fi tipică, fapta trebuie comisă de către autor spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. În speță, așa cum s-a reținut mai sus, între inculpat, martorul P. O. și partea vătămată C. D. a existat o înțelegere conform căreia prețul aferent transportului urma să fie achitat șoferului. Faptul că inculpatul a condiționat descărcarea mărfii din camion de plata costului transportului nu urmărește obținerea în mod injust a unui folos material, ci este vorba despre o chestiune de executare a contractului, de natură civilă și care vizează relații de drept privat, între particulari.

Instanța a reținut că este irelevant faptul că martorul P. s-a răzgândit ulterior, din moment ce înțelegerea între toate părțile implicate a fost în sensul că plata trebuie făcută inculpatului, în calitate de șofer.

Mai mult, în speță este vorba despre profesioniști, care au încheiat contractul de transport la distanță, situație în care sunt aplicabile cu precădere uzanțele, iar părțile apelează în mod frecvent la determinarea clauzelor contractuale pe cale telefonică sau prin alte mijloace de comunicare la distanță. Prin urmare, dacă părțile au convenit, chiar telefonic, o anumită manieră de executare a contractului, o singură parte nu poate, ulterior, să modifice în mod unilateral această convenție, fără acordul tuturor cocontractanților.

Având în vedere aceste considerente, instanța a constatat că fapta inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj, motiv pentru care va dispune cu privire la această faptă achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b), raportat la art. 396 alin. (5) Cod procedură penală.

În ceea ce privește fapta inculpatului de a condiționa predarea ansamblului rutier format din cap tractor DAF cu nr._ și semiremorcă Sommer cu nr._, împreună cu actele acestora, de plata unor sume de bani cu titlu de salarii restante, instanța a constatat că această faptă întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) Cod penal din 1968.

Astfel, din punct de vedere al consumării, șantajul se realizează în momentul creării stării de pericol pentru libertatea psihică a persoanei. Sub aspectul laturii obiective a acestei infracțiuni, acțiunea de constrângere trebuie să fie de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana constrânsă să nu mai poată reacționa și opune rezistență eficace la pretențiile făptuitorului, nefiind însă necesar ca victimei să îi fie produsă o stare de temere efectivă, ci este suficient ca amenințarea să aibă această aptitudine.

De asemenea, starea de pericol creată la adresa libertății psihice a victimei trebuie să producă o temere cu privire la existența unui pericol viitor, sub nicio formă iminent, pentru ca fapta să fie tipică.

În speță, inculpatul a dorit să își facă dreptate singur, încercând să constrângă partea vătămată să adopte conduita pe care o urmărea, îngrădindu-i libertatea psihică prin amenințare cu privire la ascunderea ansamblului rutier, fapt care ar urma să producă prejudicii patrimoniale societății care îl deținea.

De asemenea, instanța a constatat că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție directă, prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. a) N.C.pen., întrucât a prevăzut rezultatele faptei sale și a urmărit producerea lui. Această intenție este calificată prin scopul urmărit, anume obținerea pentru sine și pentru fiul său, în mod injust, a unui folos material.

Sub acest aspect, este irelevant dacă folosul patrimonial urmărit este just sau nu, întrucât legiuitorul a incriminat maniera în care inculpatul a ales să obțină respectivul folos, și anume constrângerea prin amenințare.

Având în vedere aceste aspecte, instanța a constatat că fapta există și a fost săvârșită de inculpat, motiv pentru care l-a condamnat pe inculpatul M. O..

De asemenea, instanța a constatat că infracțiunea de furt, prev. de art. 208 alin. (1) Cod penal din 1968 și cea de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) Cod penal din 1968 au fost comise în forma concursului real de infracțiuni, prev. de art. 33 lit. a) Cod penal din 1968, întrucât cele două infracțiuni au fost comise de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru una dintre ele.

Sub aspectul legii penale mai favorabile, instanța a analizat în parte fiecare infracțiune, urmând să verifice, în concret, ținând cont și de existența pluraltății de infracțiuni sub forma concursului real din speță, precum și de decizia Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014, care dispoziții sunt mai favorabile inculpatului.

Astfel, fapta de furt este sancționată, potrivit art. 208 alin. (1) din Codul penal din 1968 cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 12 ani, iar potrivit art. 228 alin. (1) din Noul Cod penal, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

Infracțiunea de șantaj, comisă în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, este sancționată potrivit art. 194 alin. (1) Cod penal din 1968 cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit art. 207 alin. (3) din Noul Cod penal, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

Cu toate acestea, faptele au fost comise sub forma concursului real de infracțiuni, pentru care Codul penal din 1968 prevede o sancționare mai blândă, cu spor facultativ de 5 ani, conform art. 34 alin. (2) lit. b), față de modul de sancționare a pluralității prevăzut de Noul Cod penal, caz în care se impune, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b), aplicarea unui spor obligatoriu de 1/3 din totalul celoralalte pedepse. Față de aceste considerente, instanța a reținut că în speță legea penală mai favorabilă este cea veche (Codul penal din 1968), raportat la faptul că inculpatul a comis două infracțiuni, în concurs real.

Luând în considerare și modul de comitere a faptei, la individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere dispozițiile din vechiul cod referitoare la suspendarea condiționată, respectiv din Noul Cod Penal, care vizează amânarea aplicării pedepsei.

În prezenta cauză, instanța a constatat că este mai favorabilă pentru inculpat suspendarea condiționată a executării pedepsei, întrucât în acest caz obligațiile pe durata termenului de încercare sunt mai puține. Singurul element care ar conduce la concluzia că Noul Cod Penal ar fi mai favorabil este durata mai scurtă a termenului de încercare. Acest argument este insuficient pentru determinarea legii penale mai favorabile ca fiind reglementarea nouă. Astfel, chiar din formularea art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 reiese faptul că legiuitorul a considerat ca fiind mai favorabilă suspendarea condiționată. În concluzie, în acest caz se impune aplicarea principiului prevalenței conținutului față de durată, motiv pentru care dispozițiile Vechiului Cod penal sunt mai favorabile din punct de vedere al individualizării pedepsei.

La stabilirea pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 din Codul penal din 1968, respectiv de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, aspecte care se evaluează în funcție de împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, de motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedentele penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, varsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Astfel, inculpatul este căsătorit, are studii liceale, ocupația sa fiind aceea de șofer. Inculpatul a recunoscut în parte derularea evenimentelor, așa cum au fost reținute, a participat la termene de judecată și a avut o atitudine cooperantă.

Cu privire la sustragerea de la achitare, faptul că inculpatul nu a fost găsit la domiciliul său nu reprezintă o încercare de a se sustrage de la urmărire sau judecată, acesta aflându-se doar în exercitarea atribuțiilor de serviciu, raportat la ocupația sa de șofer.

De asemenea, instanța a reținut că inculpatul a fost cel care ajutat partea vătămată să își găsească bunul, acesta indicându-i locul în care a parcat ansamblul rutier.

Totodată, deși inculpatul și-a însușit bunul, în sensul că a devenit stăpânul de fapt al acestuia, prin scoaterea lui din sfera de dispoziție exercitată de deținătorul legal, instanța constată că acesta nu a avut intenția de a și-l însuși în scopul de a dispune material de bun. Astfel cum el însuși recunoaște, nu a fost normal să lase un autocamion închis, dar neasigurat, cu actele în cabină și cu cheile în bord, însă la momentul comiterii faptei, inculpatul a considerat că în acest fel a pus capăt oricărei legături cu angajatorul său.

Nu în ultimul rând, din fișa de cazier a inculpatului (f. 7) rezultă că acesta nu a suferit alte condamnări care să atragă starea de recidivă sau pluralitate intermediară.

Raportat la concluziile de mai sus, în baza art. 74 Cod penal din 1968, instanța a reținut incidența circumstanțelor atenunate judiciare.

Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal din 1968, cu aplicarea art. 74 lit. a și art 76 alin. (1) lit. d) Cod penal din 1968, instanța l-a condamnat pe inculpatul M. O. la pedeapsa închisorii de 6 luni.

Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) Cod penal din 1968, cu aplicarea art. 74 al. 1 lit. a și art. 76 alin. (1) lit. d) Cod penal din 1968, instanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 2 luni.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b), instanța a contopit cele două pedepse și va aplica pedeapsa cea mai grea de 6 luni.

În baza art. 71 alin. (2) Cod penal 1968, ținând seama de gravitatea infracțiunii, care creează o incompatibilitate morală și juridică față de calitatea de ales în cadrul autorităților publice sau în funcții elective publice, instanța a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective, prev. de art. 64 alin (1) lit. a) teza a II-a, de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, conf. art. 71 alin. (2) Cod penal din 1968.

Având în vedere faptul că inculpatul a fost condamnat la executarea unei pedepse mai mici de 3 ani, că inculpatul nu este recidivist și că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenție, în baza art. 81 și 82 C.pen. din 1968, instanța a dispus suspendarea condiționată a pedepsei aplicate inculpatului S. C. I. și stabilește termenul de încercare de 2 ani și 6 luni.

În baza art. 71 alin. (5) C.pen. 1969, s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii.

În baza 359 din Codul de procedură penală, instanța a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei.

Cu privire la latura civilă, se reține că persoana vătămată . SRL s-a constituit parte civila în cauză cu suma de 1850 euro reprezentând daune materiale.

Raportat la infracțiunile comise, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. art.1349 și urm. C. civ. în forma din reglementarea în vigoare la data săvârșirii faptei.

Astfel cum s-a reținut, suma de 1850 de euro a fost încasată de către inculpat în baza unei convenții încheiate între el, partea civilă N.&MD T. SRL și partea vătămată C. D.. Prin urmare, chiar dacă în speță inculpatul a comis două fapte ilicite, una de furt și una de șantaj, respectiva sumă de bani nu reprezintă prejudiciul creat societății prin niciuna dintre faptele indicate, motiv pentru care nu există nici raportul de cauzalitate între faptele săvârșite și prejudiciul suferit de către partea civilă.

Pentru infracțiunea de șantaj, comisă împotriva părții vătămate C. D., instanța a dispus achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, motiv pentru care, în baza art. 25 alin. (5) Cod procedură penală, instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea vătămată . SRL.

În baza art. 274 alin. (1) Cod procedură penală, instanța a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, numai în măsura condamnării.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal, atât P. de pe lângă Judecătoria Cluj-N., cât și inculpatul M. O., criticând soluția primei instanțe ca nefiind temeinică și legală.

În motivarea apelului său, P. de pe lângă Judecătoria Cluj-N. aînvederat faptul că în mod geșit s-a dispus achitarea inculpatului de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de șantaj față de persoana vătămată C. D., întrucât acțiunea inculpatului de a condiționa descărcarea mărfii din camion de plata costului transportului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii imputate. Apoi, în mod greșit a fost înlăturată circumstanța agravantă de folosire fără drept a unei chei adevărate, raportat la faptul că inculpatul, deși inițial, în calitate de șofer al ansamblului rutier, a deținut și folosit în mod legitim cheia, ulterior, când a luat rezoluția infracțională de a dispune de autocamion în alt scop decât cel autorizat de către angajator, a folosit fără drept cheia. Un alt motiv invocat de parchet este cel privind neconcordanța între considerentele hotărârii și dispozitiv, față de faptul că deși se motivează reținerea unor circumstanțe atenuante și coborârea cuantumului pedepsei sub minimul special prevăzut de textele incriminatoare, în dispozitivul hotărârii atacate se prevăd pedepse conforme cu limitele de pedeapsă nereduse.

În motivarea apelului său, inculpatul, la rândul său, reia ultimul motiv de apel al Parchetului referitoare la neconcordanțele sesizate. Apoi, s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărare din furt în abuz de încredere, față de faptul că inculpatului i se impută omisiunea de a duce ansamblul rutier la locul indicat de patron, lăsând cheile și actele la vedere. Prin această acțiune inculpatul nu a condiționat predarea autovehicului pe plata banilor, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șanatj, cu atât mai mult cu cât inculpatul a anunțat din timp că va înceta raportul de muncă ca urmare a neplății drepturilor salariale, încunoștiințând astfel angajatorul că își va da demisia.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în vigoare, curtea reține următoarele:

În baza probelor legal și loial administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și nemijlocit de către prima instanță, în cauză s-a reținut o stare de fapt corectă, conformă cu realitatea.

Astfel, se constată că inculpatul era angajatul societății S.C. N.&MD T. S.R.L., iar, datorită faptului că nu i-au fost plătite drepturile salariale cuvenite și diurna, acesta s-a înțeles cu martorul P. O., soțul administratorului societății, ca suma de 1850 euro reprezentând echivalentul transportului urma să fie plătit de către partea vătămată C. D. direct inculpatului. Aceste aspecte reies din declarația dată în faza de urmărire penală de către inculpat (f. 108 DUP), precum și de către partea vătămată C. D. (f. 69-70 DUP), în care acesta menționează expres faptul că atunci când a vorbit cu martorul P. O. au stabilit de comun acord ca plata transportului să se efectueze direct inculpatului, atunci când va descărca marfa. Această înțelegere cu privire la plata transportului reiese și din susținerile martorului R. S. (f. 111), care a susținut că inculpatul i-a spus că va primi doar o parte din veniturile care i se cuvin și anume ceea ce urma să încaseze pentru cursa efectuată, iar pentru plata diferenței, martorul P. O. trebuia să se întâlnească cu ei la Oradea. Prin urmare, înțelegerea inițială dintre martorul P. O., C. D. și inculpat a fost ca plata transportului să se facă direct inculpatului, la momentul predării încărcăturii.

În aceeași împrejurare, inculpatul i-a spus lui C. D. că nu va mai duce camionul la Cluj, ci va lua legătura cu șeful său, care să meargă la Oradea și să îl ridice.

Mai întâi cu privire la neconcordanța dintre considerentele hotărârii și dispozitivul acestora, curtea apreciază că o eventuală trimitere spre rejudecare în vederea lămuririi acestor aspecte ar fi defavorabilă inculpatului în sensul care s-ar depăși termenul rezonabil de soluționare a cauzei, în condițiile în care, problema sesizată poate fi reparată în căile de atac promovate. În acest sens amintim și jurisprudența CEDO care, în cauza Reiner împotriva României a statuat că, natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente [a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II]. De asemenea, ea a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa”.

În acest context, curtea va verifica încă o dată criteriile de individualizare aplicabile în speța de față, însă, bineînțeles după stabilirea existenței/inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor imputate.

Potrivit art.420 alin.9 C.p.p. în vederea soluționării apelului, instanța motivat, poate da o nouă apreciere a probelor.

Dacă în ceea ce privește soluțiile pronunțate cu privire la infracțiunile de șantaj imputate sunt corecte, discuția ce se poartză este în opinia noastră cea legată de încadrarea juridică a infracțiunii de furt calificat, așa cum a fost aceasta descrisă în actul de sesizare al instanței.

Potrivit stării de fapt descrise pe larg mai sus, inculpatul a acționat cu scopul de a-și obține drepturile salariale restante, având inițial promisiunea angajatorului că la descărcarea mărfii la destinație, va fi plătit direct de către beneficiar în contul datoriilor precizate.

Inculpatul a comis infracțiunea de șantaj în dauna persoanei vătămate S.C. N.&MD T. S.R.L., după cum s-a dezvoltat și în considerentele hotărârii atacate, condiționând predarea camionului de plata sumelor pe care el le aprecia că societatea i le datorează, critica inculpatului cu privire la aceste aspecte nefiind fondată.

Pentru a exista infracțiunea de furt, inculpatul ar fi trebuit să acționeze cu intenția de a a-și însuși bunul altuia, ori în speța de față, raportat la împrejurările concrete de comitere a faptei și anume de aspectele referitoare la modul în care inculpatul a parcat ansamblul rutier într-o parcare păzită, lăsând cheile în contact și actele mașinii pe bord, apreciem că nu sunt îndeplinite cerințele textului de lege menționat. Mai mult, declarația inculpatului se coroborează cu cea a martorului R. S. care a confirmat aspectele mai sus precizate dar și cu depoziția martorului P. H., care a găsit bunul în parcarea plătită ca urmare a indicațiilor furnizate de către inculpat.

În acest context, apreciem că inculpatul nu a sustras ansamblul rutier, proprietatea persoanei vătămate ci doar a depășit limitele contractului de muncă în baza căruia i-a fost acestuia încredințat bunul. Este cert că inculpatul a ajuns în posesia cheilor mașinii (ce semnifică însăși posesia mașinii) în mod legal, fiindu-i încredințate chiar de angajator în vederea executării atribuțiilor sale de serviciu. Așa fiind, având calitatea de detentor precar al ansamblul rutier, chiar depășind acest mandat prin refuzul restituirii, nu se poate reține în sarcina sa comiterea infracțiunii de furt, lipsind tocmai elementul esențial al luării fără consimțământul proprietarului al cheilor mașinii și implicit a mașinii precum și latura subiectivă a acestei infracțiuni, adică luarea în scopul de a și-l însuși pe nedrept.

În drept fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prev. de art.213 C.p. anterior, apreciat în speță și în raport cu dispozițiile art.5 C.p. și Decizia nr.265/2014, ca fiind legea penală mai favorabilă.

Astfel, inculpatul, simplu detentor al bunului mobil încredințat de persoana vătămată pe o perioadă determinabilă (doar în perioada în care îndeplinea atribuții de angajat al ei), refuzând să-l restituie intervertește în mod abuziv această detenție într-o stăpânire deplină abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredințat.

Bunul, obiect material al infracțiunii, i-a fost încredințat în temeiul unui raport juridic care nu-i permitea să dispună de bun, să și-l însușească sau să fie îndreptățit să refuze restituirea.

Refuzul de restituire reiese în speța de față din manifestarea de voință a inculpatului, manifestare nejustificată în nici un fel, întrucât eventualele litigii izvorâte din raporturile de muncă pot fi rezolvate în altă modalitate decât în cea a reținerii ilicite a obiectului încredințat.

În ceea ce privește cea de-a doua infracțiune de șantaj în dauna persoanei vătămate C. D., critica parchetului este nefondată. Apreciem soluția instanței de fond ca fiind corectă în raport cu împrejurările concrete în care a acționat inculpatul, fapta acestuia neîntrunind condițiile de tipicitate ale infracțiunii de șantaj. Inculpatul a condiționat descărcarea mărfii de plata contravalorii acesteia neurmărind obținerea în mod injust a unui folos material, ci fiind vorba de o chestiune de natură civilă, de executare a contractului, conform înțelegerii inițiale dintre părți.

Așa fiind, pentru motivele expuse mai sus, curtea va admite apelul declarat de inculpat ( cu privire la încadrare juridică a uneia dintre faptele comise de inculpat și a cuantumului pedepsei rezultante) și va respinge ca nefondat apelul declarat de P..

Pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite, în baza art.386 C.p.p. va dispune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1 și 209 alin.1 lit.i C.p. anterior în infracțiunea de abuz de încredere prev. de art.213 C.p. anterior cu aplicarea art.5 C.p.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce urmează a-i fi aplicate inculpatului, curtea va ține seama de criteriile prevăzute de art.72 C.p., de gradul de pericol social concret al faptelor comise, de limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, de urmarea produsă, de motivul comiterii infracțiunilor și de scopul urmărit, de conduita inculpatului anterioară dar și ulterioară săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina acestuia, de nivelul său de educație, vârsta sa, starea de sănătate și situația sa familială și socială. Este de observat că inculpatul este integrat în familie și societate, are ocupația de șofer și a recunoscut parțial comiterea faptelor. În cauza de față nu se impune reținerea unor circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, raportat la fișa de cazier judiciar a inculpatului din care rezultă existența unor sancțiuni pecuniare aplicate acestuia în străinătate, dar și la conduita sa procesuală amintită mai sus.

Conchizând, apreciem că sancționarea și reeducarea inculpatului se poate realizarea prin stabilirea unor pedepse îndreptate spre minimul special și chiar la minimul special, în cazul infracțiunii de șantaj, în sarcina inculpatului, astfel că se va aplica câte o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru ambele fapte, prin menținerea pedeapsei de 6 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat pentru comiterea infracțiunii de șantaj (fapta săvârșită împotriva persoanei vătămate S.C. NIC&MD T. S.R.L.).

În baza art. 33 al. 1 din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, va constata că cele două infracțiuni au fost săvârșite în condițiile concursului de infracțiuni.

În baza art. 34 al. 1 lit. b din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, va contopi pedepsele stabilite și aplică inculpatului M. O. pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 81 și 82 din C.pen. din 1968 va dispune, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia, suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului M. O. și stabilește termenul de încercare de 2 ani și 6 luni.

Va menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.

Cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În baza art.421 pct.2 lit.a C.p.p. admite apelul declarat de inculpatul M. O. (fiul lui V. și E., născut la data de 11.07.1967 în Huedin, jud. Cluj, domiciliat în mun. Oradea, ., ., ., CNP_, posesorul CI . nr._ eliberat de SPCLEP Oradea, căsătorit, are studii liceale, de ocupație șofer, fără loc de muncă și cu antecedente penale) împotriva sentinței penale nr.300/05.03.2015 a Judecătoriei Cluj-N., pe care o desființează cu privire la încadrare juridică a uneia dintre faptele comise de inculpat și a cuantumului pedepsei rezultante.

Pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite, în baza art.386 C.p.p. dispune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1 și 209 alin.1 lit.i C.p. anterior în infracțiunea de abuz de încredere prev. de art.213 C.p. anterior cu aplicarea art.5 C.p. și dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de abuz de încredere.

Menține pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat pentru comiterea infracțiunii de șantaj (fapta săvârșită împotriva persoanei vătămate S.C. NIC&MD T. S.R.L.).

În baza art. 33 al. 1 din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, constată că cele două infracțiuni au fost săvârșite în condițiile concursului de infracțiuni.

În baza art. 34 al. 1 lit. b din C.pen., în vigoare până la data de 1 februarie 2014, contopește pedepsele stabilite și aplică inculpatului M. O. pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 81 și 82 din C.pen. din 1968 dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului M. O. și stabilește termenul de încercare de 2 ani și 6 luni.

Menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.

În baza art.421 pct.1 lit.b C.p.p. respinge ca nefondat apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Cluj-N. împotriva aceleiași hotărâri.

Stabilește onorariu parțial în sumă de 100 lei ce se va avansa din FMJ în favoarea av.A. A. C..

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 22.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTORGREFIER

V. G. M. R. A. B. H.

Red.MR/SMD

3 ex./26.10.2015

← Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr....		Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 1259/2015.... →

Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1249/2015. Curtea de Apel CLUJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1249/2015. Curtea de Apel CLUJ