Abandonul de familie. Art. 305 C.p.. Decizia nr. 1204/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 1204/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 04-12-2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR._

DECIZIA NR. 1204

Ședința publică din data de 04 decembrie 2015

Președinte – C. R.

Judecător – I. N.

Grefier – D. R. D.

Ministerul Public a fost reprezentat de procuror M. T. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de P. DE PE L. JUDECĂTORIA PLOIEȘTI, privind pe inculpatul C. G. V., împotriva sentinței penale nr. 1791 din data de 06 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit intimatul inculpat C. G. V., intimata persoană vătămată C. R. G. și reprezentantul legal M. N..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.

Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are alte cereri de formulat sau excepții de invocat și apreciază apelul în stare de judecată.

Curtea, constatând că pentru termenul de astăzi procedura de citare este legal îndeplinită, părțile cunoscând termenul acordat în cauză, nefiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, apreciază apelul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea acestuia.

Reprezentantul Ministerului Public critică soluția dispusă de instanța de fond întrucât aceasta a dispus condamnarea inculpatului C. G. V. apreciind aplicabile dispozițiile vechiului Cod penal, pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de „abandon de familie”, cu aplicarea art. 81 Cod penal.

Apreciază că soluția instanței este nelegală, având în vedere că infracțiunea de „abandon de familie” este o infracțiune continuă, motiv pentru care aceasta se epuizează la data când are loc plata pensiei de întreținere sau atunci când se pronunță condamnarea inculpatului de către prima instanță de judecată și că în speță trebuia să se dispună aplicarea dispozițiilor art. 378 alin.1 lit. c) Cod penal și art. 83 Cod penal, fiind îndeplinite condițiile legale în acest sens, întrucât inculpatul a fost de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunității.

Pentru aceste motive, solicită să se admită apelul, să se desființeze în parte sentința și să se dispună condamnarea inculpatului, în sensul celor învederate.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului penal de față, constată următoarele:

P. sentința penală nr. 1791 din 6 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în temeiul art. 396 alin. 2 Cod procedură penală raportat la art. 305 alin. 1 lit. c) Cod penal 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul C. G. V. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, prevăzute de art. 305 alin. 1 lit. c) Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) Cod penal 1969.

În baza art. 81 Cod penal 1969 cu aplicarea art. 5 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani stabilit în condițiile art. 82 Cod penal anterior.

Conform art. 71 alin. 5 Cod penal 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare sus-menționat.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal 1969 cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei și executarea pedepsei în întregime în cazul săvârșirii altei infracțiuni.

S-a respins ca inadmisibilă acțiunea civila exercitată în cauză de persoana vătămata C. R. G., prin reprezentant legal M. N. M..

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 276 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat la plata sumei de 800 lei către persoana vătămată cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de aceasta.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești nr. 7295/P/2010 a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul C. G. V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 305 alin.1 lit. c) Cod penal cauza fiind înregistrată la Judecătoria Ploiești la data de 25 iunie 2012, sub nr._, reținându-se în esență că, începând cu luna februarie 2010 și până în prezent nu a plătit pensia de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea părții vătămate C. R. G., prin reprezentant legal M. N. M..

Pe parcursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: sentința civilă nr. 3197/02 aprilie 2008, declarațiile reprezentantului parte vătămată, declarații învinuit și alte înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 05 martie 2013, după începerea cercetării judecătorești, instanța de fond a pus în vedere inculpatului prevederile art. art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, acesta declarând că solicită parcurgerea acestei proceduri, recunoaște în totalitate faptele așa cum au fost descrise în actul de sesizare a instanței, cunoaște probele administrate în faza urmăririi penale pe care și le însușește, nu dorește administrarea altor probe. Constatând îndeplinite condițiile impuse de textul legal, văzând și concluziile favorabile ale Ministerului Public, instanța a admis cererea inculpatului de parcurgere a procedurii simplificate instituită prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor în domeniul penal.

La dosarul cauzei au fost atașate fișa de cazier judiciar a inculpatului.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:

P. sentința civilă nr. 3197/02 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr._/281/2007, inculpatul a fost obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea fiicei sale C. R. G., în cuantum de 25% din venitul net lunar realizat, începând cu data de 15 noiembrie 2007 și până la majoratul minorei.

Audiat fiind, inculpatul a recunoscut faptul că nu și-a îndeplinit obligația de întreținere ce îi incumba, arătând insă că nu a avut posibilitatea de a achita pensia de intreținere întrucât nu a avut loc de muncă.

Apărarea inculpatului a putut fi reținută, în condițiile în care, în această situație, avea posibilitatea să solicite instanței de judecată micșorarea pensiei de întreținere. Pe de altă parte, așa cum a arătat inculpatul, începând cu luna noiembrie 2011 acesta a fost angajat la . SRL și nu achitat nicio parte din pensia restantă.

Mai mult, în urma partajului, inculpatul a obținut la data de 31 martie 2011, suma de 28.000 lei (așa cum a reieșit din înscrisul aflat la fila 16 - dosar urmărire penală), din care, potrivit susținerilor acestuia, 6000 de lei i-a lăsat fostei soții pentru a achita facturi restante precum și datoriile acumulate la întreținere, fără însă a exista o dovadă în acest sens, iar o altă sumă, al cărei cuantum nu l-a putut preciza, a folosit-o pentru a achita un credit restant, alocând astfel fonduri în alte scopuri.

A fost adevărat că, potrivit adresei nr. 3661/01 noiembrie 2011 a Inspectoratului Teritorial de Muncă Prahova, inculpatul nu figurează cu contract individual de muncă în perioada 01 martie 2010-01 noiembrie 2011 (fila 28 – dosar urmărire penală), însă nu se poate considera că a existat o imposibilitate obiectivă de plată, cât timp inculpatul nu a prestat o activitate, deși nu era inapt de muncă și nu se afla în stare de arest, situații care ar putea fi considerate ca impedimente obiective pentru executarea obligației de întreținere, de natură a înlătura reaua-credință.

Deși a luat cunoștință de sentința judecătorească prin care era obligat la plata pensiei de întreținere, inculpatul nu a respectat dispozițiile acesteia, neplătind pensia de întreținere stabilită în favoarea persoanei vătămate.

Faptul ca inculpatul s-a achitat în mod sporadic de obligația ce îi incumba, acest aspect nu a echivalat cu plata pensiei de întreținere, obligația inculpatul fiind considerata realizata numai în momentul în care îndeplinește în totalitate obligațiile stabilite de către instanța de judecata, prin hotărâre judecătoreasca. Or, conform declarației reprezentantului persoanei vătămate, inculpatul, începând cu luna februarie 2010 a încetat să mai achite pensia de întreținere datorată minorei sale C. R. G..

Audiat fiind inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, declarând că nu a avut venituri suficiente pentru a-și îndeplini obligația, și că își i-a angajamentul să achite pensia restantă, fapt care însa nu s-a întâmplat.

Din cele expuse mai sus s-a putut constata existenta relei credințe a inculpatului, întrucât acesta nu și-a îndeplinit obligația nici măcar pe perioada cât a obținut venituri din munca sau a beneficiat de indemnizația de șomaj.

În același timp, instanța de fond a reținut că inculpatul nu a făcut dovada imposibilității sale obiective de a achita lunar pensia de întreținere, astfel că, în lipsa unor elemente indubitabile care să releve o atare situație de fapt, a reținut reaua sa credință în ceea ce privește neachitarea pensiei de întreținere. Așadar, neplata pensiei de întreținere în tot acest interval de timp s-a datorat relei sale credințe, dat fiind că inculpatul putea dispune de posibilități financiare pentru a-și îndeplini această obligație nu numai legală, dar și morală.

Mai mult decât atât, din declarațiile reprezentantului părții vătămate, și cele ale inculpatului, a reieșit că inculpatul a obținut la data de 31 martie 2011, suma de 28.000 lei (așa cum reieșit din înscrisul aflat la fila 16 - dosar urmărire penală), din care, potrivit susținerilor acestuia, 6000 de lei i-a lăsat fostei soții pentru a achita facturi restante precum și datoriile acumulate la întreținere, fără însă a exista o dovadă în acest sens, iar o altă sumă, al cărei cuantum nu-l poate preciza, a folosit-o pentru a achita un credit restant, alocând astfel fonduri în alte scopuri.

S-a prezumat astfel că, în condițiile în care inculpatul dispunea de mijloace pentru a se întreține pe sine chiar și în lipsa unui serviciu, întrucât fiind sănătos și apt de muncă, dispunea de mijloace pentru a contribui financiar și la creșterea și educarea copilului său, fiind cunoscut faptul că în cazul persoanelor care nu sunt angajate, pensia de întreținere se calculează raportat la venitul minim pe economia națională, veniturile obținute chiar și în mod sporadic de către inculpat erau suficiente pentru a achita pensia stabilită pe cale judecătorească.

În concluzie, s-a constatat de către prima instanță că situația de fapt descrisă anterior este pe deplin dovedită prin coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză, din care a rezultat că inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligația de a plăti pensie de întreținere în favoarea copilului său, în cuantumul stabilit în sentința civilă nr. 3197/02 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr._/281/2007, și nu a dovedit că s-ar fi aflat în imposibilitate de a-și îndeplini această obligație.

Așadar, instanța de fond a constatat că încălcarea dreptului persoanei vătămate minore de a primi pensie de întreținere se circumscrie atitudinii exclusive a inculpatului de a nu își îndeplini obligația corelativă acestui drept, contrar celor statuate în mod definitiv și irevocabil prin hotărârea judecătorească sus-menționată.

Fiind audiat în cursul judecății, inculpatul a adoptat o poziție procesuală de recunoaștere a săvârșirii faptei și a modalității sale de comitere.

S-a arătat că fapta inculpatului C. G. V., care începând cu luna februarie 2010 până în prezent nu a plătit pensia de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea persoanei vătămate C. R. G., prin reprezentant legal M. N. M., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abandon de familie prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. c) Cod penal.

Prealabil analizării conținutului constitutiv al infracțiunii, instanța de fond a constatat că în cauză este îndeplinită situația premisă – constând în preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să fie stabilită obligația de plată a pensiei de întreținere în sarcina inculpatului și în favoarea minorului, respectiv sentința civilă nr. 3197/02 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr._/281/2007.

Analizând latura obiectivă a infracțiunii, prima instanță a reținut că elementul material al acesteia constă într-o inacțiune, și anume neplata consecutivă a pensiei de întreținere timp de trei luni sau mai mult.

Având în vedere că, din probatoriul astfel cum a fost analizat în considerentele ce preced rezultă, fără îndoială, împrejurarea că, pe de o parte, pensia de întreținere a fost stabilită pe cale judecătorească, iar pe de altă parte, că nu a fost plătită mai mult de trei luni, respectiv de 5 ani – context în care s-a constatat că plata parțială efectuată echivalează cu neplata pensiei – instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite și cerințele esențiale atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii.

Urmarea imediată în cazul acestei infracțiuni constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege și relațiile sociale referitoare la acestea, respectiv relațiile sociale care privesc familia din punctul de vedere al creșterii și educării minorilor și, în special, al legăturilor personale și patrimoniale dintre copii și părinții acestora. Reținând, că persoana vătămată este minora, având dreptul de a primi pensia de întreținere de la tatăl său pensie al cărei rol, stabilit de principiile prevăzute în Codul familiei, este să îi asigure copilului condițiile necesare creșterii și educării sale corespunzătoare vârstei, s-a arătat că prin neplata acestei sume fiind evident că s-a realizat urmarea imediată a infracțiunii, aceea a creării unei stări de pericol pentru normala dezvoltare a copilului.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptei, aceasta fiind o infracțiune de pericol, pentru a cărei existență nu este necesară producerea unui rezultat concret, privit în materialitatea sa, fiind suficientă crearea unei stări de pericol pentru relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții acestora, cu atât mai mult cu cât dragostea părintească, afecțiunea dintre copii și părinți, precum și respectul și grija pe care le poartă unii față de ceilalți se dezvoltă de-a lungul timpului și se păstrează, în mod firesc, pentru toată viața.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei. Astfel, sistând plata pensiei de întreținere în cuantumul stabilit, inculpatul a prevăzut și urmărit posibilitatea creării unei stări de pericol pentru relațiile sociale referitoare la viața de familie, precum și pentru valorile sociale apărate prin dispozițiile legale în baza cărora a fost cercetat în cauză. În varianta prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. c) Cod penal, legiuitorul folosește pentru caracterizarea poziției psihice a făptuitorului expresia „cu rea credință”, ceea ce are în vedere ca o cerință esențială pentru existența intenției – directe sau indirecte – posibilitatea făptuitorului de a îndeplini obligația de întreținere pe care însă nu și-o îndeplinește, el având cunoștință de obligația stabilită în sarcina sa și acceptând sau chiar urmărind posibilitatea afectării dezvoltării și creșterii minorului prin neexecutare. Din probele administrate, instanța de fond a reținut că inculpatului nu i-au lipsit resursele financiare, care să-i permită să-și achite măcar în parte, dacă nu integral, obligația de întreținere, ci dimpotrivă acesta a refuzat constant și o perioadă îndelungată plata pensiei de întreținere, împrejurare ce a denotat un dezinteres manifest față de copilul său.

Pe cale de consecință, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, în sensul că fapta săvârșită de inculpatul C. G. V. există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța de fond a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă.

Referitor la identificarea legii penale mai favorabilă inculpatului C. G. V., având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului, individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi aplicată și individualizarea judiciară a executării pedepsei.

Judecătorul de la instanța de fond a reținut că, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal din 1969, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. 1 din Codul penal în vigoare la data judecării apelului, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

P. urmare, s-a constatat că textul alin. 1 al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. 1 din Codul penal din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne același.

Determinarea caracterului „mai favorabil” are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, așadar, atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.

Din perspectiva incidenței circumstanțelor atenuante judiciare, singurele care pot fi reținute în cauză, se remarcă faptul că, noul Cod penal restrânge sfera și efectele circumstanțelor atenuante judiciare, în sensul că, prevede, în mod restrictiv, un număr de două circumstanțe, clar indicate, spre deosebire de Codul penal vechi care doar exemplifica anumite împrejurări ce pot constitui circumstanțe atenuante.

Cu referire la efectele circumstanțelor atenuante, instanța de fond a reținut că, în prezența acestora, nu mai este obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special, astfel cum prevedea vechiul Cod penal, efectul lor fiind limitat, în noul Cod penal, la reducerea limitelor legale de pedeapsă cu o treime.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce a fost aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere, atât criteriile prevăzute de art. 72 din Codul penal din 1969, cât și cele prevăzute de art. 74 din Codul penal, reținând limitele de pedeapsă prevăzute de textele de lege incriminatoare, împrejurările concrete în care faptele au fost săvârșite, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, rolul și contribuția inculpatului în activitatea infracțională, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar și persoana și conduita acestuia.

Referitoare la conduita anterior săvârșirii infracțiunii prima instanță a reținut că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, iar ulterior săvârșirea infracțiunii reține atitudinea sa sinceră de recunoaștere a săvârșirii faptei.

Individualizarea pedepsei și modalitatea de executare:

La individualizarea pedepsei ce a fost stabilită în sarcina inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

În ceea ce privește efectele procedurii recunoașterii vinovăției, s-a reținut că nu există diferențe între art.320 ind.1 alin.7 Cod procedură penală anterior și art.396 alin. 10 Cod procedură penală. Ambele texte prevăd reducerea limitelor sancțiunii cu o treime.

În acest sens, instanța de fond a reținut următoarele: gradul ridicat de pericol social concret al faptei, având în vedere că inculpatul a întrerupt pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, de 6 ani, plata pensiei de întreținere în cuantumul stabilit prin hotărârea judecătorească, periclitând, astfel, nu numai posibilitatea mamei de a-și exercita în concret drepturile părintești referitoare la creșterea, educarea, pregătirea profesională ulterioară, dar mai ales dezvoltarea emoțională și afectivă echilibrată a minorilor, încălcând, așadar, nu numai drepturile părintești ale mamei persoanei vătămate, cât mai ales interesul superior al copiilor de a crește și a se dezvolta corespunzător nevoilor specifice vârstei lor, pentru asigurarea unei vieți echilibrate și armonioase.

Pe de altă parte, prima instanță a mai reținut și faptul că inculpatul a adoptat o atitudine procesuală de recunoaștere a săvârșirii faptei și a modalității sale de comitere, contribuind, așadar, la soluționarea justă și cu celeritate a cauzei. În aceste condiții, instanța reține că inculpatul are obligația de a face eforturi pentru achitarea pensiei, astfel încât stabilirea unei pedepse privative de libertate nu ar fi în măsură nicicum să contribuie la creșterea și dezvoltarea armonioasă a persoanei vătămate, întrucât ar însemna lipsirea în continuare a acesteia de întreținerea datorată de inculpat.

În acest context, instanța de fond a reținut că apărarea inculpatului în sensul că nu și-a respectat obligația de plată a pensiei de întreținere stabilită în sarcina sa de către instanță întrucât nu a avut veniturile necesare este contrară realității și nu poate fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

Totodată, având în vedere că art. 305 alin. 1 lit. c) Cod penal anterior stabilește pedeapsa închisorii de la 1 an la 3 ani închisoare alternativ cu pedeapsa amenzii penale, pentru motivele anterior expuse, instanța de fond a apreciat că, pentru garantarea rolului educativ și preventiv al pedepsei, amenda penală nu este corespunzătoare garantării acestui scop, executarea amenzii penale fiind de natură a periclita însăși drepturile și interesele minorului. În consecință, prima instanță a aplicat inculpatului pedeapsa închisorii. În consecință, având în vedere caracterul pecuniar al pedepsei amenzii, care, afectându-i patrimoniul, ar pune-o în dificultate de a plăti pensia de întreținere către copilul său, instanța de fond a apreciat că se impune condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea, care va asigura reeducarea acestuia și îl va face să înțeleagă necesitatea de a-și respecta obligațiile legale.

Pentru toate aceste motive, instanța de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse în cuantum de 1 an închisoare având in vedere perioada mare de timp de săvârșire a infracțiunii.

Instituțiile autonome în raport de sancțiune.

Principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile presupune examinarea în concret a efectelor celor două coduri cu privire la instituțiile autonome. Examinarea cauzei cu privire la legea incidentă în cazul unor instituții diferite de incriminare și sancțiune este impusă de lege, jurisprudența Curții Constituționale):

- instituții autonome definite atare în lege. Legea nr.187/2012 stabilește legea mai favorabilă distinct față de cea stabilită în raport de încadrarea juridică și sancțiune în cazul recidivei (art.9), pluralitatea de infracțiuni (art.10), suspendarea condiționată a executării pedepsei (art.15, 22), măsuri educative (art.17). Voința legiuitorului este clară și neechivocă, în aplicarea principiului constituțional al aplicării legii mai favorabile cu privire la situația concretă a persoanei acuzate, prin examinarea distinctă a instituțiilor incidente fiecărui caz în parte.

Aplicarea legii penale mai favorabile în raport de instituțiile care funcționează autonom a fost discutată în doctrină și practică încă din anul 1936. V. Dongoroz în Codul penal adnotat din 1936 arăta că „aplicarea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este deci îngăduit a se îmbina dispozițiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obține un rezultat mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicațiune a unei a treia lege (lex tertia) ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită și pedeapsa fixată conform uneia din legi se poate recurge la instituțiunile cari funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului ”. Aceeași idee este regăsită și în Codul penal comentat și adnotat - 1969, T. V., D. P., etc. și este dezvoltată de doctrină - G. A., C. B. în Practica judiciară penală, vol. I, paginile 32-41, C. M. în Explicații preliminare ale noului Cod penal, pag.76 paragraful 1, pag.77).

Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituții autonome nu contravine principiului legalității, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condițiile de existență ale unei instituții dintr-o lege, iar efectele aceleiași instituții sunt preluate dintr-o altă lege. Lex tertia presupune combinarea dispozițiilor de favoare în cadrul aceleiași instituții juridice din legi diferite. P. lex tertia se au în vedere acele situații prin care condițiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiași fapt juridic, nu și aplicarea unor legi diferite cu privire la instituții juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu privire la condițiile de existență ale unei instituții (faptul juridic) și efectele acelei instituții (faptul juridic).

Conform Constituției României, legea penală mai favorabilă retroactivează. În aplicarea acestui principiu legea nouă nu trebuie să devină sub nici un aspect una defavorabilă, pentru că, nu trebuie să uităm niciun moment că legea penală mai favorabilă se apreciază în raport de situația persoanei acuzată într-o cauză penală, sau contravențională, după caz.

Din ansamblul reglementărilor privitoare la pedepse, instanța a concluzionat că suspendarea condiționată a executării pedepsei, prev. de art. 81 din Cod penal anterior este mai favorabilă, ca modalitatea de executare iar la împlinirea termenului de încercare persoana condamnată este reabilitată de drept în situația in care nu săvârșește o altă infracțiune pe perioada termenului de încercare.

Având în vedere că pedeapsa este mai mică de 3 ani închisoare, respectiv 1 an închisoare, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, iar în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii (nu este cunoscuta cu antecedente penale), de atitudinea sa sinceră avută încă de le început, precum și de posibilitățile sale de îndreptare (este integrat din punct de vedere social), instanța de fond a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate a acestuia, care a conștientizat consecințele negative ale faptei sale, în baza art. 81 Cod penal anterior, astfel că a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani stabilit în condițiile art. 82 Cod penal anterior.

Instanța de fond a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal anterior cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei și executarea pedepsei în întregime în cazul săvârșirii altei infracțiuni.

Latura civilă:

Instanța de fond a reținut retine că acțiunea civilă având ca obiect plata pensiei de întreținere restante exercitată în cadrul procesului penal privind infracțiunea de abandon de familie este inadmisibilă, având în vedere că această sumă de bani poate fi executată silit în baza sentinței civile ce reprezintă titlu executoriu, evitându-se astfel pronunțarea a două hotărâri care să reprezinte titluri executorii pentru aceeași obligație.

Cheltuieli judiciare:

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 276 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei către persoana vătămată cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de aceasta.

Împotriva sentinței penale 1791 din 6 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în termen legal, a formulat apel P. de pe lângă Judecătoria Ploiești .

În motivarea căii de atac, unitatea de P., a arătat că infracțiunea de abandon de familie constând în neplata cu rea credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească are caracter continuu omisiv și se consumă în momentul în care s-au împlinit cele 2 luni (în vechea reglementare), respectiv 3 luni (potrivit noilor dispoziții legale), dar se epuizează, fie atunci când are loc plata pensiei de întreținere, fie atunci când se pronunță condamnarea inculpatului de către prima instanță de judecată. S-a arătat că infracțiunea s-a epuizat la data pronunțării sentinței, astfel că instanța de fond trebuia să dispună condamnarea inculpatului în temeiul noilor dispoziții legale, în speță disp. art.378 alin. 1 lit. c), iar ca modalitate de executare a pedepsei să facă aplicarea art. 83 Cod penal, fiind îndeplinite condițiile legale în acest sens, inculpatul fiind de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității.

Curtea examinând sentința primei instanțe, în raport de criticile invocate, pe baza materialului probator administrat în cauză, precum și din oficiu, conform art.417 alin.2 Cod procedură penală, constată că apelul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Instanța de fond a stabilit în mod corect și complet situația de fapt, astfel cum a fost expusă anterior, și a realizat o justă evaluare și interpretare a mijloacelor de probă care au fost administrate în cursul urmăririi penale, conform art.103 Cod procedură penală, din care rezultă atât existența faptei pentru care inculpatul C. G. V. a fost trimis în judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma prevăzută de lege.

Pe baza mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale constând în sentința civilă nr.3197 din 2 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești, declarațiile reprezentantului legal al persoanei vătămate, înscrisuri, coroborate cu declarațiile inculpatului care a recunoscut comiterea infracțiunii, prima instanța a reținut în mod corect situația de fapt, constând în aceea că inculpatul nu a plătit cu rea credință, din luna februarie 2010 și până în prezent, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească în favoarea persoanei vătămate C. R. G., născută la data de 16 octombrie 2003.

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului C. G. V., instanța de control judiciar reține că apelul declarat în cauză este fondat.

Infracțiunea de abandon de familie comisă în modalitatea prev. de art.305 alin.1 lit.c) Cod penal din 1969, respectiv art.378 alin.1 lit.c) Cod penal este o infracțiune continuă omisivă și parcurge două momente: începerea omisiunii care înseamnă și consumarea, respectiv neplata, pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, în momentul în care s-au împlinit cele 2 luni (în vechea reglementare), respectiv 3 luni (potrivit noilor dispoziții legale), și epuizarea, respectiv întreruperea omisiunii prin plata efectivă a pensiei de întreținere, fie de bună voie, fie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.

Conform deciziei de îndrumare nr. 1/1987 a fostului Tribunal Suprem, data săvârșirii infracțiunii continue este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii specifice elementului material, iar în raport de această dată se produc consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în timp.

În cauza de față, se constată că infracțiunea continuă omisivă de abandon de familie s-a consumat sub legea veche, însă s-a epuizat sub legea nouă.

Ca atare, nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, fiind incident principiul activității legii penale, prev. de art.3 Cod penal, respectiv legea în vigoare la momentul epuizării inacțiunii.

Față de considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe este afectată de nelegalitate prin reținerea greșită a incidenței disp. art.5 Cod penal, apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Ploiești este fondat, astfel că în temeiul disp. art.421 pct.2 lit.a) Cod procedură penală urmează să-l admită, să desființeze în parte sentința și pronunțând o nouă hotărâre să schimbe încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prev. de art.305 alin.1 lit.c) Cod penal din 1969, cu aplic. art.5 Cod penal în infracțiunea prev. de art.378 alin.1 lit.c) Cod penal.

În ceea ce privește solicitarea apelantului de aplicare a disp. art.83 Cod penal, Curtea constată că aceasta poate fi valorificată exclusiv pe temeiul art.418 alin.2 Cod procedură penală, atâta timp cât instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului.

D. urmare constatând îndeplinite cerințele prev. de art. 83 Cod penal, inclusiv în ceea ce privește acordul inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, și față de criteriile prev. de art.74 Cod penal, urmează să stabilească în sarcina inculpatului pedeapsa de 1 an închisoare, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, prev. de art. 84 alin.1 Cod penal.

În baza art. 84 alin.2 cu referire la art. 85 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Prahova, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Potrivit art.85 alin.2 Cod penal se va impune inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de 40 de zile în cadrul Administrației Parcului Memorial „ C. S.”/ S.C. Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L.

Se va atrage atenția inculpatului asupra disp. 88 Cod penal, referitoare la cazurile în care se dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.

Conform art.275 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În baza art.421 pct.2 lit.a) Cod procedură penală admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Ploiești împotriva sentinței penale nr. 1791 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești pe care o desființează și în rejudecare:

Conform art.386 Cod procedură penală schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prev. de art.305 alin.1 lit.c) Cod penal din 1969, cu aplic. art.5 Cod penal în infracțiunea prev. de art.378 alin.1 lit.c) Cod penal și potrivit art.83 Cod penal, stabilește în sarcina inculpatului C. G. V. pedeapsa de 1 an închisoare, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, prev. de art. 84 alin.1 Cod penal.

Potrivit art.85 alin.2 Cod penal impune inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de 40 de zile în cadrul Administrației Parcului Memorial „ C. S.”/ S.C. Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L.

Atrage atenția inculpatului asupra disp. 88 Cod penal.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2015.

Președinte, Judecător,

C. R. I. N.

Grefier,

D. R. D.

Tehnored.jud.C.R.

4 ex/4 ianuarie 2016

Dosar fond_ Judecătoria Ploiești

Jud. fond G. I.

Operator de date caracter personal

Notificare 3113/2006

← Uz de fals. Art. 291 C.p.. Decizia nr. 453/2015. Curtea de Apel...		Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art.483 NCPP. Decizia nr.... →

Abandonul de familie. Art. 305 C.p.. Decizia nr. 1204/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Abandonul de familie. Art. 305 C.p.. Decizia nr. 1204/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI