Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Decizia nr. 489/2015. Curtea de Apel IAŞI

Curtea de Apel IAŞI - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 489/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 10-06-2015 în dosarul nr. 2744/245/2014*

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP

DECIZIA PENALĂ Nr. 489/2015

Ședința publică de la 10 Iunie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. G. O. M.

Judecător I. E. C.

Judecător D. A.

Grefier E. A.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor declarate de inculpatul F. I. și partea civilă U. V., împotriva sentinței penale nr. 1796 din 25.06.2014, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, având ca obiect vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.).

La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 2 iunie 2015, în ședință publică (cu participarea din partea Ministerului Public a doamnei procuror L. D. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași), susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru azi, 10 iunie 2015.

INSTANȚA

Asupra apelului penal de față:

Prin sentința penală nr. 1796 din 25.06.2014, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, s-au dispus următoarele:

” Condamnă inculpatul F. I., fiul lui I. și M., născut la data de 11.05.1973 în mun. Iași, domiciliat în mun. Iași, ., ., jud. Iași, f.f.l. în ., ., jud. Iași, CNP_, cetățenie română, studii 12 clase, instalator, căsătorit, un copil minor, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2700 (două mii șapte sute) lei amendă penală (135 zile amendă x 20 lei) pentru săvârșirea infracțiunii de „vătămare corporală din culpă”, prev. și ped. de art. 196 alin. 3 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, art. 5 Cod penal (comisă la data de 22.03.2013).

Atrage atenția inculpatului că neexecutarea, cu rea-credință, a amenzii penale aplicate va conduce la înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii.

În baza art. 111 alin. 6 din OUG 195/2002 respinge cererea de prelungire a dreptului de circulație formulată de către inculpatul F. I..

În baza art. 397 alin. 1, art. 19 și urm. Cod procedură penală raportat la art. 1357, art. 2224 Cod civil, art. 49 și urm. din Legea nr. 136/1995 obligă partea responsabilă civilmente . SA, cu sediul în București, .. 3, ., sector 3, CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., să plătească părții civile U. V., domiciliată în mun. Iași, Bld. Socola nr. 4, ., jud. Iași, CNP_, suma de 40.000 lei cu titlu de daune morale și respinge restul pretențiilor civile ca neîntemeiate.

În baza art. 397 alin. 1, art. 23 alin. 3 Cod procedură penală raportat la art. 313 din Legea nr. 95/2006 obligă inculpatul să plătească părții civile S. C. Județean de Urgențe „Sf. S.” Iași, cu sediul în mun. Iași, Bld. Independenței nr. 1, jud. Iași, suma de 19.994,84 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda de referință a BNR începând cu data de 21.05.2013 și până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 276 alin. 2 Cod procedură penală obligă partea responsabilă civilmente . SA să plătească părții civile U. V. suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 398 raportat la art. 274 alin. 1 Cod procedură penală obligă inculpatul să plătească statului suma de 700 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 25.06.2014.”

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

” Prin rechizitoriul nr. 4900/P/2013 din data de 23.01.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul F. I. pentru săvârșirea infracțiunii de „vătămare corporală din culpă”, prev. și ped. de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal.

S-a reținut prin actul de sesizare, în fapt, că la data de 22.03.2013, ora 20.10, a condus autoturismul marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare_ pe . mun. Iași, unde a surprins-o și accidentat-o pe partea vătămată U. V., pieton angajat regulamentar în traversarea străzii pe marcaj pietonal, cauzându-i acesteia leziuni vindecabile într-un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale.

Procurorul a precizat că situația de fapt mai sus menționată se susține cu următoarele mijloace de probă: declarațiile părții vătămate, proces verbal de cercetare la fața locului, schița locului accidentului și planșe foto, bon alcooltest și buletin de analiză toxicologică-alcoolemie inculpat, proces verbal de constatare tehnică, raport de constatare medico-legală, copii înscrisuri medicale, declarațiile martorilor Televca C., Ș. A., H. C.-C., Bîlboc I., V. V., declarațiile inculpatului.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 06.03.2014, în baza art. 346 alin. 2 Cod procedură penală s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. 4900/P/2013 din data de 23.01.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății cauzei.

La termenul de judecată din data de 04.06.2014, în prezența apărătorului desemnat din oficiu, inculpatul a declarat că recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina lui prin actul de sesizare a instanței, exprimându-și acordul ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, probe pe care inculpatul a declarat că și le însușește, în conformitate cu dispozițiile art. 375 Cod procedură penală cu referire la art. 374 alin. 4 Cod procedură penală.

Față de această situație, instanța a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 375 Cod procedură penală pentru inculpatul F. I., sens în care a hotărât ca judecata prezentei cauze penale să se facă în procedura specială, simplificată, a „recunoașterii învinuirii”, și nu potrivit procedurii de drept comun.

Constatând așadar că sunt îndeplinite în speța de față cerințele prevăzute de dispozițiile art. 375 Cod procedură penală pentru inculpatul F. I., în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanța reține următoarea situație de fapt:

La data de 22.03.2013, ora 20.10, inculpatul F. I. conducea autoturismul marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare_ pe . mun. Iași, dinspre P. R. spre Hala Centrală.

Carosabilul era umed, circulația desfășurându-se în condiții de vizibilitate redusă, pe timp de ploaie.

Ajungând în dreptul bisericii Sf. Parascheva, inculpatul a fost surprins de apariția pe marcajul pietonal existent în zonă, de la stânga spre dreapta sensului său de deplasare, a unui pieton, a cărui acroșare cu partea dreapta-față a mașinii nu a mai putut-o evita.

În dinamica accidentului, victima, identificată în persoana numitei U. V., de 59 de ani, a fost preluată mai întâi pe capotă și parbriz și în final a căzut pe carosabil.

La fața locului a sosit o ambulanță care a asigurat primul ajutor și transportarea părții vătămate la S. Sf. S. Iași.

Cercetarea locului faptei nu a condus la relevarea vreunor urme de frânare. În același timp, autoturismul condus de inculpat nu prezenta defecțiuni tehnice.

Conducătorul auto F. I. nu se afla sub influența băuturilor alcoolice, după cum rezultă din bonul alcooltest atașat la dosar.

Partea vătămată U. V. a fost internată la S. C. Județean de Urgențe „Sf. S.” Iași în perioada 23.03 – 21.05.2013, în mai multe rânduri, la diferite clinici de specialitate, cu diagnosticul politraumatism prin accident rutier, contuzie pulmonară,plăgi penetrante piramidă nazală, insuficiență respiratorie acută, TCC, TCF, plagă transfixiantă buza inferioară și superioară cu retenție corp străin (fragment proteză), excoriație zigomatică bilateral, fracturi costale C4-C10 dr., C5-C8 stg., fractură cominutivă BIII omoplat dr., fractură deschisă cominutivă humerus dr.

Partea vătămată a fost examinată medico-legal în cadrul IML Iași, pe bază de documente, stabilindu-se cu acest prilej că, pentru leziunile sus-menționate, a necesitat 90-100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, leziunile suferite putând fi produse prin lovire-proiectare în condițiile unui accident rutier.

Audiat fiind în ambele faze procesuale, inculpatul F. I. a recunoscut și regretat săvârșirea faptei și și-a asumat culpa producerii accidentului.

Situația de fapt astfel cum a fost reținută rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, respectiv cu declarațiile părții vătămate, proces verbal de cercetare la fața locului, schița locului accidentului și planșe foto, bon alcooltest și buletin de analiză toxicologică-alcoolemie inculpat, proces verbal de constatare tehnică, raport de constatare medico-legală, copii înscrisuri medicale, declarațiile martorilor Televca C., Ș. A., H. C.-C., Bîlboc I., V. V., înscrisuri în circumstanțiere care, coroborate cu declarațiile inculpatului de recunoaștere, fac pe deplin dovada vinovăției acestuia sub forma culpei în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În drept,

Fapta inculpatului F. I. care, la data de 22.03.2013, ora 20.10, a condus autoturismul marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare_ pe . mun. Iași, unde a surprins-o și accidentat-o pe partea vătămată U. V., pieton angajat regulamentar în traversarea străzii pe marcaj pietonal, cauzându-i acesteia leziuni vindecabile într-un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „vătămare corporală din culpă”, prev. și ped. de art. 196 alin. 3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, pentru care va fi condamnat.

Inculpatul nu a respectat dispozițiile art. 35 din OUG 195/2002 potrivit cărora participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private; art. 48 din OUG 195/2002 care obligă conducătorul de vehicul să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță, precum și disp. art.72 alin. 2 din OUG 195/2002 și art.135 lit. h din Regulamentul de aplicare al OUG 195/2002, care arată că pietonii au prioritate de trecere față de conducătorii de vehicule, când sunt angajați în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate și semnalizate corespunzător.

La stabilirea încadrării juridice potrivit dispozițiilor art. 196 alin. 3 Cod penal 2014 instanța a avut în vedere, potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul penal, faptul că de la săvârșirea infracțiunii, 22.03.2013, și până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit o nouă lege penală, respectiv noul Cod penal, la data de 01.02.2014, în cauză existând o succesiune de legi penale, și a apreciat asupra legii penale mai favorabile, stabilind că, în speță, legea penală mai favorabilă este Codul penal în vigoare la data judecării cauzei.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța a analizat dispozițiile art. 184 alin. 2, 4 din Codul penal 1969, precum și cele din art. 196 alin. 3 Cod penal 2014, prin prisma pedepsei principale prevăzute de lege. Astfel, potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa prevăzută în cazul art. 184 alin. 2, 4 este de închisoarea de la 6 luni la 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal actual pedeapsa prevăzută în cazul art. 196 alin. 3 este tot închisoarea de la 6 luni la 3 ani, însă este prevăzută și opțiunea amenzii penale. Prin urmare instanța poate stabili o lege penală mai favorabilă doar prin compararea felului pedepselor ce pot fi aplicate inculpatului (închisoare sau amendă) pedeapsa amenzii penale fiind mai favorabilă.

La individualizarea judiciară a pedepsei și a modalității de executare a acesteia, față de criteriile generale prev. de art. 74 Cod penal, instanța va avea în vedere pe de o parte dispozițiile părții generale ale acestui cod, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, reduse cu o treime în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, gradul de pericol social concret al faptei comise de către inculpat caracterizat de împrejurările și modalitatea săvârșirii, de urmările produse, crearea unor vătămări grave integrității fizice a persoanei vătămate, acesteia fiindu-i cauzate leziuni vindecabile într-un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale, normele legale de circulație pe drumurile publice foarte importante încălcate de inculpat, referitoare la siguranța pietonilor care traversează prin locuri special amenajate, marcate și semnalizate corespunzător, iar pe de altă parte persoana inculpatului, acesta nefiind cunoscut cu antecedente penale, atitudinea procesuală de recunoaștere a comiterii faptei și de asumare a vinovăției, este căsătorit și are un copil minor, are o ocupație stabilă.

Față de cele mai sus arătate, instanța consideră că reeducarea, reinserția socială a inculpatului se va putea realiza prin aplicarea unei pedepse cu amenda penală, orientată peste minimul special prevăzut de lege în cuantum de 1500 (o mie cinci sute) lei amendă penală 2700 (două mii șapte sute) lei amendă penală (135 zile amendă x 20 lei).

Va atrage atenția inculpatului că neexecutarea, cu rea-credință, a amenzii penale aplicate va conduce la înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii.

Având în vedere faptul că instanța a reținut vinovăția inculpatului în comiterea unei infracțiuni prin încălcarea normelor de circulație rutieră, va dispune, în baza art. 111 alin. 6 din OUG 195/2002, respingerea cererii de prelungire a dreptului de circulație formulată de către inculpatul F. I..

***

În privința laturii civile a cauzei, se vor constata următoarele:

I. Persoana vătămată U. V. s-a constituit parte civilă împotriva asiguratorului . SA cu sumele de 20.000 de lei daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate în vederea refacerii sănătății, respectiv cheltuieli de îngrijire medicală, medicamente, transport și 500.000 de lei daune morale pentru suferințele psihice cauzate de vătămarea corporală; actualizarea sumelor reprezentând despăgubiri materiale și morale la dobânda de referință BNR de la momentul producerii riscului asigurat până la momentul plății integrale; indexarea sumelor reprezentând despăgubiri civile la rata indexului de inflație; obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor judiciare (fila 37, 38 d.inst.).

În dovedirea pretențiilor au fost depuse înscrisuri (documente medicale, practică judiciare) și a fost audiată martora N. D..

În cuprinsul concluziilor scrise, apărătorul ales al persoanei vătămate a arătat că daunele materiale au fost probate cu înscrisuri și proba testimonială, probe ce urmează a fi coroborate cu prezumțiile judiciare; dispozițiile art. 24 din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevăd în mod expres posibilitatea persoanelor prejudiciate de a-și proba pretențiile prin orice mijloc de probă; deși nu a depus bonuri fiscale, partea civilă a probat prin depoziția martorei pretențiile, referitor la diferența de salariu nerealizată, cheltuielile privind transportul către instituțiile de specialitate, medicamentele achiziționate, costul kinetoterapiei.

După cum reiese din înscrisurile medico legale, partea civilă a suferit numeroase leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale și care au presupus alocarea unor sume de bani pentru vindecare și pentru costurile colaterale pentru a beneficia de tratamentul medical.

Se mai apreciază că instanța de fond trebuie să aibă în vedere criteriul rezonabilității, ținând cont de cheltuielile inerente ocazionate de asemenea evenimente nefericite.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului nepatrimonial, se arată că și în prezent partea civilă este afectată de urmările acestei nefaste întâmplări; stările de anxietate nu au dispărut; accidentul i-a dat o nouă perspectivă pesimistă asupra vieții; a suferit două intervenții chirurgicale la mână, a stat o perioadă relativ lungă internată în spital, iar ulterior internării a stat și imobilizată la pat. Pentru ameliorarea acestor suferințe și dureri vor fi necesare cheltuieli suplimentare (controale medicale, achiziționare analgezice), prejudiciu viitor, dar sigur. Instanța trebuie să aibă în vedere nu doar suferințele îndurate până în prezent ci și suferințele viitoare, impunându-se repararea prejudiciului fiziologic și de agrement suferit.

În apărare, . SA a depus note scrise în care a arătat următoarele:

În speța de față, asigurătorului îi este aplicabilă răspunderea civila contractuală (nicidecum răspunderea civilă delictuală aplicabilă inculpatului), întinderea reparației fiind mai mare la răspunderea civilă delictuală decât la cea contractuală (prevăzută strict în contract și lege). În cazul accidentelor de circulație coexistă, fără să se suprapună sub aspectul întinderii obligațiilor și mijloacelor de probă, răspunderea civilă delictuală a inculpatului cu răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, așa cum s-a pronunțat și ICCJ - Secțiile Unite prin decizia nr. 1 din 28.03.2005 - recurs in interesul legii (Monitorul Oficial al României. Partea I nr. 503 din 14.06.2005): "In cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civila, coexista răspunderea civila delictuala, bazata pe art. 998 Cod Civil, a celui care prin fapta sa a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuala a asigurătorului, întemeiata pe contractul de asigurare încheiat in condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995 ".

Răspunderea contractuală a asigurătorului este strict si exclusiv reglementata de legea nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările din România și de Normele metodologice de aplicare a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Potrivit art. 11 pct. 3 și 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, persoana păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civila. Transpare cu evidență din cele de mai sus distincția între întinderea obligației de reparat, între răspunderea civilă delictuală a inculpatului (răspundere integrala pentru întreg prejudiciul suferit de partea civilă) și răspunderea contractuală a asigurătorului reglementata de Legea nr. 136/1995 (numai pentru riscul acoperit prin contractul de asigurare).

În înțelesul răspunderii contractuale, legală și obligatorie, stabilirea despăgubirilor are loc strict si exclusiv în condițiile Normelor adoptate în baza Legii nr. 136/1995 de către Comisia de Supraveghere a asigurărilor pentru asigurările obligatorii (în acest sens art. 8 și 53 din Legea nr. 136/1995).

Potrivit art. 692 din Legea nr. 136/1995 "Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adopta norme obligatorii in aplicarea dispozițiilor Codului civil si ale prezentei legi. ". Așa fiind, rezultă că voința legiuitorului a fost sa dea acestor norme putere de lege. Conform dispozițiilor art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011: "Art. 49. - La stabilirea despăgubirilor in cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au in vedere următoarele: 1. in caz de vătămare corporala: diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primita din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul isi desfășoară activitatea si/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării si a concediului medical; venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămata, probat cu documente justificative, in cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat; salariul de baza minim brut pe economie, in cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului in ultimul an de studii sau de calificare; eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare; cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, insa nu mai mult decât salariul de baza minim brut pe economie; f) daunele morale: in conformitate cu legislația si iurisprudenta din România".

În privința daunelor morale pentru prejudicii corporale, de agrement și afective, în dreptul român daunele morale solicitate de partea civila reprezintă funcția compensatorie.

Sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale solicitate de partea civilă, se solicită ca instanța să aibă în vedere reducerea acestora, prin prisma următoarelor argumente:

Daunele materiale: Au fost solicitate despăgubiri materiale in cuantum total de 20.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate in vederea refacerii sănătății, cheltuieli de îngrijire medicală, cheltuieli cu medicamentele și transport, fără însă a fi fost depuse documente justificative în acest sens. Se face din nou trimitere la prevederile legale ale art. 49 alin. 1 lit. d) din Ordinul 14/2011, conform cărora eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, trebuie probate cu documente justificative, și se acordă doar în măsura în care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare. Contrar susținerilor părții civile cu privire la existența în dosarul de urmărire penala a unor înscrisuri doveditoare, documentația medicală existentă la dosarul cauzei cuprinde foi de observație și foi de descărcare medicamente, nicidecum prescripții pentru tratamentul părții civile, documente fiscale ce ar putea atesta achiziționarea de medicamente sau efectuarea ședințelor de recuperare ori transportul părții civile. Simpla prezumție a efectuării unor astfel de cheltuieli, nu este de natură a dovedi prejudiciul material.

Singura probă administrată în prezentul dosar privind sumele cheltuite de partea civilă este proba testimoniala cu martora D. N., colega de serviciu a părții civile. Martora declară că partea civilă a suferit două intervenții chirurgicale, a avut nevoie de îngrijiri medicale după externare, cheltuind sume mari de bani, estimate la 14.000 lei pentru ședințe de kinetoterapie, îngrijiri medicale, 1.500 lei pentru transport, iar pentru medicamente apreciază ca a cheltuit 7.000 - 8.000 lei. De asemenea, a mai declarat martora că părții civile i-au fost diminuate veniturile pe perioada concediului medical, pierzând sporul de conducere pe care îl încasa. Se solicită ca instanța să retina doar în parte declarația martorei D. N., în condițiile în care aceasta precizează că sumele menționate în fața instanței reprezintă aprecieri personale, nu cunoaște dacă partea civilă a beneficiat de rețete compensate sau gratuite, nu cunoaște dacă sumele cheltuite pentru îngrijiri medicale, spitalizare, tratament au fost suportate din fondul de asigurări sociale.

Totodată, la filele 55 și 71-73 exista două foi de descărcare a medicamentelor, eliberate de S. Sfântul S., ce atestă faptul că partea civilă a beneficiat de medicație gratuită. În egală măsura, declarația martorei nu se coroborează cu niciun alt mijloc de proba, neexistând la dosarul cauzei nici o prescripție medicală pentru tratament sau pentru medicamente, nici un bon fiscal care să ateste achiziția medicamentelor amintite de martoră, nici o altă dovadă a cheltuirii de către partea civilă a sumelor menționate în cererea de constituire sau în declarația martorei.

De asemenea, se solicită respingerea orice solicitări privind eventuale diferențe de venit și să nu fie reținute declarațiile martorei D. N. cu privire la acest aspect, întrucât prin cererea de constituire de parte civilă nu s-au solicitat sume constituind diferențe de venit pe perioada cât aceasta a fost spitalizată sau a beneficiat de concediu medical, abia cu ocazia concluziilor orale, apărătorul părții civile solicitând aceasta; nu s-a administrat niciun probatoriu sub acest aspect. Declarațiile martorei D. N. nu pot fi reținute ca făcând proba unor asemenea eventuale diferențe, întrucât aceasta a precizat ca nu cunoaște care era salariul părții civile la momentul accidentului, nu cunoaște dacă pe perioada concediului medical partea civilă a beneficiat de același salariu sau unul diminuat și, din câte prezumă, partea civila ar fi beneficiat anterior accidentului de un spor de conducere de 15%, pe care presupune că nu 1-a încasat în timpul concediului medical. În condițiile în care partea civilă nu a depus minime diligențe pentru administrarea unui probatoriu în sprijinul dovedirii prejudiciului material, acesta nu ar trebui acordat, doar in baza unor prezumții si a probei testimoniale.

Față de toate acestea, se solicită admiterea doar în parte a daunelor materiale solicitate, în limita sumei de 160 lei reprezentând contravaloare achitare test alcoolemie, doar pentru aceasta valoare existând un document doveditor.

Daunele morale: Prin cererea de constituire parte civilă, U. V., a solicitat suma de 500.000 lei cu titlu de daune morale. Asiguratorul, raportat la vătămările suferite, numărul de zile de îngrijiri medicale ale părții civile și practica judiciară pe care o deține până la acest moment, a oferit cu titlu de despăgubire suma de 40.000 lei în data de 10.04.2014, suma pe care aceasta a refuzat-o categoric. Dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 al CSA statuează stabilirea daunelor morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, tocmai pentru ca aceste procese să nu se transforme într-o modalitate de câștig pentru părțile civile. Se apreciază că nu este nici moral și nici benefic să se considere că plata unei sume de bani și mai ales cuantumul acestei sume, ar putea repara suferința unei persoane, întrucât un astfel de raționament ar fi de natură a cuantifica valori ce nu pot avea un preț și nu sunt evaluabile în bani. Cea mai bună și justă reparație pe care partea civilă o poate primi este dată de măsura pedepsei aplicate autorului faptei și nu de o sumă de bani. În situația în care atât daunele materiale, cât și prejudiciul moral sunt acoperite de asigurătorul RCA, ce urmează a achita aceste sume, iar nu de către autorul faptei, nu se mai realizează o reparație justă pentru persoanele prejudiciate. Acordarea unor sume nejustificat de mari cu titlu de daune morale induce o reacție negativă în rândul societății civile, pentru că stimulează o atitudine și o conduită imorală a semenilor noștri, iar în speța de față, părții civile i s-a indus ideea că poate încasa sume uriașe, transformând acest proces într-o modalitate de câștig sigură și facilă.

Cu privire la prejudiciul moral, martora D. N. a precizat în declarația dată în fața instanței că partea civilă este mai puțin activă decât înainte de accident și că este deprimată. Aceste mențiuni ale martorei nu probează întru totul daunele morale solicitate și suferința părții civile, din următoarele considerente: nu poate fi reținută ca reprezentând o limitare în desfășurarea unei vieți normale, împrejurarea că partea civilă nu se mai deplasează la fel de des, în interes personal, în localități apropiate celei de domiciliu, în condițiile în care nu a fost probată frecvența unor astfel de deplasări anterior accidentului si mai ales prin prisma faptului că acestea nu se datorau unor nevoi urgente sau imperative; simpla remarcă a martorei cu privire la o stare depresivă a părții civile, bazată exclusiv pe o impresie proprie, fără ca martora să fi văzut, cu prilejul vizitelor la domiciliul părții civile, medicamente anti-depresive, fără a fi avut cunoștința de efectuarea unor ședințe psihologice și fără ca măcar partea civilă să îi fi spus martorei că se simte deprimată, nu poate face dovada unei traume psihice ulterioare accidentului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, nu există la dosarul cauzei nici un act medical care să ateste o asemenea împrejurare. Fără îndoială, implicarea unei persoane într-un accident rutier, provoacă, pe lângă leziunile corporale și o stare de temere, însă se apreciază că asemenea urmări nu trebuie să constituie moneda de schimb pentru obținerea unor despăgubiri materiale exagerate, necesitând, oricât de pragmatic ar putea părea, o evaluare obiectivă, bazată pe criterii rezonabile.

Sumele solicitate de partea civilă în prezenta cauză sunt supraevaluate și, dacă ar fi acordate de către instanța de judecată în acest cuantum, s-ar depăși granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au: aceea de compensare.

Cât privește invocarea, prin cererea de constituire parte civilă a limitei maxime de despăgubire prevăzute la nivelul anului 2013 pentru vătămări și deces - 5.000.000 Euro – se învederează instanței faptul că acest plafon de despăgubiri a fost stabilit prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 11.05.2005. Unul dintre scopurile importante urmărite a fost acela că prin stabilirea limitei de despăgubire la 5.000.000 Euro pentru vătămări corporale si deces (inclusiv prejudicii nepatrimoniale) limita de răspundere să fie suficient de ridicată astfel încât să poată asigura despăgubirea. Pe lângă acest scop, cel mai important a fost acela al asigurării unei despăgubiri integrale și echitabile pentru toate victimele care au suferit răni foarte grave. Adică, scopul urmărit a fost acela de a exista suficientă acoperire, ca în cazul mai multor persoane vătămate grav să li se poată asigura, în mod echitabil, sumele necesare pentru îngrijiri medicale și alinarea suferinței permanente cauzate de durerile fizice și psihice îndurate (invaliditate, sluțire, pierdere de organe sau simțuri) prin restrângerea vieții sociale, profesionale, culturale, pierderea respectului de sine etc.

Punctul 10 din norma reprodus mai jos, prevede aceste aspecte: (10) Obligația statelor membre de a garanta ca suma asigurata să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecția victimelor. Sumele minime prevăzute de Directiva 84/5/CEE ar trebui nu numai ajustate în funcție de inflație, ci și majorate în termeni reali pentru a întări protecția victimelor. Suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral și echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, ținând seama în același timp de frecvența scăzută a accidentelor care implică victime multiple și de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă de răni foarte grave în cursul aceluiași accident. Suma minima asigurată de 1 milion de EUR pentru o victimă sau de 5 milioane de EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, reprezintă o suma rezonabilă și adecvată. Pentru facilitarea introducerii acestor sume minime, ar trebui stabilita o perioada de tranziție de cinci ani de la data punerii în aplicare a prezentei directive. În decursul celor treizeci de luni de la data punerii în aplicare, statele membre ar trebui să majoreze sumele minime astfel încât să atingă cel puțin jumătate din nivelurile prevăzute. (...)”.

În privința solicitării de actualizare a despăgubirilor cu dobânda legală și indexarea despăgubirilor civile cu rata indicelui de inflație, se solicită respingerea acesteia, întrucât o astfel de cerere nu are temei legal. Dreptul la despăgubire pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial nu are caracter cert și lichid întrucât obligația de dezdăunare nu corespunde unei creanțe certe, lichide și exigibile anterioare, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor necesare reparării acestui tip de prejudiciu include o anumita doza de aproximare din partea instanței, în raport cu criteriile de care, în astfel de cazuri, se ține seama la evaluarea gravitații prejudiciului ce trebuie reparat, astfel încât întinderea acestor reparații nu mai poate fi reevaluată si actualizată și prin aplicarea de dobânzi.

Prevederile art. 1535 alin. 1 din Noul cod civil stabilesc faptul că - (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plații ar fi mai mic. Nu exista o obligație de plată scadentă în sarcina asiguratorului și neexecutată în termen. De altfel, în ceea ce îi privește pe asigurători, sancțiunea neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a unei obligații de plata a despăgubirii este expres prevăzută de lege, respectiv de art. 37 cu trimitere la art. 36 din Normele de aplicare ale Ordinului CSA nr. 14/2011 și constă în plata unor penalități de întârziere, nicidecum a dobânzii. În speța de față însă, nu există temei legal nici pentru acordarea dobânzii legale și nici pentru aplicarea unei penalizări, iar răspunderea contractuală în temeiul căreia asigurătorul poate fi obligat la plata unor despăgubiri către terții prejudiciați nu poate face obiectul interpretării, fiind circumscrisă în limitele stabilite de Normele de aplicare ale Ordinului CSA 14/2011, ce stabilesc clauzele contractului de asigurare. Prin actualizarea sumei cu indicele de inflație se urmărește acoperirea prejudiciului efectiv suferit, urmare a deprecierii monedei naționale, Codul de procedura civilă făcând referire la actualizarea cu indicele de inflație în art. 628 alin. 2 și 3: „(2) În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii”.

Raportat la înscrisuri și la declarațiile martorei, instanța consideră că ambele tipuri de prejudicii au fost dovedite parțial.

Potrivit art. 1357 și următoarele din Codul civil, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, iar potrivit art. 1381 din același cod, „orice prejudiciu dă dreptul la reparație”. Potrivit art. 1387 Cod civil, în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit, cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă este cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit precum și orice alte prejudicii materiale, iar potrivit art. 1391 poate fi acordată o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe fapta licită, prejudiciul material sau moral, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, precum și existența vinovăției persoanei care a cauzat acel prejudiciu, chiar sub forma celei mai simple culpe.

Având în vedere că în cauză dovada existenței unor fapte ilicite și a vinovăției inculpatului a fost făcută, urmează să se stabilească în ce măsură s-a probat existența și întinderea prejudiciului cauzat părții civile, în lipsa acestuia neputându-se angaja răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, „Asiguratorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund fata de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectiva și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct doua teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu exista birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul, iar potrivit art. 50 alin. 1 „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecata persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

La momentul producerii accidentului, autoturismul condus de inculpatul F. I. era asigurat la . SA, conform poliței de asigurare ./02/X1/SP nr._ cu valabilitate de la 22.01.2013 la 21.07.2013 (fila 113 d.u.p.).

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de partea civilă U. V., instanța reține că cererea formulată de partea civilă nu este întemeiată.

Astfel, pentru a stabili un cuantum al unor despăgubiri, trebuie să se verifice acțiunea civilă, respectiv ceea ce partea civilă a solicitat, întrucât instanța nu poate acorda mai mult decât s-a cerut, acțiunea civilă fiind guvernată de principiul disponibilității, iar în speța de față nu este cazul exercitării acțiunii civile din oficiu, conform. Art. 19 alin. 3 Cod procedură penală.

Conform cererii de constituire parte civilă, partea civilă U. V. a arătat că despăgubirile materiale în cuantum de 20.000 lei privesc: contravaloarea cheltuielilor efectuate în vederea refacerii sănătății, respectiv cheltuieli de îngrijire medicală, medicamente, transport.

Reține instanța că dacă aceste cheltuieli ar fi existat, acestea puteau fi dovedite cu înscrisuri (bonuri fiscale, ori măcar rețete din care să rezulte că părții civile i-ar fi fost recomandate anumite medicamente ori tratamente). Declarația martorei nu poate fi luată în considerare la probarea daunelor materiale întrucât nu se coroborează cu minime indicii că ar fi fost făcute cheltuieli.

Având în vedere faptul că îngrijirile medicale s-au acordat de instituții (intervenții chirurgicale, spitalizare) ori de persoane de specialitate (kinetoterapie), daunele puteau fi dovedite fără ca partea civilă să-și fi păstrat chitanțele, bonurile care atestau plata serviciilor, aceste plăți putând fi probate prin simple adrese ori audierea persoanelor care le-au acordat. De asemenea, dacă au fost prescrise medicamente, dovada acestor prescrieri există la cabinetele medicilor care le-au eliberat și se putea verifica dacă aceste medicamente au fost gratuite, compensate parțial sau plătite integral de partea civilă.

Simpla prezumție a efectuării unor astfel de cheltuieli, nu este de natură a dovedi prejudiciul material, iar la filele 55 și 71-73 exista două foi de descărcare a medicamentelor, eliberate de S. Sfântul S., ce atestă faptul că partea civilă a beneficiat de medicație gratuită.

În ceea ce privește transportul, nu există nici un fel de criteriu la care instanța să facă referire, chiar și apelând la prezumții, pentru a putea stabili un cuantum măcar aproximativ.

În dezbateri, partea civilă a făcut referire la diferența dintre veniturile obținute anterior ș ulterior accidentului. În primul rând, aceste daune nu au fost solicitate prin acțiunea civilă, nu este un prejudiciu apărut pe parcursul procesului penal și chiar trecând peste aceste aspecte, nu este dovedit în condițiile art. 1388 Cod civil, prin înscrisuri care puteau fi obținute în condiții facile. Referitor la acest aspect, declarațiile martorei nu au nici o relevanță probatorie. Instanța observă, mai mult, că nici nu s-a făcut dovada vreunui loc de muncă, lipsa documentelor fiind imputabilă exclusiv reclamantei, asistată de apărător ales.

Pe cale de consecință, urmează a constata că cererea privind daunele materiale să fie respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la daunele morale solicitate, instanța apreciază că acestea reprezintă satisfacții echitabile destinate a compensa pecuniar suferințele fizice și psihice cauzate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind necesar a se face dovada caracterului cert al prejudiciului moral, doar întinderea acestuia fiind lăsată la aprecierea instanței.

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de partea civilă, instanța apreciază că acesta reprezintă rezultatul dăunător direct de natură nepatrimonială, al faptei ilicite si culpabile a inculpatului, prin care se aduce o vătămare valorilor și drepturilor extrapatrimoniale care sunt strâns legate de personalitatea umană. Sub acest aspect, instanța apreciază ca acțiunea inculpatului, ca manifestare exteriorizată în sfera relațiilor sociale, a provocat în concret părții vătămate un prejudiciu cauzat personalității fizice a acesteia, respectiv prejudiciul nepatrimonial localizat la nivelul suferințelor fizice si psihice, efect al leziunilor fizice suferite.

Orice suferință fizică presupune si o suferință psihică, ce se constituie într-un prejudiciu nepatrimonial pretinzând reparație. Astfel, din declarațiile martorei audiată în cauză și a înscrisurilor depuse, reiese faptul că persoana vătămată a acuzat dureri în urma loviturilor primite, s-a simțit rău din cauza durerii pe care o resimțea în urma accidentului, a avut nevoie de 90-100 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, a suferit mai multe internări medicale, intervenții chirurgicale.

În același timp, se poate reține și o traumă din punct de vedere psihic, inerentă unor astfel de accidente, dar nu una deosebită, întrucât persoana vătămată nu a apreciat necesară consultarea unor medici specialiști, nu a solicitat nici ajutorul prietenilor (martora audiată nu a menționat nimic în acest sens), nu a urmat vreun tratament specific unor tulburări psihice.

În concret, instanța, constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, va aprecia suma pe care o va acorda, ca fiind o reparație adecvată a prejudiciului de ordin moral suferit de partea vătămată, urmare a faptei inculpatului. Instanța va avea în vedere, pe de o parte, atât culpa reținută in privința inculpatului, una exclusivă, dar și împrejurarea că, prin acordarea daunelor morale, se urmărește a se da și părții vătămate, ca persoană prejudiciată, o satisfacție echitabilă, iar pe de alta parte, că acestea constituie și o sancțiune pentru inculpat, ca autor al faptei ilicite, în scopul de a contribui la prevenirea eficientă a unor fapte similare în viitor.

Instanța apreciază că despăgubirile civile acordate cu titlu de daune morale nu sunt destinate să repună partea vătămată în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, ci reprezintă o compensare patrimonială adecvată a prejudiciului de ordin moral suferit de acestea din urmă, nefiind vorba nici de o reparare integrală, atâta timp cât nu se poate repara integral ceea ce nu are corespondent pecuniar. Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, având în vedere împrejurarea că aceste sume nu trebuie sa constituie nici amenzi excesive pentru autorul faptei ilicite, și nici venituri nejustificate pentru victima prejudiciului, precum și principiul potrivit căruia stabilirea indemnizației destinate reparării prejudiciului moral se face in funcție de gravitatea prejudiciului moral și în conformitate cu principiul echității, instanța apreciază acordarea sumei de 40.000 de lei în favoarea părții civile cu titlu de daune morale ca fiind o satisfacție echitabilă a prejudiciului moral suferit de acestea în urma săvârșirii infracțiunii.

Nu este relevantă în acest sens referirea la limita de despăgubire prev. de art. 24 din Ordinul CSA nr. 14/2011, acesta nefiind un criteriu de stabilire a prejudiciului, instanța însușindu-și în acest sens apărarea formulată de către asigurator.

Apărarea asiguratorului este întemeiată și în ceea ce privește neacordarea dobânzii de referință a BNR și a indicelui de inflație. Dreptul la despăgubire pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial nu are caracter cert și lichid întrucât obligația de dezdăunare nu corespunde unei creanțe certe, lichide și exigibile anterioare, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor necesare reparării acestui tip de prejudiciu include o apreciere din partea instanței, în raport cu criteriile de care, în astfel de cazuri, se ține seama la evaluarea gravitații prejudiciului ce trebuie reparat, astfel încât întinderea acestor reparații nu mai poate fi reevaluată si actualizată și prin aplicarea de dobânzi. De asemenea, prin actualizarea sumei cu indicele de inflație se urmărește acoperirea prejudiciului efectiv suferit, urmare a deprecierii monedei naționale, or nu se poate pune problema deprecierii monedei întrucât prejudiciul este cuantificat abia la pronunțarea hotărârii.

Pentru viitor, Codul de procedura civilă face referire la actualizarea cu indicele de inflație în art. 628 alin. 2 și 3: „(2) În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii. (3) Dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. (2), executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizare în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plații efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri”.

În același timp, partea poate obține penalități în cazul în care asiguratorul nu achită despăgubirile în conformitate cu art. 37 din Normele de aplicare a Ordinului CSA 14/2011

Față de aceste împrejurări, constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și contractuale, în baza art. 19 și 397 Cod procedură penală raportat la art. 1357 și urm. Cod civil, va obliga . SA să plătească părții civile suma de 40.000 (zece mii) de lei cu titlu de daune morale.

Totodată, instanța constată că în cursul urmăririi penale s-a constituit parte civilă în cauză și S. C. Județean de Urgență „Sf. S.” Iași, cu adresa nr._/13.08.2013 (fila 83 d.u.p.), solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 19.994,84, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de asistență medicală acordată părții vătămate U. V..

Potrivit art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată prin OUG nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și pentru abrogarea unor dispoziții din alte acte normative în domeniul sanitar, „persoanele care prin faptelor lor aduc sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală acordată”, iar „sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale”.

Instanța, față de aceste dispoziții legale, reținând vinovăția inculpatului și legătura de cauzalitate între leziunile părții vătămate suferite ca urmare a săvârșirii infracțiunii și cheltuielile de spitalizare efectuate, având în vedere faptul că partea civilă nu a solicitat obligarea părții responsabile civilmente, apreciază ca fiind întemeiată cererea de acordare de despăgubiri civile formulată de partea civilă S. C. Județean de Urgență „Sf. S.” Iași și va admite pretențiile civile formulate, urmând a obliga inculpatul la plata sumei de 19.994,84 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda de referință a BNR începând cu data de 21.05.2013 și până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 276 alin. 2 Cod procedură penală va obliga partea responsabilă civilmente . SA să plătească părții civile U. V. suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând 50% din onorariul apărătorului ales (sumă dovedită cu chitanța nr. 30/29.05.2014 emisă de Avocat F. M. G.), având în vedere că acțiunea a fost admisă numai în parte, într-un cuantum mult mai mic decât cel solicitat.

Văzând și disp. art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, instanța va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.”

Împotriva sentinței au declarat apel inculpatul F. I., partea civilă U. V. și asiguratorul . SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei soluționări a laturii civile.

Partea civilă apelantă U. V., arată că, având în vedere dispozițiile art. 9 alin. 3 Cod civil, dreptul material aplicabil, instanța interpretează dispozițiile civile în sensul aplicării lor și având în vedere probatoriul administrat la instanța de fond din care rezultă fără echivoc suferințele prin care a trecut victima în accidentul rutier, nu trebuie să ne raportăm doar la numărul de zile de îngrijiri medicale ci și la vârsta victimei, la situația concretă a doamnei U., apreciază că se impun a fi majorate despăgubirile morale într-un cuantum care să fie în egală măsură rezonabil, proporțional și adecvat cu suferințele și trăirile prin care a trecut. Din acest punct de vedere apreciază că există elemente suficiente ca instanța, revalorificând materialul probator de la fond și probele depuse astăzi la dosar să majoreze cuantumul despăgubirilor patrimoniale pe temeiul art. 1391 alin. 1 Cod civil într-un cuantum pe care îl va aprecia instanța dar având ca analiză comparativă și acele sume care se acordă în contextul aceluiași număr de zile de îngrijiri medicale. Consideră că nu este corect, având în vedere probatoriul administrat, a se acorda despăgubiri la jumătate cât a oferit asiguratorul pe calea tranzacției. Solicită admiterea apelului cu obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în dezbaterile pe fondul apelului, partea civilă, prin apărătorul ales, a precizat că nu mai insistă și în acordarea daunelor materiale pentru că partea a găsit înțelegere la angajator și nu i-a mai fost diminuat salariul în perioada cât a fost în concediu medical. Referitor la dobândă și penalități, potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. 2 și art. 1386 alin. 2 Cod civil, din momentul producerii riscului asigurat să fie obligat asiguratorul la plata acestor accesorii, respectiv dobândă și indexare.

Asigurătorul . SA arată că apelul vizează cuantumul disproporționat al despăgubirilor acordate. Formularea pretențiilor în considerarea solvabilității asigurătorului, cu încercarea de obținere, de către partea civilă, a unor sume superioare celor ce ar putea fi acordate într-o cerere adresată în contradictoriu exclusiv cu făptuitorul. În legislația și practica judiciară a altor state, sumele acordate cu acest titlu sunt în limite decente, raportate exclusiv la faptă și la consecințele acesteia, iar nu la puterea economică a unei societăți de asigurare.

La data de 28.07.2014 asigurătorul de răspundere civilă, prin reprezentantul său legal, a înaintat o cerere prin care arată că își retrage apelul formulat, solicitând instanței să ia act de manifestarea sa de voință.

Inculpatul F. I., precizează că apelul formulat privește latura civilă a cauzei, în speță daunele acordate cu titlu de despăgubiri de spitalizare, apreciază că instanța de fond în mod greșit a obligat inculpatul la plata acestor sume omițând acel ordin al CSA care arată că daunele a căror întindere este cunoscută cel puțin imediat la momentul producerii accidentului cad în sarcina asiguratorului. Dacă asiguratorul, mai ales că este depusă la dosar și o înțelegere pe care partea civilă nu a mai vrut să o semneze, a avut aplecarea să se împace pe parcursul urmăririi penale a avut cunoștință de actele aflate la dosarul de urmărire penală, avea posibilitatea să afle de întinderea daunelor civile în sarcina unității spitalicești, din această perspectivă avea și obligația să le acopere pentru că nu doar despăgubirea și desdăunarea părții civile era singura care era asigurată, desdăunarea tuturor părților care prin acel accident au avut de pierdut. Din această perspectivă, fiind vorba despre o cheltuială certă, asiguratorul trebuia să fie obligat la plată, consideră că în mod greșit instanța l-a obligat pe inculpat să suporte aceste cheltuieli ocazionate de medicamentație și îngrijiri medicale omițând sau excluzând asigurarea și polița de asigurare pe care o avea încheiată. Pentru aceste motive solicită să se admită apelul și dacă instanța va constata că suma înaintată de unitatea spitalicească, ca și constituire de parte civilă în cauză în măsura în care a fost și dovedită se impune a fi plătită de cineva, solicită să fie obligat asiguratorul la plata acestor sume.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit dispozițiilor art. 417 alin. 2 Cod proc. pen., Curtea, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 4900/P/2013 din data de 23.01.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul F. I. pentru săvârșirea infracțiunii de „vătămare corporală din culpă”, prev. și ped. de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal.

Partea vătămată U. V. s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 de lei daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate în vederea refacerii sănătății, respectiv cheltuieli de îngrijire medicală, medicamente, transport și cu suma de 500.000 de lei daune morale pentru suferințele psihice cauzate de vătămarea corporală; actualizarea sumelor reprezentând despăgubiri materiale și morale la dobânda de referință BNR de la momentul producerii riscului asigurat până la momentul plății integrale; indexarea sumelor reprezentând despăgubiri civile la rata indexului de inflație; obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor judiciare (fila 37, 38 d. inst.).

În dovedirea pretențiilor au fost depuse înscrisuri (documente medicale, practică judiciare) și a fost audiată martora N. D..

Instanța de fond în mod corect a reținut ca dovedite împrejurările în raport de care s-a făcut soluționarea laturii penale a cauzei, constând că există o faptă ilicită, reprezentată de fapta concretă reținută în sarcina inculpatului, precum și vinovăția sa în comiterea acestora.

Nu există însă, la dosarul cauzei nici un minim de date, de natură să reflecte, cu gradul necesar de certitudine, valoarea concretă a prejudiciului material adus acesteia.

Or, instanța nu dispune de criterii necesare, în lipsa unor astfel de probe, pentru a putea aprecia în ce măsură aceste prejudicii au fost create.

Înscrisurile depuse la dosar nu îndeplinesc condiția impusă de textul de lege privitoare la legătura de cauzalitate dintre fapta (consecințele produse) cauzatoare de prejudicii și pretențiile bănești solicitate cu acest titlu. De asemenea, astfel cum a reținut și instanța de fond, nici martorii audiați în cauză, nu au fost în măsură să indice cu certitudine vreo sumă de bani cheltuită de partea vătămată. Expertiza medico-legală efectuată în cauză (filele 5-6) deosebit de faptul că este nerelevantă sub aspectul existenței unui deficit funcțional permanent sau a altor sechele posttraumatice permanente, ea nu poate constitui o probă, în senul cerut de prevederile cod civil, privind valoarea concretă a prejudiciului material adus părții vătămate.

Contrar susținerilor părții civile invocate în apel, în sensul imposibilității preconstituirii de probe datorită stării precare a sănătății, instanța de apel reține că daunele materiale pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor, conform principiului general al normelor de drept material potrivit căruia cel ce face o afirmație în cadrul judecății trebuie să o dovedească. De altfel, pare greu de acceptat versiunea înaintată de partea civilă privind motivul imposibilității preconstituirii de probe, câtă vreme în situația în care aceasta a necesitat atât tratament medicamentos, de recuperare, etc., cât și regim alimentar diferit, să nu fie în măsură să colecteze bonurile fiscale justificative.

În lipsa unui minim de probe care să confirme susținerile părții vătămate privind efectuarea de cheltuieli pentru refacerea stării de sănătate lezate prin acțiunea ilicită a inculpatului – leziuni de necontestat -, în mod corect prima instanță a apreciat ca nedovedite pretențiile materiale solicitate cu acest titlu.

Dauna morala fost denumita pe rând in doctrina dreptului “orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane sau “prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferința fizica sau morale pe care le resimte victima.

Prejudiciile morale sunt cele care rezulta din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare băneasca. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, etc., iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicita. Cum în cauza dedusă judecății, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale au fost dovedite, in mod just prima instanța a apreciat ca întemeiata si dovedita cererea parții civile privind acordarea de daune morale, justificată atât de suferința fizică propriu zisă încercată de parte civilă, cât și de nevoile speciale reclamate de îngrijirea părții civile în perioada necesară pentru vindecare.

În cazul în care se admite repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești se ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cât și a criteriilor de stabilire a indemnizațiilor destinate reparării acestora.

Identificarea unor criterii științifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizațiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor și caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirii (indemnizației). De aceea, nici legiuitorul, nici hotărârea judecătorească nu stabilește vreun criteriu după care trebuie stabilită indemnizația.

Indemnizația, fiind de natură patrimonială, criteriul de stabilire trebuie să fie tot de natura patrimonială pentru a fi exacte. Indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte, în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii. Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale include, firește, o doză mai mică sau mai mare de arbitraj. Totuși, despăgubirea trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importantă și consecințele acesteia pentru persoana vătămată. Aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic și psihic.

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea “prețului” suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor în societatea respectivă.

Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral și apoi, în raport cu acesta, se stabilește îndemnizația.

Mai întâi se apreciază prejudiciul moral, iar în funcție de acest rezultat urmează, logic, stabilirea despăgubirii, adică a sumei de bani destinate asigurării efective a satisfacției, alinării sau ușurării suferinței persoanei vătămate moral.

Prejudiciul moral va fi apreciat după criterii nepatrimoniale: importanța prejudiciului moral; durata și intensitatea durerilor fizice și psihice; tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral. Aprecierea trebuie făcută în concreto, de la caz la caz, în funcție de toate circumstanțele și împrejurările cazului dat.

Cuantumul indemnizației bănești destinate reparării daunelor morale poate fi stabilit corect, fără exagerări, independent de împrejurarea că prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani.

Stabilirea cuantumului indemnizației destinare reparării prejudiciilor morale poate fi făcută, în mod corect, independent de împrejurarea că aceste prejudicii nu pot fi evaluate în bani.

Prejudiciul moral cauzat va fi apreciat de judecător nu în bani, ci după criterii proprii naturii acestuia, cum ar fi: importanța prejudiciului, durata menținerii consecințelor vătămării, intensitatea durerilor fizice și psihice. În funcție de aceste criterii, judecătorul va putea aprecia, în final, gravitatea prejudiciului moral cauzat. În această ipoteză, nu prezintă nici un fel de importanță faptul că prejudiciul moral nu poate fi evaluat precis în bani, deoarece se știe foarte bine și independent de această împrejurare că indemnizația trebuie să fie însemnată pentru a fi capabilă să ofere persoanei vătămate o anumită satisfacție compensatorie. Aceasta înseamnă că indemnizația de reparare poate fi stabilită corect, în funcție de gravitatea prejudiciului, independent de realitatea imposibilității evaluării în bani a prejudiciului moral.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de fond a avut în vedere, deosebit de toate aceste aspecte ce pot constitui repere obiective și eficiente de apreciere a acestor despăgubiri, și „necesitatea” ca sumele de bani ce se acorda părții civile să aibă efecte compensatorii pentru aceasta și să nu constituie amenzi excesive pentru inculpat care, prin fapta sa culpabilă, a stat la originea lor și care pentru aceasta a suferit deja o condamnare penală. De asemenea, prima instanța a avut în vedere și principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferințelor psihice, suferințe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin prestații bănești, nu se pot constitui în sursă de îmbogățire fără just temei a părții civile.

Așa fiind, pentru considerentele de drept și de ordin moral expuse, Curtea constată că prima instanță a făcut o apreciere corespunzătoare a tuturor elementelor de natură să conducă la cuantificarea despăgubirii bănești acordată cu titlu de daune morale, expuse mai sus, pe care le-a raportat în mod optim elementelor cauzei, reprezentate, astfel cum s-a detaliat anterior, atât de suferința fizică propriu zisă încercată de parte civilă, cât și de nevoile speciale reclamate de îngrijirea părții civile în perioada necesară pentru vindecare, acordând o sumă corespunzătoare părții civile cu acest titlu, îndestulătoare și în aprecierea instanței de apel de a realiza efectul compensatoriu în vederea căreia a fost acordată această sumă, astfel că nu sunt temeiuri care să justifice nici majorarea și nici diminuarea acesteia.

Este întemeiată, în schimb, critica formulată de partea civilă U. V. privind omisiunea instanței de fond de acordare a dobânzii legale de la data trimiterii în judecată acela fiind momentul când părțile s-au constituit părți civile

Din economia dispozițiilor art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule rezultă că, în cazul neexecutării de către asigurător a obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de acesta, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Sancțiunea penalizării stabilită prin aceste dispoziții legale nu exclude aplicarea dobânzii legale, pe care asigurătorul o datorează de la momentul punerii sale în întârziere, ce se consideră a fi momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Așa fiind, la sumele acordate cu titlu de despăgubiri civile, se va adăuga și dobânda legală conform dispozițiilor art.1 alin.39 raportate la art.3 alin.1,2 și 4 din OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, începând cu data trimiterii în judecată – astfel cum au solicitat părțile civile - și până la achitarea integrală a sumei.

De asemenea, este întemeiată și critica formulată de inculpatul F. I., în sensul că instanța de fond în mod greșit a obligat inculpatul la plata acestor sume omițând acel ordin al CSA care arată că daunele a căror întindere este cunoscută cel puțin imediat la momentul producerii accidentului cad în sarcina asiguratorului

Potrivit dispozițiile de ansamblu ale Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.304/2007, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.

De regulă, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului. Aceste dispoziții legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, au impus obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

Astfel, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.136/1995, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei”.

Așadar, prevederile Legii 136/1995 menționate anterior, coroborate cu dispozițiile art. 51 pct. 2 și art. 67 alin. 2 din Ordinul nr._/2006, stabilesc expres că asigurătorii răspund pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente fără a face nici o distincție între calitatea de persoană fizică/juridică a persoanei vătămate și fără a limita în vreun fel categoriile de prejudicii pentru care este instituită răspunderea asigurătorului.

De asemenea, conform art. 51 alin. 1 din Legea 136/1995, despăgubirile se datorează de asigurător chiar și atunci când cel care conduce autovehiculul implicat în accident este o altă persoană decât asiguratul, asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperind toate accidentele de autovehicule asigurate.

Astfel, deși legea nr.136/1995, privind asigurările și reasigurările, nu conține un preambul care să expună rațiunea adoptării acestei legi, rezultă din chiar prevederile înserate în conținutul acesteia că rațiunea primordială o constituie, neîndoielnic, protejarea intereselor patrimoniale ale persoanei prejudiciate prin accidentele de autovehicule. Că este așa rezultă cu prisosință din prevederile art. 51 din lege, potrivit cărora „ Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acorda și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o alta persoana decât asiguratul.(:::)

În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acorda despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.

În asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obliga sa plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii fata de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.”

Deci persoana ocrotită prin instituirea obligației de asigurare de răspundere auto este terța persoana prejudiciată prin faptul cauzator de prejudicii și nu autorul acestuia.

Or, câtă vreme cheltuielile de spitalizare acordate de unități spitalicești pentru îngrijirea medicală a victimelor acestor accidente sunt tot consecința accidentului cauzat prin intermediul autovehiculului asigurat, rezultă neîndoielnic că inclusiv acești terți, unitățile spitalicești, sunt incluse în categoria celor prejudiciați prin accident și pentru care trebuie să primeze interesul superior de ocrotire față de o eventuală insolvabilitate a celui direct răspunzător de prejudiciu.

Potrivit dispozițiilor art.49 alin.1 din Legea nr.136/1995, privind asigurările și reasigurările, în temeiul asigurării obligatorii de răspundere pentru pagube produse prin accidente de autovehicule „asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane, păgubite prin accidente de autovehicule”.

Rezultă că, în cazul în care autovehiculul asigurator obligatoriu în temeiul legii a provocat un accident de circulație soldat cu vătămarea sau decesul unui terț, societatea asiguratoare are obligația de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, indiferent în patrimoniul cui se produc acestea.

De altfel, textul art.50 din actul normativ invocat, este foarte tranșant în acest sens, dispunând că „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Rezultă neîndoielnic că răspunderea asiguratorului izvorăște din efectul legii (și evident prin intermediul poliței de asigurare obligatorie încheiat) și nu ca urmare a existenței sau nu a unui contract (chiar și tacit) încheiat între conducătorul autovehiculului implicat în accident și terța persoană vătămată.

În sprijinul acestei opiniei este și Deciziei în interesul legii nr. 1/28.03.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia: „societatea de asigurare are în procesul penal calitatea de asigurător, răspunderea acesteia putând fi angajată în mod direct, fiind statuat și caracterul limitat, derivat din contract, al obligației asumate de societatea de asigurare, fapt care exclude asimilarea poziției sale calității de parte responsabilă civilmente”.

De altfel, legea este tranșantă în privința persoanei în sarcina cărora cade obligația de plată a cheltuielilor de spitalizare, prevăzând în mod expres în art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule – în vigoare la data producerii accidentului, că:

“La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele:

1. în caz de vătămare corporală:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România;

Mențiuni ce privesc răspunderea civilă solidară a asigurătorului și asiguratului, se constată că nu se regăsesc în Legea 136/1995 modificată, privind asigurările și reasigurările în România sau în contractul de asigurare reglementat în Capitolul 2 din același act normativ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 55 alin. 3 din legea 136/1995, potrivit cărora, despăgubirile se plătesc chiar asiguraților dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite și despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit art. 58 din același act normativ, precum și prevederile art. 50 din Legea 136/1995 modificată.

Mai mult, conform art. 54 din aceeași lege, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acestuia.

Din interpretarea coroborată a art. 50 și 54 din Legea 136/1995, rezultă că asigurătorul de răspundere civilă va acorda persoanelor prejudiciate despăgubiri, noțiune care include atât dezdăunările, inclusiv cele privind îngrijirea medicală, precum și cheltuielile de judecată, făcute de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Potrivit dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, așa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 34 din O.U.G. nr. 72/2006, persoanele care, prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efectiv ocazionate de asistența medicală acordată, dar prin raportare la dispozițiile anterior menționate acestea sunt societățile de asigurări. Sarcina unităților spitalicești, în baza acestor dispoziții, este de solicita acoperirea prejudiciului, în vederea protejării bugetului de stat, și nu de a dovedi cine este societatea care urmează să răspundă prin efectul legii, obligație îndeplinită în cauză, prin constituirea ca părți civile a unităților spitalicești care au acordat îngrijiri medicale părții vătămate prin accidentul produs de autovehiculul condus de inculpatul F. I., rămânând autorităților judiciare, în baza dispozițiilor legale exprese, de a identifica societatea de răspundere civilă auto și de dispune citarea obligatorie a acesteia în procesul penal, urmând să stabilească în sarcina acesteia executarea obligațiilor de plată ce-i revin prin efectul legii.

Cu privire la cheltuielile judiciare solicitate de partea civilă în cursului judecății, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea art. 276 alin. 2 Cod procedură penală acordând părții civile 50% din onorariul apărătorului ales (sumă dovedită cu chitanța nr. 30/29.05.2014 emisă de Avocat F. M. G.), având în vedere că acțiunea a fost admisă numai în parte, într-un cuantum mult mai mic decât cel solicitat. În calea de atac a apelului partea civilă nu a făcut dovada acestor cheltuieli, neprezentând chitanță de plată a onorariului de avocat ales.

În consecință, raportat considerentelor de fapt și de drept expuse, Curtea urmează ca în temeiul disp. art. 421 pct. 2 lit. „a” Cod procedură penală să admită apelurile declarate de inculpatul F. I. și partea civilă U. V., împotriva sentinței penale nr. 1796 din 25.06.2014, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, pe care o va desființa, în parte.

În rejudecare:

Va obliga asiguratorul de răspundere civilă . SA - cu sediul în București, .. 3, ., sector 3, CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., să plătească părții civile U. V. dobânda legală aferentă sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile, de la data de 09.04.2014 și până la achitarea integrală a sumelor, sumele urmând a fi actualizate în funcție de rata indicelui de inflație la data plății.

Va înlătura dispoziția privind obligarea inculpatului F. I. să achite părții civile S. C. Județean de Urgențe „Sf. S.” Iași, cu sediul în mun. Iași, Bld. Independenței nr. 1, jud. Iași, suma de 19.994,84 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda de referință a BNR începând cu data de 21.05.2013 și până la achitarea prejudiciului.

Va obliga asiguratorul . SA - cu sediul în București, .. 3, ., CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., la plata către partea civilă S. C. de Urgențe „Sf. S.”- Iași a sumei de 19.994,84 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda de referință a BNR începând cu data de 21.05.2013 și până la achitarea prejudiciului, cu titlu de cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată U. V..

Vor fi menține toate dispozițiile sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.

II. În baza disp. art. 415 din Codul de procedură penală, va lua act de declarația asiguratorului de răspundere civilă . SA - cu sediul în București, .. 3, ., sector 3, CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., de retragere a apelului formulat împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza dispozițiilor art. 275 alin. 2 cod proc. pen. va obliga asiguratorul de răspundere civilă să plătească statului cheltuieli judiciare.

În baza dispozițiilor art. 275 alin. 3 cod proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelurile declarate de inculpatul F. I. și partea civilă U. V., vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

I. Admite apelurile declarate de inculpatul F. I. și partea civilă U. V., împotriva sentinței penale nr. 1796 din 25.06.2014, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, pe care o desființează, în parte:

Rejudecând:

Obligă asiguratorul de răspundere civilă . SA - cu sediul în București, .. 3, ., sector 3, CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., să plătească părții civile U. V. dobânda legală aferentă sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile, de la data de 09.04.2014 și până la achitarea integrală a sumelor, sumele urmând a fi actualizate în funcție de rata indicelui de inflație la data plății.

Înlătură dispoziția privind obligarea inculpatului F. I. să achite părții civile S. C. Județean de Urgențe „Sf. S.” Iași, cu sediul în mun. Iași, Bld. Independenței nr. 1, jud. Iași, suma de 19.994,84 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda de referință a BNR începând cu data de 21.05.2013 și până la achitarea prejudiciului.

Obligă asiguratorul . SA - cu sediul în București, .. 3, ., CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., la plata către partea civilă S. C. de Urgențe „Sf. S.”- Iași a sumei de 19.994,84 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda de referință a BNR începând cu data de 21.05.2013 și până la achitarea prejudiciului, cu titlu de cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată U. V..

Menține toate dispozițiile sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.

II. În baza disp. art. 415 din Codul de procedură penală, ia act de declarația asiguratorului de răspundere civilă . SA - cu sediul în București, .. 3, ., sector 3, CUI_, cu sediul ales în mun. Iași, ., de retragere a apelului formulat împotriva aceleiași sentințe penale.

Obligă asiguratorul de răspundere civilă să plătească statului suma de 400 lei, cheltuieli judiciare.

Cheltuielile judiciare avansate în apelurile declarate de inculpatul F. I. și partea civilă U. V., rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi, 10.06.2015.

Președinte,Judecător,Judecător,

A. G. I. E. CiobanuDan A.

O. M.

Cu opinie separată în sensul

menținerii dispoziției privind

obligarea inculpatului la daune

materiale către partea civilă

S. Sf. S. Iași.

Grefier,

E. A.

Red./tehnored. C.I.E.

2 ex./23.06.2015

Judecătoria Iași

Judecător – C. F.

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU

MINORI - NCPP

Nr. dosar_

Opinie separată

Opinia separată vizează doar critica inculpatului F. I. referitoare la obligația stabilită în sarcina sa privind plata daunelor materiale către unitatea medicală ce s-a constituit parte civilă în cauză.

Urmare a faptei inculpatului, părții civile U. V. i-a fost acordată asistență medicală de către S. Județean de Urgențe „Sfântul S.” Iași.

În cursul procesului penal, acest furnizor de servicii medicale s-a constituit parte civilă cu sumele reprezentând cheltuielile efectuate cu asistența medicală acordată părții civile U. V.. Această unitate medicală nu a solicitat ca despăgubirile să fie plătite de asigurătorul . SA.

Răspunderea contractuală a asigurătorului poate fi angajată în procesul penal, însă doar la solicitarea persoanelor păgubite, latura civilă fiind guvernată de principiul disponibilității. Acest principiu lasă la libera apreciere a persoanelor vătămate constituite părți civile în cadrul procesului penal fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul cererii.

S. Județean de Urgențe „Sfântul S.” Iași nu și-au manifestat voința de a fi despăgubit de asigurătorul . SA, astfel că inculpatul trebuie să fie obligat la repararea prejudiciului în temeiul dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să mențină dispozițiile din sentință privind obligarea inculpatului la plata daunelor materiale către partea civilă S. Județean de Urgențe „Sfântul S.” Iași.

Judecător,

O.-M. A. G.

← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice (art.336 NCP)....		Infracţiuni rutiere (O.U.G nr. 195/2002). Decizia nr. 546/2015.... →

Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Decizia nr. 489/2015. Curtea de Apel IAŞI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Decizia nr. 489/2015. Curtea de Apel IAŞI