Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr. 25/2016. Curtea de Apel SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 25/2016 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 22-02-2016 în dosarul nr. 25/2016
Dosar nr._ - art. 206 Cod procedură penală –
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 25
Ședința publică din data de 22 februarie 2016
Președinte B. I.
Grefier A. A.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava reprezentat de procuror G. P. S.
Pe rol, soluționarea contestațiilor formulate de inculpații S. D., S. D. și S. N. împotriva încheierii din data 16.02.2016 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr._ .
La apelul nominal se prezintă inculpații contestatori S. D., S. D. și S. N., în stare de arest preventiv, asistați de avocat ales Goloca A..
Întrebați fiind de către instanță, inculpații contestatori S. D., S. D. și S. N., având pe rând cuvântul, arată că nu doresc să dea declarație.
Avocat Goloca A., pentru inculpații contestatori, depune la dosar trei memorii ( f. 13-15 dosar contestație).
Nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat Goloca A., pentru inculpații contestatori, solicită admiterea contestațiilor și pe cale de consecință înlocuirea măsurii arestării preventive, sub imperiul căreia se află în prezent inculpații, cu cea a arestului la domiciliu sau a controlului judiciar. Apreciază că obligațiile corelative măsurilor anterior menționate, sunt suficiente pentru atingerea scopului educativ prevăzut de legea penală, desfășurarea procesului penal cu inculpații aflați în stare de libertate, fiind o regulă de bază, în acest sens statuând și normele naționale și internaționale, respectiv art. 5 din CEDO, cu atât mai mult cu cât, dreptul la libertate al persoanei este un drept inalienabil.
Mai mult, consideră că în cauză nu sunt îndeplinite disp. art. 202 și 223 Cod procedură penală, iar inculpații sunt infractori primari, se află la primul contact cu legea penală, au avut un bun comportament în fața organelor de urmărire penală și își mențin atitudinea corectă și în fața instanței. Mai mult, inculpații au copii în întreținere, pe care nu i-au mai văzut de aproximativ 6 luni. Este de necontestat faptul că justiția are o funcție coercitivă, represivă, însă primordial este rolul educativ prevăzut de legiuitor, context în care, apreciază că perioada de arest (de 6 luni) este suficientă pentru atingerea scopului urmărit de legea penală.
În raport de cauza dedusă judecății, inculpații sunt cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, pentru care legea prevede limite de pedeapsă cuprinse între 7 ani și 6 luni și 12 ani și 6 luni, așadar, în ipoteza în care nu se va proceda la o schimbare a infracțiunii juridice, cu certitudine inculpații vor fi privați de libertate o perioadă îndelungată de timp, motiv în plus pentru care solicită a se da eficiență cererilor inculpaților.
În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică, arată că la dosar există două certificate medico-legale, privind 7- 8 zile de îngrijiri medicale, respectiv 12-14 zile îngrijiri medicale, concluziile medicului fiind că, prin faptele deduse judecății, nu s-a pus în primejdie viața victimelor, rănile fiind superficiale. Mai mult, pe latură civilă, inculpații s-au împăcat cu persoanele vătămate, odată cu acoperirea prejudiciului, și ca urmare victimele nu s-au mai constituit părți civile în cauză. Deosebit de acestea, având în vedere că în cauză s-a retras plângerea prealabilă formulată cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu, apreciază că pericolul concret pentru ordinea publică nu mai subzistă.
Instanța de fond a avut în atenție modalitatea de săvârșire a faptei, reținându-se că ”bărbați înarmați cu cuțite și topoare au intrat peste două persoane în casă”, însă în opinia sa, această afirmație este exagerată, având în vedere că inculpații aveau asupra lor două briceaguri, de dimensiuni foarte mici, prin prisma meseriei lor, și o toporișcă, folosită în bucătărie.
Ca atare, având în vedere toate aceste considerente și raportat la perioada lungă de arest a inculpaților, solicită admiterea contestațiilor și pe cale de consecință, înlocuirea măsurii arestării preventive cu una mai puțin coercitivă.
Procurorul solicită respingerea contestațiilor, menținerea încheierii atacate ca fiind legală și temeinică, având în vedere modalitatea săvârșirii infracțiunii, inculpații folosind cuțite și topoare, natura infracțiunii, consecințele produse, probele administrate și faza procesuală a prezentului dosar.
Inculpatul contestator S. D., având ultimul cuvânt, este de acord cu apărătorul său.
Inculpatul contestator S. D., având ultimul cuvânt, este de acord cu apărătorul său.
Inculpatul contestator S. N., având ultimul cuvânt, este de acord cu apărătorul său.
Declarând închise dezbaterile,
După deliberare,
CURTEA,
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin încheierea din data de 16.02.2016 pronunțată de pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția penală în dosarul nr._, s-au respins, ca nefondate, cererile de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a controlului judiciar sau a arestului la domiciliu, formulate, prin apărătorul lor ales, de inculpații S. D., S. D. și S. N..
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin cererea formulată oral în ședința publică din 15.02.2016, apărătoarea inculpaților a solicitat expres înlocuirea măsurii arestării preventive pentru motivele susținute și consemnate pe larg în practicaua încheierii din 15.02.2016, cu măsura controlului judiciar sau a arestului la domiciliu, iar din susținerile formulate, instanța a reținut că s-a solicitat și revocarea arestării preventive.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de fond a constatat că prin rechizitoriul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, nr.646P/2015 din 23 noiembrie 2015, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților: S. D., S. D. și S. N., toți pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 32 Cod penal rap. la art. 188, art. 189 alin. 1 lit. f Cod penal, cu aplic. art. 77 lit. a Cod penal, constând în aceea că, în seara zilei de 31.08.2015, în jurul orelor 22.30, pe fondul consumului în exces de băuturi alcoolice și al unui conflict preexistent, înarmați cu obiecte tăietor-înțepătoare și tăietor-despicătoare (cuțite și topor) apte de a produce moartea, au exercitat cu intenție acte de violențe repetate și de mare intensitate asupra persoanelor vătămate A. M. și Vogi Natacha Madeleine M.-Jose, aplicându-le multiple lovituri cu acele obiecte în zone vitale ale corpului, cauzându-le leziuni corporale care au necesitat un număr de 12 - 14, respectiv 7-9 zile de îngrijiri medicale fiind necesară internarea de urgență în Spitalul Municipal Rădăuți.
Astfel, s-a readus în atenție că, prin încheierea ședinței camerei de consiliu nr. 38/05.09.2015, pronunțată în dosarul nr._, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Rădăuți, însușindu-și propunerea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți, în temeiul art. 226 Cod procedură penală, art. 202 Cod procedură penală rap. la art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, a dispus arestarea preventivă a inculpaților S. D., S. D. și S. N., pentru o durată de 30 de zile, începând cu data de 05.09.2015 până la data de 04.10.2015, inclusiv. În conformitate cu disp. art. 230 Cod procedură penală, s-a dispus emiterea mandatelor de arestare preventivă pe numele acestora.
Ulterior, cauza a fost declinată Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava la data de 07 septembrie 2015, întrucât s-a constatat că faptele de lovire sau alte violențe sesizate, se încadrează în tentativă la infracțiunea de omor calificat.
La data de 08.09.2015, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, prin ordonanța cu nr. 646/P/2015, au dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de către inculpații Sziics D., Sziics N. și S. D. din infracțiunile prev. de art. 193 alin. 2 Cod penal, art. 224 alin. 1 și 2 Cod penal, toate cu aplic. art. 77 lit. a Cod penal și art. 38 alin. 1 Cod penal, în infracțiunile de violare de domiciliu și tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 224 alin. 1, 2 Cod penal, cu aplic. art. 77 lit. a Cod penal (pentru fiecare inculpat) și art. 32 rap. la art. 188, art. 189 alin. 1 lit. f Cod penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod penal (pentru fiecare inculpat), toate cu aplic, disp. art. 38 alin. 1 Cod penal.
Această măsură a fost prelungită prin încheierea ședinței camerei de consiliu nr. 275/28.09.2015, pronunțată în dosarul nr._ de către Tribunalul Suceava, rămasă definitivă prin încheierea nr. 178/02.10.2015 a Curții de Apel Suceava, și prin încheierea ședinței camerei de consiliu nr. 313/28.10.2015, pronunțată în dosarul nr._ de către Tribunalul Suceava, rămasă definitivă prin încheierea nr. 194/30.10.2015 a Curții de Apel Suceava, începând cu data de 05.10.2015 și până la data de 03.11.2015, inclusiv, ulterior, până la data de 03.12.2015.
Prin Încheierile camerei de consiliu din data de 26.11.2015 și 18.12.2015, judecătorul de cameră preliminară de învestit cu soluționarea prezentului dosar, în temeiul art. 348 alin. 2 Cod procedură penală rap. la art. 207 Cod procedură penală, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive dispusă față de cei trei inculpați, menținând-o.
Prin Încheierea din data de 13.01.2016 instanța de fond a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive dispusă față de cei trei inculpați, măsură care a fost menținută.
Analizând cererile în raport de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 242 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, de actele și lucrările dosarului, precum și prin prisma motivelor invocate, instanța de fond a constatat că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 242 alin. 1 Cod procedură penală, „Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.” iar potrivit alin.2 al aceluiași articol „Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).”
Aplicând conținutul textelor de lege amintite, la cazul în speță, instanța de fond a constată că nu se impune a se da eficiență juridică disp. art. 242 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, considerând că măsura privativă de libertate sub incidența căreia se află inculpații s-a luat, a fost prelungită și ulterior, menținută cu respectarea dispozițiilor legale în materie, temeiurile avute în vedere subzistând și în prezent.
De asemenea, s-a apreciat că arestul la domiciliu prev. de art. 218 Cpp sau controlul judiciar prev. de art. 215 Cod procedură penală, nu poate fi eficace, față de situația juridică concretă a inculpaților, așa cum a fost aceasta reținută în cele ce preced, aplicarea unei măsuri restrictivă de drepturi fiind inoportună și insuficientă în momentul procesual prezent.
Astfel, pentru început, s-a avut în vedere că măsura arestării preventive a inculpatului, potrivit disp. art. 223 alin. 1 Cod procedură penală, poate fi luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune, dacă există probe, astfel cum sunt ele definite în art. 97 Cod procedură penală, că a săvârșit fapta prevăzută de legea penală – și numai dacă este dat vreunul din cazurile prev. de art. 223 alin. 1 lit. a- d sau alin. 2 Cod procedură penală.
Conform art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane … sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului sau a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale sau a altor împrejurări privitoare la persoana lui, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol concret pentru ordinea publică.
În cauză, instanța de fond a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate a inculpaților S. D., S. D. și S. N..
Astfel, din probele administrate până în prezent, instanța de fond a constatat că în cauză, sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 97 Cod procedură penală, întrucât din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit presupusa infracțiune pentru care sunt cercetați, sancționată din punct de vedere penal, dar și cazul prev. de art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, respectiv că pentru fapta comisă, de o gravitate majoră, printre acestea numărându-se și infracțiunea intenționată contra vieții expres prevăzută în dispozițiile art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani și există probe că privarea de libertate a acestora este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol concret pentru ordinea publică.
Analizând dispozițiile legale succesive pertinente în materia arestării preventive, respectiv cele înscrise în art. 202 al. 1 Cod procedură penală, referitor la scopul măsurilor preventive, precum și în art. 223 al. 2 Cod procedură penală, cu luarea în considerare a naturii infracțiunii imputate, una intenționată contra vieții, expres prevăzută de legiuitor ca autorizând detenția prejudiciară respectiv tentativei la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 32 Cod penal rap. la art. 188, art. 189 alin. 1 lit. f Cod penal, cu aplic. art. 77 lit. a Cod penal, cât și a circumstanțele faptice și personale ale inculpaților, instanța a constatat că suntem cel puțin în prezența acelui set minim de informații cerut și de CEDO, ce legitimează ingerința autorității judiciare în dreptul celor vizați la libertate, măsura este proporțională cu gravitatea acuzației penale aduse și, totodată, necesară la acest moment procesual pentru buna derulare a procesului penal și înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Noțiunea de ordine publică are un caracter complex care include o varietate de reguli ce se referă la situații de fapt care trebuie realizate, mijloacele ce trebuie puse în acțiune pentru a proteja drepturile și interesele cetățenilor, avutul public și privat, precum și celelalte valori sociale ocrotite de lege. Dincolo de aspectul factual, existența motivelor plauzibile de a bănui că un inculpat ar fi comis fapta reținută în sarcina sa, impune în sensul art. 5 paragraf 1 lit. c din Convenția Europeană, ca cea invocată să poată fi, în mod rezonabil, încadrată într-unul din textele Codului penal care incriminează anumite tipuri de comportament, ceea ce s-a și realizat în prezentul dosar.
Efectuând un nou examen prin relaționare la actualele realități procedurale și procesuale ale cauzei, s-a reținut că elementele de fapt, probe în sensul art. 97 Cod procedură penală, ce au stat la baza învinuirii, determinând inițial privarea de libertate a inculpaților și pe care s-a întemeiat ulterior rechizitoriul, conturează în continuare cu suficientă rezonabilitate suspiciunea că în seara zilei de 31.08.2015, în jurul orelor 22.30, pe fondul consumului în exces de băuturi alcoolice și al unui conflict preexistent, înarmați cu obiecte tăietor-înțepătoare și tăietor-despicătoare (cuțite și topor) apte de a produce moartea, au exercitat cu intenție acte de violențe repetate și de mare intensitate asupra persoanelor vătămate A. M. și Vogi Natacha Madeleine M.-Jose, aplicându-le multiple lovituri cu acele obiecte în zone vitale ale corpului, cauzându-le leziuni corporale care au necesitat un număr de 12 - 14, respectiv 7-9 zile de îngrijiri medicale fiind necesară internarea de urgență în Spitalul Municipal Rădăuți.
Apte și suficiente a convinge un observator obiectiv și imparțial că, în maniera în care au acționat, inculpații ar fi intersectat în sfera infracționalității, sunt cu precădere: Proces verbal de cercetare a locului faptei și planșa foto aferentă (f.33-34), Plângere, declarații persoană vătămată A. M. (f. 8, 35-39, 41 -42), Plângere, declarații persoană vătămată Vogi Natacha Madeleine M. Jose (f. 63-64, 65, 68-691), Fișe de constatări preliminare medico legale și rapoarte de constatare medico-legale nr. 81 CM/AI și 82 CM/AI din 01.09.2015 (f.74, 81, 79-80, 86-87), Declarații martori (f. 88-89, 90-91, 92-93, 94-95, 96-98, 99-100, 115, 146-147, Procese-verbale de prezentare pentru recunoaștere după planșa foto (f. 102-103, 104-105, 106-107,108-114, 117-121,124-138), Proces-verbal de investigații (f. 152-153), Procese-verbale de percheziție domiciliară (f. 180-186, 187-194), Ordonanțe de reținere suspecți (f. 209,224,235) Certificate caziere judiciare inculpați (f. 202, 215,230), Declarațiile suspectului/inculpatului S. D. (f.206-208, 211,213-214) Declarațiile suspectului/inculpatului S. D. (f. 221-222, 226, 228-229) Declarațiile suspectului/inculpatului S. N. (f. 233-234, 238, 244-245).
În baza acestora se poate reconstrui ideologic o înșiruire cronologică a evenimentelor, mijloacele de dovadă analizate oferind un tablou provizoriu al acțiunilor prezumtiv executate de către inculpați.
Raportat la probatoriul de care se dispune în prezent, temeinic se poate raționa că există mijloace de dovadă care susțin bănuiala verosimilă că inculpații ar fi putut săvârși fapta imputată, sancționată din punct de vedere penal și prin prisma prevederilor art. 5 parag. 1 lit. c din CEDO, care fac referire la noțiunea de suspiciuni, întrucât nu este necesar ca la momentul arestării/menținerii, organele în drept să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzație. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și, cu atât mai puțin, cu cele care permit condamnarea. De altfel, inculpații nici nu au adus obiecțiuni sub acest aspect, pe parcursul cercetărilor adoptând o poziție, în general, sinceră legat de agresiune. Ori, s-a reținut cu privire la aspectele arătate anterior, că acestea urmează a fi clarificate de către instanța de judecată, investită cu fondul cauzei, fără înrâurire în acest moment procesual asupra situației de fapt care susține arestarea preventivă.
Instanța de fond nu a examinat probatoriul în cadrul procesual fixat, decât la nivelul existenței unei suspiciuni rezonabile, iar nu în vederea dovedirii faptei și vinovăției inculpaților dincolo de orice îndoială, exercitând doar funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei acuzate. Acea infracțiune, ca act de conduită umană, ce comportă nu numai o latură exterioară, obiectivă, cu exprimare perceptibilă sub aspect material-fizic, dar și una interioară, subiectivă, alcătuită din fenomenele și procesele psihice care preced, pun în mișcare și însoțesc actul de conduită delicvent, imprimându-i orientarea antisocială, se analizează de judecătorul fondului. Examinate fiind, așadar, prezumtiva acțiune a inculpaților de la data de referință și modul în care aceasta se încadrează cu întreg ansamblul cauzei din perspectiva cerințelor dispozițiilor legale în materia măsurilor privative de libertate - fără a face o analiză a elementelor constitutive ale infracțiunii, ce reprezintă obiectivul cercetării judecătorești, se poate conclude în parametrii rezonabili că este posibil ca cei în cauză să fi comis presupusele fapte pentru care au fost deferit justiției și plasați în detenție prejudiciară.
Sigur că, în primul rând dat fiind stadiul procesual al dosarului, cum probele de care se dispune constituie doar fundamentul trimiterii în judecată, urmează a se stabili în cursul cercetării judecătorești, funcție de parcursul cauzei, cu mai multă precizie circumstanțele în care au acționat și a se statua până la ce moment și în ce limite se întinde activitatea prezumtiv infracțională a acestora și cum ar putea să se înfățișeze contribuția fiecăruia la rezultatul socialmente periculos. Necesitatea privării de libertate a inculpaților în raport de toate elementele reținute cu ocazia luării măsurii arestării preventive subzistă și în prezent, acestea nefiind infirmate pe parcursul urmăririi penale care este o fază dinamică a procesului penal, până la sesizarea instanței prin rechizitoriu și nici ulterior. În mod vădit, obiectul preocupărilor pe parcursul privării de libertate este acela de a continua cercetarea judecătorească în scopul de a se confirma sau înlătura temeiurile arestării preventive. Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii preventive în discuție și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Probele amintite pot conduce la reținerea unei suspiciuni rezonabile în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca inculpații să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (în acest sens a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei). Prezumția de nevinovăție nu constituie un impediment în calea menținerii arestării preventive, însuși art. 5 și aplicațiile jurisprudențiale CEDO prevăzând ipoteze în care se poate considera că există o necesitate care să justifice detenția unei persoane printre care și aspecte ce se regăsesc în prezenta cauză. Ea nu-și pierde conținutul doar prin însuși faptul că măsura privativă de libertate urmează a fi menținută, atâta timp cât aceasta se înscrie în coordonatele de legalitate și temeinicie, față de inculpați s-a urmat o procedură judiciară legală în realizarea scopului prevăzut de art. 202 Cod procedură penală, aceasta operând în continuare prin asigurarea protecției juridico-procesuală.
De asemenea, elementele care au stat la baza privării de libertate a inculpatului, așa cum sunt prevăzute în art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, respectiv evaluarea gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia și a altor împrejurări privitoare la persoana lor, circumstanțe din care rezultă că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, subzistă și la momentul de față.
Translatând, așadar, motivarea și asupra subzistenței condiției reglementată de art. 223 al. 2 ultima teză Cod procedură penală, se notează că, pentru a da substanță pericolului concret pentru ordinea publică, incident prin lăsarea inculpaților în libertate, trebuie analizată noțiunea de periculozitate, care este sinonimă cu cea de gravitate și înseamnă însușirea de a fi „periculos”, „primejdios”, „dăunător”, „grav” sau „contraindicat”. S-a decis, totodată, că existența pericolului public poate rezulta, între altele, și din însăși pericolul social al infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat, din reacția publică la comiterea ei, din posibilitatea săvârșirii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cel bănuit ca autor al unei astfel de acțiuni ilicite. Starea de pericol pentru ordinea publică, presupune o rezonanță a faptei penale, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, insecuritate socială. Pericolul concret pentru ordinea publică este evident mai mare în cazul în care asupra unui inculpat planează acuzația comiterii unei fapte penale cu un grad de pericol social ridicat, astfel cum este cazul în speța de față. Periculozitatea celor vizați a constituit factorul principal în raport de care, la configurarea măsurii preventive, s-a raționat că doar plasarea lor în detenție provizorie ar fi oportună, impunându-se atât scoaterea unei persoane periculoase din rândul oamenilor liberi, pentru a pune la adăpost prin efectul legii drepturile și libertățile cetățenilor, cât și în interesul asigurării bunei desfășurări a procesului penal pornit împotriva inculpaților, convingerea judecătorului de cameră preliminară la acest moment procesul înscriindu-se pe aceeași linie, că scopul prev. de art. 202 Cod procedură penală se poate realiza doar în aceste condiții. Criteriile avute inițial în vedere la evaluarea stării de pericol pentru ordinea publică sunt actuale, ele nu și-au pierdut din consistență, astfel că își păstrează valabilitatea natura și gravitatea faptei imputate (ce se reflectă chiar și în limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor), modalitatea în care inculpații au săvârșit prezumtiva infracțiune, împrejurările în care au intersectat sfera infracționalității, precum și urmările produse(leziunile cauzate persoanelor vătămate).
Prin urmare, fapta reținută în sarcina inculpaților relevă atât un grad ridicat de pericol social generic, la aceeași concluzie ajungându-se și prin examinarea concretă a acesteia, cât și o anumită periculozitate a prezumtivilor autori, în situația în care ar fi cercetați în stare de libertate. Dintre toate valorile sociale, omul este, cu siguranță, cel mai de preț. De aceea, legea penală îl apară atât în ceea ce privește existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității sale, cât și raportat la toate celelalte drepturi și interese ce-i sunt recunoscute. Apărarea persoanei și îndeosebi, a vieții, constituie o preocupare constantă, comună a tuturor sistemelor de drept, din orice orânduire socială, viața fiind ocrotită de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca unul social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales, interesul societății ca viața oricărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți. Reacția violentă față de o persoană cunoscută (victimele fiind consăteni cu inculpații), folosirea de obiecte apte de a produce moartea pentru a agresa persoanele vătămate, conturează un potențial criminogen exacerbat care atrage atenția judecătorului asupra comportamentului viitor al inculpaților.
În baza cumulului de factori anterior evaluați, s-a dat substanță periculozității inculpaților și s-a argumentat că lăsarea în libertate este de natură a produce perturbații la nivelul disciplinei publice, instanța fiind îndreptățit să concluzioneze cu un grad rezonabil de predictibilitate că este posibil ca, în condiții – materiale și subiective – similare, să reitereze un comportament delincvent. Aceste împrejurări deosebite creează cu siguranță o profundă tulburare socială, indignare și dezaprobare în rândul comunității la ideea că cei ce comit fapte de natura celei analizate ar putea fi cercetați în stare de libertate. O acțiune se consideră periculoasă când produce un rău, în afara de rezultatul intervenit imediat (ce se răsfrânge asupra victimei), iar fapta inculpaților a produs, în al doilea rând, și alte consecințe, anume: nemulțumirea și îngrijorarea în rândul comunității (urmările indirecte, răul social). Din săvârșirea acestor fapte s-a născut temerea repetării lor și deci s-a creat un sentiment de nesiguranță, o stare neconvenabilă pentru normala și pașnica desfășurare a relațiilor sociale, comunitatea socotindu-se amenințată de eventuala ivire a unor noi conduite antisociale de aceeași factură sau de alt gen din partea inculpatului. Starea de teamă, de neliniște, de reprobare, precum și nevoia de a împiedica, de a respinge, de a combate aceste manifestări antisociale periculoase, sunt refluxul unor stări reale, obiective pe care le creează prin materialitatea ei fapta imputată inculpatului și dedusă judecății, iar atenuarea unui posibil conflict între libertate și constrângere se poate realiza prin limitarea adecvată a libertății sale.
Instanța a avut în vedere că nu trebuie omise nici celelalte criterii indicate de legiuitor în art. 223 al. 2 ultima teză Cod procedură penală, de care se ține seama la configurarea măsurii preventive, distinct de gradul de pericol social al infracțiunii. Așadar, examenul implică cercetarea și evaluarea unui complex de date care privesc și persoana infractorului, cu luarea în considerare a stării psihofizice și structurii biologice, particularităților psihice ale persoanei acestuia, ambianța socială, precum și comportarea avută înainte și după săvârșirea infracțiunii.
Elementele personale și de circumstanțiere aduse în atenție de apărătorul inculpaților, urmează eventual să capete semnificația cuvenită la soluționarea cauzei pe fond, funcție de finalitatea instrucției penale, fiind de subliniat că o conduită corectă adoptată anterior momentelor de referință, reliefată de lipsa antecedentelor penale, nu este în sine o „performanță civică” care să cântărească precumpănitor față de gravitatea faptelor imputate cu consecința pronunțării unei soluții în sensul celor solicitate doar pe acest considerent, ea nu poate decât să pună în evidență doar o stare de normalitate, conform căreia fiecare persoană este datoare să respecte ordinea de drept și să se abțină de la comiterea faptelor antisociale.
De altfel, poziția procesuală adoptată, de recunoaștere a faptei, comportamentul sincer și cooperant pe care inculpații, prin apărător, au pus accent nu poate fi caracterizat, față de circumstanțele reale proprii speței de față, decât ca o atitudine firească, de conștientizare a situației sale juridice și un ultim efort de a-și asigura un tratament penal mai blând, realizând că urmele lăsate se constituie într-un probatoriu care-i plasează în câmpul infracțional.
Instanța de fond a conchis că sus-numiții sunt caracterizați de o violență latentă, care se manifestă activ la factori externi, perturbatori când, ca în cazul de față, acționează cu o agresivitate extremă. Așadar, își arogă dreptul de a corija, printr-o modalitate trecută prin filtrul propriei gândiri, comportamentul semenilor, prin acte de violență. Celelalte circumstanțe personale care s-ar poziționa în favoarea inculpaților (în special vârsta acestora, numărul mare de copii în întreținere, starea financiară precară) nu pot să cântărească precumpănitor la momentul de față în analiza consacrată configurării măsurii, care să satisfacă exigențele de proporționalitate și oportunitate, în condițiile în care li se opun gravitatea faptei privită în materialitatea ei, cu urmările pe care le-a produs sau care le-ar fi putut cauza, precum și periculozitatea celor vizați, căreia i s-a dat substanță anterior, criterii în raport de care se va da prevalență interesului general, în detrimentul celui particular. Aceste elemente de ordin personal nu au putut constitui un motiv pentru excluderea de la aplicarea și menținerea măsurii preventive a arestării, atunci când (ca și în prezenta speță) situația este excepțională.
Nu s-a apelat la instituțiile reglementate de art. 242 al. 1 și 2 Cod procedură penală, cu consecința recurgerii la o măsură preventivă mai puțin intruzivă, dintre cele prev. de art. 202 lit. b sau d Cod procedură penală, respectiv aceea a controlului judiciar ori a arestului la domiciliu, astfel de cerere apărând ca neîntemeiată. S-a luat în considerare faptul că, în contextul soluționării unei cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive, nu poate avea loc o reevaluare a aspectelor avute în vedere de către judecător la momentul arestării, ci trebuie analizate doar cele noi, survenite sau invocate ulterior dispunerii luării măsurii preventive. Ori, în cauza de față nu au intervenit elemente noi de natură a schimba circumstanțele concrete ale cauzei, cele reale cu referire la împrejurările comiterii presupusei fapte, modalitatea în care s-ar fi acționat, conform acuzelor aduse prin rechizitoriu, ori cele de ordin personal, astfel încât să conducă instanța la o reapreciere a legalității, temeiniciei și oportunității măsurii arestării preventive. O măsură preventivă alternativă nu ar avea aceeași eficiență juridică chiar dacă libertatea inculpaților ar fi subsumată unor garanții procesuale și odată aflați sub acest regim ar trebui să suporte anumite restricții cu privire la libertatea de mișcare, la viața socială și urmează a fi verificat modul de conformare la obligațiile corelative ce li s-ar impune. Aceste din urmă constrângeri nu au fost de natură să preîntâmpine sau să contracareze izbucnirile necontrolate ale inculpaților, fiind dificil a se monitoriza modul lor de manifestare pentru evitarea riscului de derapaj dintr-un comportament normal în unul antisocial, luându-se în considerare că orice altă măsură ar implica reîntoarcerea într-o comunitate marcată de un incident ce a avut o finalitate socialmente deosebit de periculoasă, care a adus atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de lege, dreptul la viață.
S-a mai reținut că măsura arestării preventive se justifică a fi menținută, în principal, prin necesitatea înlăturării unei stări de pericol concret pentru ordinea publică. Este indiscutabil că fapta prezumtiv comisă stârnește un ecou negativ în rândul comunității, un sentiment de insecuritate și indignare, care reclamă o reacție promptă din partea statului, care datorează în egală măsură protecție cetățenilor, aspect ce are întâietate, față de dreptul inculpaților la libertate. Nu s-a identificat niciun element credibil derivat din comportamentul și personalitatea inculpaților care să justifice aprecierea că o măsură preventivă neprivativă de libertate, ar fi suficientă și eficientă pentru eliminarea stării de pericol pentru societate și, în principal, al riscului săvârșirii de noi fapte antisociale.
Neaplicarea măsurilor corespunzătoare în realitatea practică lipsește de eficiență normele edictate de legiuitor și încurajează amplificarea, perpetuarea actelor de violență, creând sentimentul că oamenii nu sunt și nu pot fi apărați în spațiul public ori privat, că oricând persoane agresive, care manifestă un comportament în disprețul bunului simț și de conviețuire socială „vor face legea”, dar pentru că au tupeu și desconsideră ordinea socială vor acționa după bunul lor plac, fiind convinși că nu le vor atinge constrângerile legale. Un individ care se situează prin acțiunile sale pe poziții anarhiste, negând statul și dreptul ca valori colective nu va fi tolerat de societate dacă săvârșește acțiuni contra statului, a cetățenilor săi sau dacă nu respectă ordinea de drept. Ca o concluzie, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște decât acele limite care sunt necesare altor membri ai societății pentru a se bucura de aceleași drepturi. Prin conținutul său, conceptul de ordine publică impune un trebuie, intermediind raportul dintre stat și persoană, mai ales în ceea ce privește măsurile de coerciție, prin mijlocirea unui sistem de instanțe sau autorități cu roluri bine prescrise cu ajutorul unor proceduri de competență. Ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale implică obligații concrete din partea autorităților pentru asigurarea realizării acestora. Legea nu interzice decât acțiunile periculoase pentru societate, pentru cetățenii săi.
Față de aceste aspecte, instanța de fond a apreciat că inculpaților li se opun la acest moment, gravitatea faptei privită în materialitatea ei, cu urmarea produsă, precum și periculozitatea lor, criterii în raport de care instanța consideră că se impune a se da în continuare prevalență interesului general, în detrimentul celui particular, astfel încât elementele în circumstanțiere aduse în atenție de apărare, vor putea eventual căpăta însemnătatea cuvenită cu prilejul soluționării cauzei pe fond.
Având în vedere perioada arestului preventiv din prezenta speță (atât considerată în sine, cât și prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege), nu s-a put aprecia nici că ar fi depășit termenul rezonabil, dosarul fiind instrumentat în cursul urmăririi penale cu diligența impusă de o cauză cu inculpați privați de libertate, la scurt timp după arestarea preventivă fiind sesizată instanța prin rechizitoriu. Aceasta este una corespunzătoare acuzațiilor aduse, complexității cauzei și gravității infracțiunii reținută în sarcina inculpaților, astfel că durata măsurii arestării preventive nu se relevă a fi nerezonabilă în raport cu dimensiunea pericolului concret pentru ordinea publică.
În condițiile în care, pentru motivația expusă, s-a constatat că de la data luării măsurii arestării preventive față de inculpați (respectiv, 05 septembrie 2015), temeiurile de fapt și de drept nu au încetat să existe, nu s-au modificat și nici măsura nu a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, nu se justifică a se da eficiență practică dispozițiilor art. 242 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, în sensul revocării sau înlocuirii acesteia, întrucât și în prezent, corespunde scopului prev. de art. 202 Cod procedură penală, chiar dacă libertatea lor ar fi subordonată unor garanții.
A conchis instanța că măsura privativă de libertate se situează pe coordonatele de legalitate și temeinicie, răspunzând scopului prevăzut de legiuitor, în deplin consens cu prevederile interne și consecvente practicii CEDO. Așa fiind, punând în balanță dreptul inculpaților la libertate individuală, pe de o parte, și necesitatea protecției ordinii publice împotriva unui pericol concret incident prin lăsarea lor în libertate, pe de altă parte, se consideră că protejarea ordinii publice și a valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent, fiind oportună așadar menținerea arestării preventive.
Împotriva încheierii penale sus-menționate, au formulat contestație inculpații S. D., S. D. și S. N., pentru motivele expuse pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând contestațiile în raport de actele și lucrările dosarului, conform disp. art. 206 Cod procedură penală, precum și prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerentele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, nr.646P/2015 din 23.11.2015, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților: S. D., S. D. și S. N., toți pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 32 Cod penal rap. la art. 188, art. 189 alin. 1 lit. f Cod penal, cu aplic. art. 77 lit. a Cod penal, constând în aceea că, în seara zilei de 31.08.2015, în jurul orelor 22.30, pe fondul consumului în exces de băuturi alcoolice și al unui conflict preexistent, înarmați cu obiecte tăietor-înțepătoare și tăietor-despicătoare (cuțite și topor) apte de a produce moartea, au exercitat cu intenție acte de violențe repetate și de mare intensitate asupra persoanelor vătămate A. M. și Vogi Natacha Madeleine M.-Jose, aplicându-le multiple lovituri cu acele obiecte în zone vitale ale corpului, cauzându-le leziuni corporale care au necesitat un număr de 12 - 14, respectiv 7-9 zile de îngrijiri medicale fiind necesară internarea de urgență în Spitalul Municipal Rădăuți.
În conformitate cu disp. art. 202 alin. 1 Cod procedură penală, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”. Aceleași cerințe (și/sau, după caz, altele dintre cele prevăzute de lege în acest sens) se impun a subzista pe tot parcursul prelungirii ori menținerii acesteia. A.. 3 al art. 202 Cod procedură penală stipulează, cu valoare de principiu, că „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.”
Potrivit dispozițiilor art. 223 alin. 1 Cod procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune, dacă există probe, astfel cum sunt ele definite în art. 97 Cod procedură penală, că inculpatul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală – și numai dacă este dat vreunul din cazurile prevăzute de art. 223 alin. 1 lit. a-d sau alin. 2 Cod procedură penală.
De asemenea, art. 223 alin. 2 Cod procedură penală prevede că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Potrivit disp. art. art. 242 Cod procedură penală - Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă -,
„(1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(2) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).”
Referitor la condiția prevăzută de art. 223 alin. 1 Cod procedură penală rap. la art. 97 Cod procedură penală, Curtea constată că în cauză există probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații contestatori S. D., S. D. și S. N. au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor. Cele mai relevante în acest sens sunt: Proces verbal de cercetare a locului faptei și planșa foto aferentă (f.33-34), Plângere, declarații persoană vătămată A. M. (f. 8, 35-39, 41 -42), Plângere, declarații persoană vătămată Vogi Natacha Madeleine M. Jose (f. 63-64, 65, 68-691), Fișe de constatări preliminare medico legale și rapoarte de constatare medico-legale nr. 81 CM/AI și 82 CM/AI din 01.09.2015 (f.74, 81, 79-80, 86-87), Declarații martori (f. 88-89, 90-91, 92-93, 94-95, 96-98, 99-100, 115, 146-147, Procese-verbale de prezentare pentru recunoaștere după planșa foto (f. 102-103, 104-105, 106-107,108-114, 117-121,124-138), Proces-verbal de investigații (f. 152-153), Procese-verbale de percheziție domiciliară (f. 180-186, 187-194), Ordonanțe de reținere suspecți (f. 209,224,235) Certificate caziere judiciare inculpați (f. 202, 215,230), Declarațiile suspectului/inculpatului S. D. (f.206-208, 211,213-214) Declarațiile suspectului/inculpatului S. D. (f. 221-222, 226, 228-229) Declarațiile suspectului/inculpatului S. N. (f. 233-234, 238, 244-245). Forța probantă a acestora nu trebuie să fie identică cu cea impusă la pronunțarea unei hotărâri prin care se statuează asupra fondului cauzei și care presupune analiza existenței faptei și a vinovăției celui care a comis-o.
Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. ”c” din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privarea de libertate a unei persoane poate fi dispusă „când există motive verosimile de a o bănui că a săvârșit o infracțiune”.
Noțiunea de motive verosimile a fost interpretată de Curte în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv, în cazul pendinte un judecător, că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit faptele pentru care este cercetat.
În conformitate cu prevederile art. 5 paragraful 1 lit.c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a mai reținut Curtea EDO că, pentru ca măsura arestului preventiv să fie permisă, trebuie să existe „motive plauzibile” în sensul anterior arătat (hotărârile Fox, Campbell și Hartley și Berktay).
Curtea a arătat că autoritățile sunt obligate să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanța privind bănuielile. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și, cu atât mai puțin, cu cele care permit condamnarea.
În cauza dedusă judecății există, așa după cum s-a arătat, probe și indicii temeinice, din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații contestatori au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor.
Referitor la condițiile impuse de 223 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea constată că inculpații contestatori au fost arestați preventiv și ulterior trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni intenționate contra vieții, care se pedepsesc cu închisoarea de 5 ani ori mai mare, apreciind că este îndeplinită și cerința prevăzută în teza finală a textului de lege sus-menționat, în sensul că privarea de libertate a acestora este necesară în continuare pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului, trebuie avute în vedere regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții E.D.O. care, în câteva cauze (Cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita, cel puțin în imediata proximitate a comiterii lor, o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă.
Este real că acest pericol, unul concret, nu se identifică cu pericolul social al faptei penale, și care este unul abstract, avut în vedere de legiuitor la reglementarea unor fapte ca infracțiuni și stabilirea limitelor legale de pedeapsă în cazul comiterii lor.
Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanță a faptei penale, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, de insecuritate socială. Periclitarea ordinii publice este, în mod evident, mai mare în cazul în care asupra unui inculpat planează acuzația comiterii unor fapte penale cu un grad de pericol social ridicat.
Referitor la acest temei al arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar și în lipsa definirii de către legislațiile naționale a noțiunii „pericol concret pentru ordinea publică”, a acceptat printre criteriile și elementele care trebuie luate în considerare: „reacția opiniei publice declanșate în legătură faptele presupuse a fi comise”, „starea de insecuritate care ar putea fi generată prin lăsarea în stare de libertate a celui acuzat”, precum și „trăsăturile personalității acuzatului”.
Raportat la cauza dedusă judecății, prin prisma cerințelor impuse de teza finală a alin. 2 al art. 223 Cod procedură penală, la stabilirea pericolului public, Curtea are în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților contestatori, prin gravitate și consecințe, sunt de natură a crea în rândul opiniei publice temerea că justiția și cei care concură la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns de ferm împotriva infracționalității în cazul în care, la acest moment, aceștia ar fi judecați în stare de libertate.
În acest sens, este de reținut că activitatea ilicită de care sunt acuzați inculpații contestatori este una deosebit de gravă raportat la modul și circumstanțele de comitere a faptelor, existând suspiciunea rezonabilă că aceștia s-au manifestat într-un mod deosebit de violent, în sensul că în seara zilei de 31.08.2015, în jurul orelor 22.30, pe fondul consumului în exces de băuturi alcoolice și al unui conflict preexistent, înarmați cu obiecte tăietor-înțepătoare și tăietor-despicătoare (cuțite și topor) apte de a produce moartea, au exercitat cu intenție acte de violențe repetate și de mare intensitate asupra persoanelor vătămate A. M. și Vogi Natacha Madeleine M.-Jose, aplicându-le multiple lovituri cu acele obiecte în zone vitale ale corpului, cauzându-le leziuni corporale care au necesitat un număr de 12 - 14, respectiv 7-9 zile de îngrijiri medicale, fiind necesară internarea de urgență în Spitalul Municipal Rădăuți.
Prin urmare, infracțiunile reținute în sarcina inculpaților contestatori au adus atingere uneia dintre cele mai importante valori sociale ocrotite de legea penală, respectiv vieții persoanei, având un impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită la săvârșirea unor fapte similare, cu consecința scăderii încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și de protecție a statului.
Curtea apreciază că se justifică menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților și din rațiuni de asigurare a ordinii de drept și a unui climat de siguranță în comunitatea marcată de încercarea de ucidere a unor persoane, precum și de restabilire a încrederii societății în organele judiciare ca mandatare ale statului în ceea ce privește respectarea dreptului la viață, pentru care statul este garant.
Prin urmare, lăsarea în libertate la acest moment a inculpaților contestatori ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea infracțiunilor reținute în sarcina acestora, valorile sociale lezate și rezonanța deosebită creată în rândul opiniei publice, de natură a determina o reacție negativă a acesteia, față de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzații ar putea fi judecate în stare de libertate.
Astfel, infracțiunile reținute în sarcina inculpaților contestatori tulbură nu doar ordinea publică, ci și mediul social ocrotit de valorile sale fundamentale prin normele de drept, această tulburare fiind susceptibilă de a se repeta în viitor datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, astfel încât lăsarea lor în libertate la acest moment ar reprezenta un real pericol pentru ordinea publică.
Curtea constată și faptul că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților contestatori au adus atingere unor valori sociale de mare însemnătate, ocrotite de legea penală, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită la săvârșirea unor fapte similare, cu consecința scăderii încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și de protecție a statului.
De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit faptul că gravitatea unei infracțiuni poate determina autoritățile să dispună si să mențină arestarea pentru impiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni, dacă circumstanțele cauzei fac ca riscul comiterii acestora să fie plauzibil, iar măsura arestării preventive, adecvată.
În consecință, punând în balanță dreptul inculpaților contestatori la libertate individuală, pe de o parte și necesitatea protecției ordinii publice împotriva unui pericol concret pe care l-ar prezenta lăsarea acestora în libertate, pe de altă parte, Curtea apreciază că protejarea ordinii publice și a valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent, astfel că soluția de menținere a stării lor de arest preventiv este pe deplin justificată.
Este real că privarea de libertate a unui inculpat, care se bucură de prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, pe parcursul procesului penal, este o stare de excepție, astfel cum de altfel stipulează și prevederile art. 9 alin. 2 Cod procedură penală, regula fiind judecarea în stare de libertate. O măsură privativă de libertate, în condiții determinate, poate fi însă luată și menținută pe o durată rezonabilă, atât timp cât există o necesitate reală și de interes public care prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală, cerință îndeplinită în speță.
Lăsarea în libertate a inculpaților contestatori, la acest moment, ar exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere a cetățenilor onești în actul de justiție.
Respectând astfel marja de apreciere ce revine autorității publice, în speță menținerea măsurii arestării preventive este nu doar proporțională scopurilor urmărite de legiuitor în art. 202 alin. 1, 3 Cod procedură penală, dar și necesară atingerii lor, respectiv buna desfășurare a procesului penal prin administrarea probelor legale, cu prezervarea dreptului inculpaților contestatori la prezumția de nevinovăție.
În consecință, Curtea apreciază că în acest moment nu este oportun a se da eficiență dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură penală, în sensul de a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură preventivă mai ușoară, respectiv cu cea a arestului la domiciliu, prev. de art. 202 alin. 4 lit. d Cod procedură penală sau cu cea a controlului judiciar, prev. de art. 202 alin. 4 lit. b Cod procedură penală, ori cu cea a controlului judiciar pe cauțiune, prev. de art. 202 alin. 4 lit. c Cod procedură penală, buna desfășurare a procesului penal neputând fi altfel asigurată.
Prin urmare, Curtea reține că măsura privativă de libertate ce a fost luată față de inculpații contestatori se situează pe coordonatele legalității și temeiniciei, corespunde scopului prevăzut de legiuitor, astfel cum este definit de art. 202 al. 1 Cod procedură penală, în deplin consens cu prevederile interne și consecvente practicii Curții Europene a Drepturilor Omului și răspunde imperativului asigurării bunei desfășurări a procesului penal, iar durata arestării preventive a inculpaților se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil.
Având în vedere cele reținute, Curtea constată că există o necesitate reală și de interes public care, în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală și justifică în continuare o detenție provizorie a inculpaților contestatori, subzistând temeiurile reținute la luarea măsurii arestării preventive a acestora, astfel încât nu se justifică nici revocarea acestei măsuri și nici înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară.
Curtea are în vedere că starea de sănătate a inculpaților, faptul că aceștia au copii minori în întreținere și se confruntă cu diferite probleme familiale, precum și celelalte circumstanțe personale aduse în discuție de către aceștia, prin apărători, nu pot constitui, prin ele însele, motive întemeiate pentru înlocuirea măsurii arestării preventive a acestora cu alte măsuri preventive mai ușoare, întrucât circumstanțele de natură personală învederate în susținerea contestațiilor nu atrag schimbarea temeiurilor ce au justificat luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, acestea fiind insuficiente pentru a conduce la încetarea detenției provizorii, necesitatea protejării intereselor de ordin public primând intereselor personale ale acestora.
De asemenea, numărul relativ redus de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea persoanelor vătămate și împrejurarea că viața acestora nu ar fi fost pusă în primejdie nu pot conduce la încetarea stării de arest preventiv, atât timp cât există în continuare presupunerea rezonabilă în sensul că inculpații au exercitat cu intenție, cu obiecte tăietor-înțepătoare și tăietor-despicătoare (cuțite și topor) apte de a produce moartea, acte de violențe repetate și de mare intensitate asupra persoanelor vătămate aplicându-le multiple lovituri cu acele obiecte în zone vitale ale corpului.
Referitor la afecțiunile medicale de care suferă inculpații, este de reținut și faptul că aceștia au dreptul de a și le trata la locul de detenție, iar în caz de imposibilitate, devin incidente dispozițiile art. 240 alin. 1 Cod procedură penală - Tratamentul medical sub pază permanentă -, în conformitate cu care:
„În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, administrația locului de deținere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în cursul acestei proceduri, sau instanței de judecată, în cursul judecății.”
De asemenea, celelalte susținer aduse în atenție de către apărătorul inculpaților, referitoare la atitudinea procesuală a acestora, la încadrarea juridică a faptelor deduse judecății, la împrejurarea că s-a retras plângerea prealabilă formulată cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu și la faptul că în ceea ce privește latura civilă a cauzei, inculpații s-au împăcat cu persoanele vătămate, urmează să fie avute în vedere de instanța de judecată la soluționarea cauzei în fond, aceste aspecte neputând conduce la aprecierea inexistenței stării de pericol pentru ordinea publică în cazul în care inculpații contestatori ar fi judecați în stare de libertate.
Astfel, este de reținut că inculpații contestatori au fost arestați preventiv pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, iar nu pentru infracțiunea de violare de domiciliu, iar măsurile preventive nu se dispun în vederea garantării reparării pagubei produse prin infracțiune, ci în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, astfel încât împăcarea părților cu privire la latura civilă a cauzei nu are relavanță la aprecierea existenței unei stări de pericol pentru ordinea publică în cazul în care inculpații ar fi judecați în stare de libertate.
Pentru aceste considerente, la care se adaugă cele reținute prin încheierea contestată, având în vedere faptul că măsura arestării preventive s-a luat față de inculpații contestatori cu respectarea dispozițiilor legale în materie, iar temeiurile avute inițial în vedere subzistă și în prezent, fără a se produce o modificare sau o dispariție a acestora, în baza art. 206 Cod procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații S. D., S. D. și S. N. împotriva încheierii din data de 16.02.2016, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția penală în dosarul nr._ .
În temeiul disp. art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea îi va obliga pe fiecare dintre inculpații contestatori la plata cheltuielilor judiciare către stat din contestații în sumă de câte 100 lei.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații S. D., S. D. și S. N. împotriva încheierii din data de 16.02.2016, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția penală în dosarul nr._ .
Obligă pe fiecare dintre inculpații contestatori la plata cheltuielilor judiciare către stat din contestații în sumă de câte 100 lei.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 22.02.2016.
Președinte, Grefier,
Red.: B.I.
Tehn.: A.A
Ex. 2/23.02.2016
Jud. fond: H. C.
| ← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP.... | Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea... → |
|---|
