Vătămare corporală din culpă. Art.196 NCP. Decizia nr. 66/2016. Curtea de Apel SUCEAVA

Curtea de Apel SUCEAVA - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 66/2016 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 22-01-2016 în dosarul nr. 66/2016

Dosar nr._ - art. 196 Cod penal -

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL SUCEAVA

SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI

DECIZIA NR. 66

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2016

Președinte G. I. A.

Judecător B. I.

Grefier D. S.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava – procuror C. C.

Pe rol, pronunțarea asupra apelurilor declarate de inculpatul S. I. și de partea civilă B. E. C., împotriva sentinței penale nr. 360 din data de 6 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr._ .

Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică din data de 8 ianuarie 2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru azi, 222 ianuarie 2016.

După deliberare,

CURTEA,

Asupra apelurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 360 din data de 6 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr._, s-au dispus următoarele:

În baza art. 377 alin. 4 C. proc. penală rap. la art. 386 C. procedură penală a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din art. 184 alin. 2,4,4 ind. 1 C. penal din 1969 în art. 196 alin. 1 C. penal, cu aplic. art. 5 C. penal.

În baza art. 396 alin. 1, 4 Cod procedură penală, raportat la art. 83 Cod penal, s-a stabilit față de inculpatul S. I., pentru săvârșirea infracțiunii de „vătămarea corporală din culpă” prev. de art. 196 alin. 1 C. penal , cu aplic. art. 396 alin. 10 C. procedură penală și art. 5 C. penal, pedeapsa de 3 luni închisoare, persoană vătămată fiind B. E. C..

În baza art. 83 alin. 1, 3 Cod penal, amână aplicarea pedepsei de 3 luni închisoare, pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 Cod penal, de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatuluiSchipor I. i s-a impus să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Suceava, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 86 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca datele prevăzute în art. 85 alin. 1 lit. c) - e) să se comunice Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Suceava.

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 88 C. penal privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

În baza art. art. 1349, art. 1.357 Cod civil, art. 49, 50 și 55 Legea 136/1995 rap. la art. 19 și art. 397 Cod procedură penală, s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă B. E. C. și a fost obligat asigurătorul A. E. Limited din Marea Britanie prin reprezentant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, la plata sumelor de 5000 lei reprezentând daune materiale și 30 000 lei reprezentând daune morale în favoarea părții civile.

În baza art. 274 C. procedură penală, inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 800 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 3838/138/P/2013 din data de 7 aprilie 2015 P. de pe lângă Judecătoria Rădăuți a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatuluiSchipor I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „vătămarea corporală din culpă”, faptă prev. și ped. de art. 184 alin. 2, 4, 4¹ CP din 1969, faptă constând în aceea că, la data de 17.09.2013, în jurul orelor 22:00, fiind în stare de ebrietate, s-a deplasat la volanul autoturismului marca „BMW” cu nr. de înmatriculare_ pe DJ209 de pe raza ., provocând un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a victimei B. E. – C. care a necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 zile îngrijiri medicale .

S-a arătat în actul de sesizare al instanței că la data de 17.09.2013, în jurul orelor 22:00, organele de cercetare penală din cadrul Poliției orașului Vicovu de Sus au fost sesizate cu privire la faptul că pe DJ209G de pe raza loc. Brodina, jud. Suceava s-a produs un accident rutier soldat cu rănirea a trei persoane.

În urma sesizării, o echipă operativă s-a deplasat la fața locului, respectiv pe DJ209 G, unde la km 16+40 m pe sensul de mers .. Straja a fost identificat autoturismul marca „BMW” cu nr. de înmatriculare_ avariat, iar în șanțul din partea dreaptă victimele P. L. – A. și B. E. – C. și conducătorul auto S. I..

Victima P. L. – A. a fost transportată cu o ambulanță la Spitalul Mun. Rădăuți fiind diagnosticată cu „observații fractură semi-bazin drept, fractură gleznă dreaptă, plăgi multiple coapsă dreapta”, fiind ulterior transportată la Spitalul Mun. Suceava.

Potrivit certificatului medico-legal nr. 117-R/A1 emis de Cabinetul de Medicină Legală Rădăuți, victima P. L. – A. a prezentat leziuni de violență atestate documentar care s-au putut produce în condițiile unui accident rutier necesitând pentru vindecare un număr de 80-90 zile îngrijiri medicale (filele 34-35).

Victima B. E. - C. a fost transportată cu o ambulanță la Spitalul Mun. Rădăuți fiind diagnosticată cu „observații fractură deschisă femur stâng, traumatism coloană lombară”, fiind ulterior transportată la Spitalul Mun. Suceava.

Potrivit certificatului medico-legal nr. 118-R/A1 emis de Cabinetul de Medicină Legală Rădăuți, victima B. E. - C. a prezentat leziuni de violență atestate documentar care s-au putut produce în condițiile unui accident rutier necesitând pentru vindecare un număr de 65-70 zile îngrijiri medicale (filele 30-31).

În urma evenimentului rutier a suferit leziuni și conducătorul auto S. I., fiind diagnosticat cu „contuzie toracică, escoriații frontale”, necesitând pentru vindecare 3-5 zile îngrijiri medicale.

Întrucât conducătorul auto emana halenă alcoolică, s-a procedat la testarea cu aparatul etilotest, indicând o valoare de0,42 mg/l alcool pur în aerul expirat la orele 22,24 (fila 37), motiv pentru care a fost condus la Spitalul Mun. Rădăuți pentru recoltarea probelor de sânge. I s-au recoltat două probe de sânge la orele 23:50 și 00:50, iar potrivit buletinului de analiză toxicologică – alcoolemie nr. 1743/18.09.2013 inculpatul avea o alcoolemie de 0,75 g/l la proba I și de 0,60 g/l alcool pur în sânge la proba a II-a (fila 40).

S-a mai arătat în rechizitoriu că în urma audierilor efectuate în cauză, s-a stabilit că la data de 17.09.2013, în jurul orelor 21:55 inculpatul S. I. se deplasa la volanul autoturismului marca „BMW” cu nr. de înmatriculare_, având ca pasageră pe scaunul din dreapta față pe P. L. – A., iar pe bancheta din spate pe B. E. – C.. În timp ce se deplasa pe DJ209 de pe raza . curbă la dreapta, nu a adaptat viteza pierzând controlul asupra direcției de mers, a părăsit partea carosabilă și a intra în coliziune cu un stâlp de fier de la poarta de acces a imobilului cu nr. 161 aparținând lui Hlodec V..

Sub aspect probator, s-a arătat în rechizitoriu că situația de fapt expusă se dovedește cu următoarele mijloace de probă: declarațiile inculpatului S. I. (filele 41-42); declarațiile persoanei vătămate B. E. - C. (filele 28-29, 68); declarațiile persoanei vătămate P. L. - A. (filele 32-33, 67); proces verbal de sesizare din oficiu (fila 18); proces verbal de cercetare la fața locului (filele 19-21); planșă fotografică (filele 22-27); rapoarte de expertiză medico-legale (filele 30-31, 34-35); bonul cu rezultatul aparatului etilotest (fila 37); buletin de examinare clinică( filele 38-39); buletin de analiză toxicologică – alcoolemie (fila 40); declarație notarială (filele 48-50); copii după chitanțele de plată ale cheltuielilor de spitalizare (filele 45-47); copii după actele autoturismului (filele 51-53), fișa de cazier (fila 54).

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului S. I. constând în aceea că, la data de 17.09.2013, în jurul orelor 22,00, fiind în stare de ebrietate, s-a deplasat la volanul autoturismului marca „BMW” cu nr. de înmatriculare_ pe DJ209 de pe raza ., provocând un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a victimei B. E. – C. care a necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 zile îngrijiri medicale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „vătămarea corporală din culpă”, faptă prev. și ped. de art. 184 alin. 2, 4, 4¹ CP din 1969.

S-a mai susținut de către procuror că întrucât probele biologice au fost prelevate la un interval de aproximativ 2 ore de la producerea accidentului, la un calcul aparent la orele 22:00 inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie 1,05 g/l alcool pur în sânge. Însă, cu ocazia primei și singurei audieri a inculpatului nu au fost consemnate în declarația acestuia aspectele obligatorii care să fi permis efectuarea unui calcul retroactiv, respectiv: cantitatea de băutură ingerată, tipul și concentrația acesteia, felul indigestiei, intervalul de timp care a trecut de la ultima masă până la ingestia de alcool, precum și până în momentul producerii accidentului, greutatea corporală etc.

Față de această situație și raportat la valoarea alcoolemiei care a fost sub limita de 0,80 g/l alcool pur în sânge, respectiv 0,75 g/l la proba I și de 0,60 g/l alcool pur în sânge la proba a II-a, sub aspectul acestei infracțiuni sunt incidente disp. art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.p.p., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, reținând procurorul de caz că aceleași dispoziții procedural penale sunt incidente și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „vătămare corporală din culpă” în care calitatea de victimă o are conducătorul auto.

În ceea ce o privește pe cea de-a treia victimă, respectiv P. L. – A., s-a reținut că din declarația olografă a inculpatului (fila 42), din declarația notarială din data de 09.10.2013 (filele 48-50) și din declarația persoanei vătămate din data de 03.04.2015 (fila 67), rezultă că a intervenit împăcarea părților. Astfel, întrucât dispozițiile art. 184 alin. 6 CP din 1969 prevăd că împăcarea părților înlătură răspunderea penală pentru faptele prev. la alin. 2 și 4 ale aceluiași articol, sub aspectul acestei infracțiuni sunt incidente disp. art. 16 alin. 1 lit. g) C.p.p., respectiv a intervenit împăcarea părților.

Cu privire la persoana și conduita inculpatului s-a arătat că acesta avea vârsta de 22 ani la data săvârșirii infracțiunii, a fost cercetat în stare de libertate, în momentul constatării infracțiunilor a recunoscut și regretat faptele comise, însă imediat după comiterea faptelor acesta a plecat la muncă în străinătate, fiind imposibilă audierea acestuia ca suspect sau inculpat.

Din declarația olografă a acestuia și din înscrisurile depuse la dosar, se reține faptul că acesta a încercat să se împace și cu victima B. E. – C., dar nu s-au înțeles cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Totodată, a achitat cheltuielile de spitalizare de care au beneficiat victimele (filele 45-47).

Din analiza fișei de cazier judiciar a rezultat că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală (fila 56).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți la data de 20 aprilie 2015, iar prin încheierea din data de 9 septembrie 2015 a fost finalizată procedura de cameră preliminară prin constatarea competenței, regularității sesizării instanței cu rechizitoriul 3838/138/P/2013, legalitatea probelor și actelor de urmărire penală, la același termen, după reluarea cauzei în ședință publică inculpatul și-a precizat poziția procesuală în sensul recunoașterii faptei, solicitând aplicarea procedurii simplificate în cazul recunoașterii învinuirii.

Având în vedere manifestarea de voință expresă a inculpatului S. I. căreia i-a dat expresie personal în sensul că dorește să se urmeze procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. 4 rap. la art. 375 C. procedură penală, inculpatul precizând că recunoaște fapta imputată, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu și însușiri probelor administrate în cursul urmăririi penale, considerând că prevederile articolelor menționate anterior își găsesc aplicabilitatea, a admis cererea ca judecata să aibă loc în procedura simplificată în cazul recunoașterii învinuirii.

Având în vedere admiterea cererilor de probe pe latură civilă, instanța a amânat judecata la data de 21 octombrie 2015, termen la care au fost audiați martorii încuviințați iar instanța, din oficiu, înainte de a acorda cuvântul în dezbateri a pus în discuție recalificarea / schimbarea încadrării juridice dată faptei din art. 184 alin. 2, 4 și 4 ind. 1 din Codul penal din 1969 în art.196 alin. 1 C. penal.

Față de aspectul privind încadrarea juridică dată faptei, avocatul inculpatului a solicitat amânarea judecății pentru a-și putea pregăti apărarea, iar instanța a admis cererea.

La termenul din 28 octombrie 2015 a constatat cauza în stare de judecată, astfel că a acordat cuvântul la dezbateri pe fondul pricinii, precum și cu privire la incidența art. 5 C. penal în sensul recalificării/schimbării încadrării juridice, concluziile inculpatului, celorlalte părți și avocaților, precum și ale procurorului fiind consemnate în mod detaliat în încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2015, care face parte integrantă din prezenta sentință.

Analizată fiind cauza din perspectiva incidenței art. 375 C. procedură penală rap. la art. 374 alin. 4 C. proc. penală cu referire la art. 396 alin.10 C. proc. penală, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor legale ce dau conținut articolului menționat „ (4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

Potrivit art. 375 C. proc. penală „Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5) - (10)”

În procesul penal pendinte instanța regăsește toate condițiile de procedibilitate impuse de articolele menționate anterior din Codul de procedură penală pentru ca acest articol să-și producă efectul de drept substanțial referitor a reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul infracțiunii pentru care S. I. fost deferit justiției. Astfel:

Inculpatul a declarat expres disponibilitatea de a urma procedura simplificată reglementată de art. 375 Cod procedură penală.

Inculpatul a declarat personal că recunoaște săvârșirea faptei reținută în actul de sesizare așa cum a fost descrisă și a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește.

Infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu este pedepsită de lege cu detențiunea pe viață, pentru a exclude inculpatul de la beneficiul acestor dispoziții .

Prezenta instanță de judecată se consideră pe deplin lămurită numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apreciind că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Așadar, din probele legal administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declarația de recunoaștere totală și necondiționată a inculpatului dată în fața instanței rezultă că la data de 17.09.2013, în jurul orelor 22:00, fiind în stare de ebrietate, aspect ce rezultă din buletinul de examinare clinică ( fila 38, dosar de urmărire penală), buletinul de analiză toxicologică alcoolemie din care rezultă că inculpatul avea o alcoolemie de 0,75 la ora 23:50 ( fila 40 dosar de urmărire penală) și alcotestprinter ( fila 37, dosar de urmărire penală), inculpatul a condus autoturismul marca „BMW” cu nr. de înmatriculare_ pe DJ209, pe raza ., având ca pasagere pe B. E.-C. și P. L. A.. Datorită vitezei, într-o curbă la dreapta, inculpatul a pierdut controlul asupra direcției de deplasare, a părăsit carosabilul și a intrat în coliziune cu un cap de podeț. În urma impactului deosebit de violent, părți din autoturism au fost dezmembrate și proiectate la distanță, iar pasagerii B. E.-C. și P. L. A. au suferit leziuni pentru a căror vindecare au necesitat un număr de 65-70 zile îngrijiri medicale, în cazul persoanei vătămate B. E. – C., respectiv 80-90 zile în cazul numitei P. L. A..

În cursul urmăririi penale, potrivit încheierii de autentificare nr. 3333 din 9 octombrie 2013 emisă de Societatea Profesională Notarială Fomin și Asociații, între inculpatul S. I. și P. L. a intervenit împăcarea ( fila 48, dosar de urmărire penală).

Analizând fapta săvârșită de inculpat prin prisma elementelor constitutive, instanța de fond a constatat că acestea sunt întrunite, atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective.

Prin acțiunea de a conduce un autovehicul sub influența băuturilor alcoolice și cu viteză neadaptată la condițiile de drum (curbă), inculpatul a produs accidentarea persoanei vătămate B. E.-C., între acțiunea imprudentă a inculpatului și urmarea imediată constând în vătămarea sănătății părții vătămate există legătură de cauzalitate, iar aceasta este dovedită de probele administrate .

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că elementul subiectiv îmbracă forma culpei, inculpatul a prevăzut rezultatul periculos al conducerii sub influența băuturilor alcoolice, fiindu-i astfel diminuată viteza de reacție, capacitatea de apreciere, și anume riscul produceri unui accident, rezultat pe care nu l-a urmărit, sperând, fără temei, că nu se va produce.

Analizând comparativ textele legale din vechea reglementare penală raportat la care a fost trimis în judecată inculpatul S. I. și dispozițiile art. 196 alin. 1 din Codul penal, instanța de fond a apreciat ca fiind mai favorabile dispozițiile art. 196 alin. 1 C. penal, atât prin prisma limitelor de pedeapsă, cât și consecințelor postcondamnatorii, urmând a dispune schimbarea încadrări juridice.

În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei, față de susținerile avocatului P. S. și consemnate în încheierea din data de 28 octombrie 2015, instanța de fond a apreciatcă prejudiciul suferit de către partea civilă B. C. E. nu poate fi calificat ca fiind sluțire.

Sluțirea, pentru a atrage încadrarea în disp. art. 196 alin. 2 C. penal, presupune un prejudiciu estetic posttraumatic grav și permanent, or din actul medico-legal aflat la dosarul cauzei nu rezultă producerea unei astfel de consecințe. Având în vedere localizarea leziunii, instanța de fond a opinat în sensul că este posibilă acoperirea defectului tegumentar cu grefă de piele.

La individualizarea pedepselor în sensul celor menționate anterior instanța de fond a reținut criteriile generale stabilite în dispozițiile art.74 C. penal, potrivit cărora: stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Totodată, la individualizarea pedepsei instanța de fond a reținut că, încă de la primul termen de judecată cu procedură egal îndeplinită cu toate părțile, inculpatul a recunoscut în întregime fapta, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, astfel că se va face aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, respectiv reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Față de criteriile enumerate anterior, reținând conduita bună avută anterior săvârșirii faptei, împrejurarea că a avut o poziție procesuală corectă, și-a manifestat interesul de a se împăca cu partea civilă B. E. și a achitat cheltuielile de spitalizare, instanța de fond a apreciat că pedeapsa adecvată pentru inculpatul S. I. este închisoarea pe durata a 3 luni, rezultată prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de le pentru fapta prev. de art. 196 alin. 1 C. penal ca urmare a aplic. disp. art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală.

Având în vedere consecințele faptei asupra sănătății părții civile, gradul ridicat de alcoolemie prezentat de inculpat, faptul că acesta a condus pe raza unei localități și a pus în pericol viața și integritatea corporală a celorlalți participanți la trafic, cât și a pietonilor, instanța de fond a apreciat că prin conținutul ei concret, fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social ridicat, pedeapsa amenzii penale sau renunțarea la aplicarea pedepsei nefiind suficiente pentru a asigura scopul preventiv și educativ al pedepsei.

Instanța de fonda constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 83 Cod penal, pedeapsa stabilită fiind de 3 luni închisoare, sub limita de 2 ani prev. de art. 83 lit. a C. penal, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, acesta și-a manifestat acordul de a presta o activitate neremunerată în folosul comunității iar în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, vârsta, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciind că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

De asemenea, analizând îndeplinirea condițiilor pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei, se constată că maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de inculpat este inferior celui de 7 ani închisoare prevăzut de art. 83 alin. (2) Cod penal, iar inculpatul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată și nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului.

Față de aceste considerente, în baza art. 83 alin. (1), (3) Cod penal, instanța de fond a dispus amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 Cod penal, de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În ceea ce privește latura civilă, instanța de fond a reținut faptul că în cauză s-a constituit parte civilă B. E. C., cu suma de 5.000 lei daune materiale și 100.000 euro daune morale.

Conform art. 19 alin. 1 Cod procedură penală, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar conform art. 25 alin. 1 Cod procedură penală, instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.

Potrivit art. 1357 Cod civil, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”

S-a reținut, astfel, că pentru a opera răspunderea civilă, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: să existe o faptă ilicită, adică o acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale persoanei vătămate; un prejudiciu, acele consecințe dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane; legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția autorului faptei ilicite.

În speță, instanța de fond a apreciat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului S. I..

Astfel, materialul probator administrat în cauză a dovedit existența faptei ilicite a inculpatului și a vinovăției sale.

Referitor la suma de 5000 lei daune materiale, instanța de fond a reținut că din probele administrate, respectiv declarații de martori, în cauză rezultă fără dubiu că persoana vătămată a suferit un prejudiciu material, în condițiile în care a fost spitalizată o lungă perioadă de timp, a suferit intervenții chirurgicale, a efectuat deplasări la unități medicale pentru control și a avut nevoie de îngrijire după externare, astfel că se apreciază că această sumă pretinsă este justificată. Instanța a reținut că atât martorul B. I. cât și martorul I. V. I. au apreciat suma cheltuită ca fiind de 5000 – 6000 lei (filele 105-108, dosar_ ).

În ceea ce privește daunele morale solicitate, instanța de fond a reținut că prejudiciul suferit de către partea civilă prin încălcarea drepturilor lor subiective nepatrimoniale (dreptul la integritate fizica) este de natură morală, astfel încât despăgubirile civile pe care le-a acordat acestora nu reprezintă o modalitate de repunere in situația anterioara săvârșirii faptelor, ci o modalitate prin care se urmărește a se compensa echitabil valoarea de care a fost privată, în raport de modalitatea în care a resimțit atingerea integrității fizice si față de împrejurarea ca orice durere fizică este resimțită cu ajutorul creierului, este corticalizată, astfel încât orice durere fizica presupune o suferință psihică.

Faptul că la 19 ani, B. E. C. a fost victima unei infracțiuni de vătămare corporală din culpă, este cu atât mai mult o experiență traumatizantă pentru aceasta cu cât, așa cum rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, a necesitat o lungă perioadă de spitalizare, intervenții chirurgicale, iar leziunile nu s-au vindecat fără a lăsa vizibile semne exterioare.

Față de aceste criterii, instanța de fond a apreciat că suma de 30.000 lei reprezintă o reparare suficientă și echitabilă, avându-se în vedere și împrejurarea că pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit.

S-a reținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dovedită de întreg ansamblul probator administrat în cauză.

Față de cele expuse, instanța de fond, în temeiul art. 19, art. 25 și art. 397 alin. 1 C.p.p. și a art. 1357 C.civ. și art. 49, 50 și 55 Legea 136/1995, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilăși a obligat asigurătorul la plata despăgubirilor civile.

În cauza de față, cu privire la societatea de asigurare A. E. Limited din Marea Britanie, citată în calitate de asigurător, instanța de fond a reținut că răspunderea asiguratorului este de natură contractuală asumată prin contractul de asigurare prin care, în schimbul primelor ce le încasează răspunde pentru prejudiciile produse de asigurații față de terțe persoane prejudiciate prin accidentele produse de vehicule asupra integrității corporale a acestora. Asiguratorul nu face o plată alături de făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește o obligație proprie asumată prin contractul de asigurare participând în proces în calitate de asigurator de răspundere civilă și fiind obligat direct în virtutea acestei calități în baza contractului de asigurare.

În concluzie, prima instanță a reținut că asigurătorul plătește nemijlocit celui păgubit prin accident de autovehicul în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat.

Împotriva sentinței penale sus-menționate, au declarat apel inculpatul S. I. și partea civilă B. E. C., pentru motivele invocate la termenul de judecată din data de 08.01.2016 și consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate, precum și cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu prevederile art. 417, art. 420 Cod procedură penală, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză.

Inculpatul apelant S. I. a comis fapta dedusă judecății în împrejurările reținute de prima instanță și arătate în considerentele sentinței instanței de fond, vinovăția sa fiind în mod corect stabilită.

Astfel, din întregul materialul probator administrat în cauză, rezultă că la data de 17.09.2013, în jurul orelor 22:00, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, inculpatul S. I. a condus autoturismul marca „BMW” cu nr. de înmatriculare_ pe DJ209, pe raza ., avându-le ca pasagere pe numitele B. E.-C. și P. L. A.. Datorită vitezei, într-o curbă la dreapta, inculpatul a pierdut controlul asupra direcției de deplasare, a părăsit carosabilul și a intrat în coliziune cu un cap de podeț. În urma impactului deosebit de violent, părți din autoturism au fost dezmembrate și proiectate la distanță, iar pasagerii B. E.-C. și P. L. A. au suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 de zile de îngrijiri medicale, în cazul persoanei vătămate B. E. – C., respectiv 80-90 de zile de îngrijiri medicale în cazul numitei P. L. A..

Această situație de fapt rezultă din următoarele mijloace de probă: procesul – verbal de sesizare din oficiu (f 18 – dosar urmărire penală), proces – verbal de cercetare la fața locului (f 19 – 21 – dosar urmărire penală), bonul cu rezultatul aparatului etilotest (fila 37 - dosar de urmărire penală), buletinul de examinare clinică (fila 38 – 39 - dosar de urmărire penală), buletinul de analiză toxicologică alcoolemie (fila 40 - dosar de urmărire penală), coroborate cu declarațiile persoanelor vătămate B. E. C. (f 28 – 29 – dosar urmărire penală) și P. L. A. (f 32 – 33, 67 – dosar urmărire penală) și ale inculpatului (f 41 – 42 – dosar urmărire penală).

Având în vedere atitudinea procesuală a inculpatului, precum și solicitarea acestuia de la termenul de judecată din data de 09.09.2015 (f 95 – dosar fond), Curtea constată că în mod corect prima instanță a făcut aplicarea disp. art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei deduse judecății, Curtea are în vedere faptul că la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, care la art. 5 prevede că „În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

La stabilirea legii mai favorabile, se impune a se avea în vedere instituțiile de drept penal substanțial privite comparativ în raport de succesiunea în timp a actelor normative, urmând ca, în mod unitar, să se aplice legea penală care, în ansamblu, este cea mai favorabilă inculpatului, nefiind, deci, admisă, crearea unei a treia legi.

În acest sens este și decizia nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale, publicată în M.O. nr. 372/20.05.2014, prin care s-a admis o excepție de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 5 din Noul Cod penal sunt constituționale doar în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Prin urmare, în aprecierea legii penale mai favorabile, se impune aplicarea legii penale în mod global, iar nu pe instituții autonome.

Relaționând la cauza dedusă judecății, Curtea constată că în mod corect prima instanță a apreciat că Noul Cod penal reprezintă legea penală mai favorabilă inculpatului, dispunând, în baza art. 377 alin. 4 Cod procedură penală rap. la art. 386 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecății, din art. 184 alin. 2, 4, 4 ind. 1 Cod penal din 1969 în art. 196 alin. 1 Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

Astfel, printre motivele pentru care s-a impus adoptarea unui nou Cod penal, se regăsesc și cele referitoare la cuantumul sancțiunilor pedepselor prevăzute de Codul penal din 1969, la individualizarea sancțiunilor și la mijloacele de reintegrare a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

În acest sens, în Noul Cod penal a fost introdusă o nouă instituție, prevăzută de art. 83, respectiv amânarea aplicării pedepsei, care la alin. 1 se prevede că:

„(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.”

Este de observat că în speță, toate condițiile prevăzute de textul de lege sus-menționat sunt îndeplinite, întrucât pedeapsa stabilită este de 3 luni închisoare, inculpatul S. I. a avut o bună conduită anterior săvârșirii infracțiunii deduse judecății, el nefiind cunoscut cu antecedente penale și a adoptat o atitudine procesuală corectă, astfel încât acesta a conștientizat riscul pe care îl presupune aplicarea unei sancțiuni penale și are capacitatea corespunzătoare de adaptare adecvată la standardele normative ale societății și o acceptare a acestora.

În plus, inculpatul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, astfel încât, în raport de persoana acestuia, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și de posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea imediată a unei pedepse nu ar fi necesară, impunându-se însă supravegherea conduitei inculpatului S. I. pentru o perioadă determinată.

Prin urmare, amânarea aplicării pedepsei stabilite, cu instituirea obligațiilor prevăzute de art. 85 alin. 1 Cod penal pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, este suficientă față de gravitatea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului S. I., fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare.

Este real că prin motivele de apel, inculpatul, prin apărător, a solicitat să se dispună o soluție de condamnare la pedeapsa amenzii, însă Curtea nu poate da curs acestei solicitări, întrucât partea civilă nu a solicitat, prin apelul formulat, stabilirea unei sancțiuni mai severe, iar inculpatului i s-ar agrava situația în propria cale de atac.

Astfel, în conformitate cu disp. art. 418 Cod procedură penală - Neagravarea situației în propriul apel -,

„(1) Instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel.

(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia.”

Prin urmare, având în vedere faptul că soluția de amânare a aplicării pedepsei în conformitate cu disp. art. 83 Cod penal, este mai ușoară decât o soluție de condamnare a inculpatului chiar și la pedeapsa amenzii penale care urmează să fie executată efectiv, Curtea nu va da curs solicitării inculpatului, apreciind că prima instanță a individualizat în mod corect sancțiunea stabilită în sarcina inculpatului, soluție justificată și de precizarea expresă a acestuia, dată la termenul de judecată din data de 09.09.2015: „În cazul în care voi fi găsit vinovat sunt de acord să prestez o activitate neremunerată în folosul comunității.” (f 95 – dosar fond).

În consecință, Curtea apreciază că sancțiunea stabilită de prima instanță este atât necesară, cât și suficientă pentru a contribui atât la reeducarea inculpatului apelant, cât și la asigurarea scopului de prevenție generală, nefiind justificată aplicarea unei alte sancțiuni.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea constată că izvorul răspunderii civile îl reprezintă acele principii de echitate socială, consacrate în art. 1357 alin. 1 Cod civil, potrivit căruia „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”

Din prevederile legale sus-menționate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat, precum și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului S. I., întrucât ca urmare a conduitei sale culpabile, partea civilă B. E. C. a încercat atât un prejudiciu material, cât și un prejudiciu moral, având în vedere că aceasta a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 65 - 70 de zile de îngrijiri medicale.

La stabilirea cuantumului prejudiciului material, Curtea are în vedere declarația martorului B. I., care a arătat că din câte cunoaște de la partea civilă și de la părinții acesteia, după accidentul de circulație suferit, cheltuielile cu transportul și tratamentul au fost în cuantum de 5.000 – 6.000 lei (f 106 - 107 – dosar fond), precum și declarația martorei I. V. I., care a arătat că cheltuielile ocazionate de intervențiile chirurgicale, medicație și deplasări au fost de aproximativ 1.000 euro – 5.000 lei (f 108 - 109 – dosar fond).

Deși partea civilă, prin apărător, a arătat că o intervenție chirurgicală pe care urmează să o suporte se ridică la suma de 7 - 8 mii de euro, iar suma totală acordată de instanța de fond cu titlu de daune materiale și morale nu poate acoperi contravaloarea serviciilor medicale necesare pentru refacerea completă a părții civile, Curtea apreciază că această sumă nu poate fi acordată, întrucât pe de o parte, nu s-a dovedit contravaloarea acestei intervenții chirurgicale viitoare, iar pe de altă parte, această cheltuială are caracterul unui prejudiciu eventual, care nu este supus reparației, întrucât existența acestuia nu este certă.

Or, în conformitate cu disp. art. 1385 alin. 2 Cod civil, se pot acorda despăgubiri pentru un prejudiciu viitor doar dacă producerea acestuia este neîndoielnică, condiție neîndeplinită însă în speță.

De altfel, atât prin cererea de constituire ca parte civilă (f 90 – dosar fond), cât și prin concluziile orale de la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile cauzei în fond, partea civilă, prin apărător, a solicitat acordarea sumei de doar 5.000 lei cu titlu de daune materiale (sumă acordată integral prin sentința penală apelată), fără a solicita și contravaloarea unei intervenții chirurgicale în sumă de 7 - 8 mii de euro (f 112 – dosar fond), astfel încât nu pot fi formulate noi pretenții civile direct în calea de atac a apelului, întinderea acestora putând fi mărită doar până la terminarea cercetării judecătorești, conform disp. art. 20 alin. 5 lit. b Cod procedură penală.

Prin urmare, apare ca neîntemeiat motivul de apel, în sensul că suma acordată cu titlu de daune materiale este mult mai mică decât cea solicitată de către partea civilă.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta se stabilește în raport cu consecințele negative suferite de către partea civilă, importanța valorilor lezate, măsura în care i-au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării și măsura în care i-a fost afectată situația personală.

Astfel, Curtea reține că drepturile care privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei sunt drepturi personale nepatrimoniale, drepturi subiective care nu au un conținut economic. Este evident că în urma săvârșirii infracțiunii de către inculpat, partea civilă B. E. C. a încercat un prejudiciu moral, participarea sa la viața socială fiind afectată în mod negativ comparativ cu situația anterioară accidentului rutier în care a fost implicată.

Astfel, în ceea ce privește compensațiile bănești care se acordă cu titlu de daune morale, este de evidențiat că acestea sunt destinate pentru a atenua sau alina suferințele fizice sau psihice ale victimelor, iar sumele acordate trebuie să aibă efecte strict compensatorii, fără ca acestea să se transforme în amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici în venituri nejustificate pentru victimă, regulile de evaluare a prejudiciului moral impunându-se a fi unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri în echitate.

Întrucât la stabilirea daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, cuantumul acestora rămâne la latitudinea instanței iar în speța de față, Curtea apreciază că suma solicitată cu titlu de daune morale – 100.000 de euro - este excesivă, având în vedere faptul că răspunderea civilă delictuală este menită să acopere un prejudiciu, iar nu să asigure un câștig.

Prin urmare, despăgubirile acordate cu titlu de daune morale trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții vătămate, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a acesteia.

Astfel, așa după cum a reținut și instanța supremă,

„Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.” (ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5567 din 29 iunie 2011).

Curtea apreciază că prejudiciul moral, adică reparația pentru trauma psihică ce a fost cauzată prin săvârșirea infracțiunii, a fost în parte acoperit prin însăși condamnarea inculpatului, care este de natură să reprezinte o satisfacție echitabilă parțială a prejudiciului moral încercat de către persoana vătămată B. E. C. care s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.

În consecință, fără a minimaliza în vreun fel suferințele reale ale părții civile apelante, având în vedere cuantumul mediu al daunelor morale acordate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele în care aceasta constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, Curtea apreciază că acordarea sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale este atât necesară, cât și suficientă pentru a compensa prejudiciul moral încercat de către partea civilă, ca urmare a infracțiunii săvârșite de către inculpat, neimpunându-se nici reducerea și nici majorarea cuantumului acestei sume.

Pentru aceste considerente, constatând că sentința penală apelată este legală și temeinică, criticile formulate fiind neîntemeiate, în conformitate cu disp. art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul S. I. și de partea civilă B. E. C. împotriva sentinței penale nr. 360/06.11.2015, pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr._ .

În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea îl va obliga pe inculpatul apelant S. I. la plata către stat a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel și, de asemenea, o va obliga pe partea civilă B. E. C. la plata către stat a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

Pentru aceste motive,

În numele Legii,

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul S. I. și de partea civilă B. E. C. împotriva sentinței penale nr. 360/06.11.2015, pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr._ .

Obligă pe inculpatul apelant S. I. la plata către stat a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

Obligă pe partea civilă B. E. C. la plata către stat a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 22.01.2016.

Președinte, Judecător, Grefier,

Red: B.I.

Dact: B.I.

Jud. fond: U. M.

Nr. ex. 6/19.02.2016

← Constituire grup infracţional organizat. Art.367 NCP. Decizia...  Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 84/2016. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

    Comentarii despre Vătămare corporală din culpă. Art.196 NCP. Decizia nr. 66/2016. Curtea de Apel SUCEAVA