Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 343/2015. Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 343/2015 pronunțată de Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 13801/320/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU M.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR. 343/A
Ședința publică din 25 iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE F. G.
Judecător S. B.
Grefier A. B. F.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de inculpatul D. S. (fiul lui Z. și Piroșka, născut la data de 06.05.1982, în municipiul Tîrgu-M., județ M., domiciliat în Tîrgu-M., ., ., posesor al CI . nr._, CNP_), împotriva sentinței penale nr. 120/16.02.2015, pronunțată de Judecătoria Tîrgu-M., în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților, precum și a reprezentantei Ministerului Public, doamna procuror G. G. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Tg.M..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părții, personal și prin apărător, precum și ale reprezentantei parchetului, au fost consemnate în încheierea din data de 17 iunie 2015, când s-a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 25 iunie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA DE APEL
Prin sentința penală nr. 120 din 16.02.2015, pronunțată de Judecătoria Tg.M., în dosarul penal nr. 13._, instanța de fond a dispus următoarele:
In temeiul art. 386 alin. 1 Cod de procedura penala, a admis propunerea de schimbare a incadrarii juridice a faptelor retinute prin Rechizitoriu in sarcina inculpatului D. S., fiul lui Z. si P., nascut la 06.05.1982 in Tirgu-M., jud. M., domiciliat in Tirgu-M., b-ul 1848, nr. 81, ..
A schimbat incadrarea juridica a faptelor retinute prin Rechizitoriu in sarcina inculpatului D. S., din infractiunea de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit.a, e,g,i Cod penal din 1969, in infractiunea de furt calificat, prev de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
In temeiul art. 396 alin. 1, 2 Cod de procedura penala, raportat la art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul D. S. la pedeapsa de 1 an inchisoare, pentru savarsirea infractiunii de furt calificat.
In temeiul art. 66 alin.1 lit. a, b Cod penal, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012, a interzis dreptul inculpatului de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice si dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat, pe o perioada de 3 ani de la ramanerea definitiva, cu titlul de pedeapsa complementara
In temeiul art. 91 Cod penal, a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale aplicate inculpatului, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani de la ramanerea definitiva, stabilit conform art. 92 alin.1,2 Cod penal.
In temeiul art 92 alin.3 Cod penal, raportat la art. 93 alin.1, alin.2 lit.b, alin. 3 Cod penal, a obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere stabilit, sa se supuna urmatoarelor masuri de supraveghere si sa execute urmatoarele obligatii: să se prezinte la Serviciul de Probatiune M., desemnat cu supravegherea inculpatului, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență; sa frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare sociala derulate de Serviciul de Probatiune M. sau organizate in colaborare cu institutii din comunitate; sa presteze o munca neremunerata in folosul comunitatii pe o perioada de 100 de zile, in cadrul Consiliului Local M.
A atras atentia inculpatului ca savarsirea din nou a unei infractiuni in cursul termenului de incercare, nerespectarea masurilor de supraveghere, sau neexecutarea obligatiilor impuse, pot atrage revocarea suspendarii sub supraveghere a executarii pedepsei principale rezultante, in acest caz urmand sa execute pedeapsa principala cu privare de libertate, in conditiile legii.
In temeiul art. 274 alin. 1 Cod de procedura penala, a obligat inculpatul la plata sumei totale de 465 lei, reprezentand cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 225 lei sunt aferenti fazei de urmarire penala.
Suma totala de 375 lei, reprezentand onorariul partial ale avocatului din oficiu, corespunzator delegatiei nr. 5606/2013, in cuantum de 75 lei si onorariul integral corespunzator delegatiei nr. 775/2014, se va avansa din fondurile Ministerului de Justitie, catre Baroul M..
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
I. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecatoria Targu-M. din 21.11.2013, emis in dosarul nr. 4079/P/2013, s-a dispus trimiterea in judecata a inculpatilor D. S. si Ș. I. E., sub aspectul savarsirii in coautorat a infractiunii de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit.a, e,g,i Cod penal din 1969, ultimul cu aplicarea art. 37 alin.1 lit. a Cod penal din 1969, constand in aceea ca in data de 19.07.2013, in jurul orelor 23,00, inculpatul S. E. a indoit cu mainile partea superioara a ramei portierei dreapta fata a autoturismului marca Suzuki Sedan, de culoare gri, inmatriculat sub nr. IES - 48, apartinand persoanei vatamate P. P., dupa care inculpatul D. S. a sustras din interiorul acestuia un CD player MP 3 cu fata semidetasabila marca Daewoo, estimat la 700 lei, apartinand acesteia.
In faza de urmarire penala, probele au fost administrate prin intermediul urmatoarelor mijloace: proces-verbal de constatare a actelor premergatoare din 31.07.2013, respectiv procesul-verbal de cercetare la fata locului presupusei infractiuni din 20.07.2013 insotit de fotografii judiciare, declaratiile faptuitorilor, declaratiile persoanei vatamate si declaratiile numitilor Dumuta A., B. Zalan L. si V. A. si dovezile de ridicare-predare din 29.07.2013 ale casetofonului presupus sustras.
De asemenea, au fost administrate prin declaratiile de parte vatamata si declaratiile martorilor Dumuta A., B. Zalan L. si V. A..
Prin incheierea de sedinta din 13.02.2014, cauza a fost trimisa judecatorului de camera preliminara.
Prin incheierea judecatorului de camera preliminara din 17.06.2014, s-a constatat legalitatea sesizarii instanței cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecatoria Targu-M., emis in dosarul de urmarire penala privind pe inculpati si s-a dispus începerea judecatii, fara a fi inlaturata vreo proba.
In faza de judecata, inculpatul S. E. a depus, prin avocat ales declaratia notariala de impacare cu persoana vatamata, autentificata, motiv pentru care instanta a disjuns in privinta inculpatului acestuia, formandu-se dosarul nr._/320/2014.
La acelasi termen de judecata, instanta a invocat schimbarea incadrarii juridice a faptei retinute prin Rechizitoriu in sarcina inculpatului, in infractiunea de furt calificat, prev de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
II. Analizand probele administrate din perspectiva continutului constitutiv al infractiunii sub aspectul careia a fost sesizata, instanta a retinut urmatoarele:
In fapt, din punct de vedere al laturii obiective, in data de 19.07.2013, in jurul orelor 23,00, dupa ce in intelegere cu inculpatul D. S., o alta persoana a indoit cu mainile partea superioara a ramei portierei dreapta fata a autoturismului marca Suzuki Sedan, de culoare gri, inmatriculat sub nr. IES - 48, apartinand persoanei vatamate P. P., inculpatul a sustras din interiorul autoturismului un CD player MP 3 cu fata semidetasabila marca Daewoo, estimat la 700 lei, apartinand persoanei vatamate.
Din punct de vedere al laturii subiective, instanta a dedus din circumstantele reale ale savarsirii, ca fapta au fost comisa de inculpat cu vinovatie sub forma intentiei, intrucat a prevazut si urmarit rezultatele si in scopul insusirii pe nedrept a bunului sustras.
Pentru a retine starea de fapt obiectiva si subiectiva mai sus mentionata, instanta s-a intemeiat pe toate probele administrate in faza de urmarire penala si nu a inlaturat niciuna.
Astfel declaratia de recunoastere a inculpatului este concordanta cu declaratia fostului coinculpat S. I. E. si cu declaratiile martorilor oculari Dumuta A. si B. Zalan L. sub toate aspectele privind savarsirea faptei, autorul acesteia si modalitatea in care s-a procedat, respectiv patrunderea inculpatului in interiorul autoturismului ulterior indoirii portierei de catre alta persoana, si cu procesul verbal de cercetare la fata locului, din care rezulta indoirea zonei superioare a portierei dreapta-fata a autoturismului.
Aceste mijloace de proba sunt concordante si cu declaratiile persoanei vatamate privind bunul sustras, pe care aeasta l-a recuperat ulterior de la inculpat, care a facut demersuri ulterior instrainarii acestuia prin intermediul martorului V. A..
In drept, considerente teoretice preliminare cu caracter general privind solutionarea cauzei
1) Raportul dintre individualizarea pedepsei, legea penala mai favorabila si solutia procesuala:
In privinta legii penale de drept substantial aplicabile, fiind vorba despre un conflict de legi organizate in coduri in timp, legea penala mai favorabila se stabileste in concret, prin compararea ipotetica si globala a legilor succesive, in functie de conditiile incriminare, de conditiile de tragere la raspundere penala si, in sfarsit, de criteriul pedepsei, dupa care LPF se aplica global, asa cum statueaza decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale.
La stabilirea LPF se cerceteaza ipotetic conditiile incriminare, conditiile de tragere la raspundere penala si se „pipaie” posibilitatile de individualizare a pedepsei, inclusiv a executarii acesteia, prin compararea globala a codurilor de drept substantial succesive, dupa care Codul stabilit ca LPF se aplica global, inclusiv individualizand pedeapsa daca este cazul, iar in final se pronunta solutia procesuala adecvata, prev de art. 396 Cod de procedura penala.
Distinctia dintre individualizarea executarii pedepsei si solutia procesuala si prioritatea metodologica celei dintai in raport cu cea de-a doua, garanteaza ca aplicarea LPF nu poate conduce la o aplicare autonoma a codurilor penale succesive nici in mod indirect, prin intermediul individualizarii solutiei procesuale si ca gamele de solutii de individualizare prevazute de codurile succesive nu sunt modificate jurisprudential.
Astfel, aceasta trec gradual de la cea mai putin severa forma de individualizare prevazuta, pana la executarea efectiva, in raport de criteriile prevazute de codul in chestiune, fara a insa a putea transgresa in celalalt cod, deoarece s-ar ajunge indirect la combinarea solutiilor de individualizare prevazute de ambele coduri si la crearea unei lex tertia, ceea ce este interzis de decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale.
Exceptiile de la globalitate sunt prevazute de legea tranzitorie de drept substantial, respectiv de art. 10, art. 16 alin.2, art. 17, art. 22 din Legea nr. 187/2012 etc, care au caracter autonom si conduc . diversificare a solutiilor in raport de codurile succesive.
Referita diversificare insa nu intra in contradictie cu decizia Curtii Constitutionale deoarece nu rezulta jurisprudential si fiecare exceptie trebuie analizata in concret, in contextul schimbarilor legislative, deoarece initial normele tranzitorii nu au avut caracter de exceptie, fiind gandite ca si institutii autonome.
Sintetizand, Codul penal din 1969 fie se aplica global, sub aspectele interdependente ale individualizarii si aplicarii LPF, presupunand exclusivitatea aplicarii vechilor solutii de drept substantial in individualizarea pedepsei la faptele calificate pe Codul penal din 1969 si totodata excluderea solutiilor de individualizare a pedepsei nou introduse de legea substantiala in vigoare, cu exceptiile prevazute de lege, fie nu se aplica, deschizand posibilitatea aplicarii globale a noului Cod penal, care presupune exclusivitatea aplicarii noilor solutii de drept substantial in individualizarea pedepsei, faptelor calificate pe Codul penal actual, cu exceptiile prevazute de lege.
Aceeasi si pentru aceleasi argumente este solutia si pentru legile speciale contemporane codurilor de drept penal substantial succesive, a caror aplicare atrage obligatoriu aplicarea codului contemporan, sub toate aspectele incidente, cauze de nepedepsire, retinerea de stari sau circumstante la individualizarea pedepsei, etc, fie numai pentru ca regula este ca legile speciale nu prevad criterii de individualizare a pedepsei, asadar se completeaza in mod natural si necesar cu dispozitiile codului contemporan.
Din punct de vedere procesual, ideea globalitatii aplicarii normelor de drept substantiale se exprima prin unicitatea solutiei procesuale, de condamnare, faptelor calificate pe Codul penal din 1969 si respectiv prin exclusivitatea aplicarii noilor solutii procesuale, de renuntare, amanare, suspendare sub supraveghere in forma noua, care trimit la noile solutii de individualizare a pedepsei din Codul penal, faptelor calificate pe noul Cod penal, in ambele cazuri exceptiile fiind prevazute de normele tranzitorii, de stricta interpretare si aplicare.
Completand consecintele procesuale ale globalitatii aplicarii legii penale de drept substantial, solutia procesuala veche de SUP, respectiv achitare pentru lipsa caracterului penal, neprevazuta de actualul Cod de procedura penala, se face in temeiul unei norme tranzitorii de procedura - art. 19 din Legea nr. 255/2013.
In consecinta, nu se compara achitarea in conditiile art. 181 Cod penal din 1969, cu renuntarea la aplicarea pedepsei, in conditiile art. 80 si urm. Cod penal, deoarece prima vine printr-o solutie procesuala, prevazuta de art. 19 din Legea nr. 255/2013, careia nu ii este aplicabil art. 5 Cod penal.
Se compara inexistenta infractiunii in conditiile art. 181 Cod penal din 1969, cu suspendarea conditionata, cu suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei (in principiu indiferent daca pe legea veche sau noua) cu executarea efectiva, in procesul individualizarii pedepsei aplicabile faptei calificate pe Codul penal din 1969.
Suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei din legea veche se compara direct cu suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei din legea noua, deoarece exista prevedere legala expresa in acest sens, art. 16 alin.2 din Legea nr. 187/2012, din interpretarea gramaticala a caruia rezulta obligativitatea compararii directe a acestor 2 institutii, conform art.5 Cod penal.
Cu toate acestea, in urma publicarii deciziei nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale, conformitatea compararii directe in aplicarea art.5 Cod penal s-a schimbat, deoarece s-a schimbat insusi sensul art.5 Cod penal, caracterul global al acestuia din urma impunand pastrarea criteriilor prev de art. 16 alin.2 din Legea nr. 187/2012, insa cu folosirea lor in analiza globala.
Dincolo de interpretarea gramaticala si teleologica, alternativa ar consta . a LPF, una cu ocazia stabilirii globale si calificarii faptei, urmata de una cu ocazia individualizarii, care, desi posibila, apare ca mai putin preferabila, fiind contradictorie cu sensul globalitatii aplicarii LPF, care prin ipoteza presupune o unica aplicare, rezultata in urma compararii ipotetice sub toate aspectele.
Asadar, nici suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei din legea veche nu se compara direct cu cea din legea noua, nefiind de dorit solutii de suspendare sub supraveghere a executarii pedepsei prev de legea noua, aplicata faptelor calificate pe legea veche, sau reciproc.
Neexistand dispozitie tranzitorie expresa cu caracter autonom, suspendarea conditionata nu se compara direct cu suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei din legea noua, prev de art. 91 si urm Cod penal.
Suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei din legea noua se compara direct cu renuntarea, cu amanarea executarii pedepsei, sau cu executarea efectiva, in procesul individualizarii pedepsei aplicabile, faptei calificate pe actualul Cod penal.
In concluzie, nu se compara direct, ci numai ipotetic si global si in stabilirea LPF: pe de o parte, inexistenta infractiunii, suspendarea conditionata a executarii pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executarii a pedepsei din legea veche, toate aplicate la o fapta calificata pe legea veche, cu renuntarea, amanarea executarii pedepsei, sau cu suspendarea sub supraveghere a executarii a pedepsei din legea noua, toate aplicate la o fapta calificata pe aceeasi lege, pe de alta parte.
2) Criterii de comparatie in stabilirea LPF
Analiza comparativa, ipotetica si globala a codurilor succesive, se oprestela momentul aparitiei unor diferente obiective in privinta raportului penal de conflict dedus judecatii.
Aceastea apar in mod obiectiv in urma aplicarii criteriilor constitutionale antementionate la probele din cauza, sau si a altor criterii de individualizare a pedepsei, succesiv si in raport de subsidiaritate, cu conditia ca acestea sa fie aplicate in ordine logica: incepand cu conditiile de existenta, continuand cu cele de raspundere si sfarsind cu cele de sanctionare ale presupusei infractiuni deduse judecatii
In cazul in care analiza ajunge la nivelul posibilitatilor de individualizare a pedepsei, diferentele obiective apar doar in principiu succesiv sau in raport de subsidiaritate reciproca, deoarece in cazul pedepselor de aceeasi natura, o pedeapsa mai grea, dar fara executare, este preferabila in mod obiectiv uneia mai usoare cu executare efectiva, indiferent de conditiile care permit neexecutarea, prin ipoteza posibil de indeplinit.
Asadar, prin exceptie, la nivelul cercetarii posibilitatilor de individualizare a pedepselor de aceeasi natura din perspectiva LPF, diferentele de cuantum si conditiile executarii/neexecutarii trebuie analizate simultan.
3) Aplicarea criteriilor de comparatie in stabilirea LPF din perspectiva individualizarii stabilirii/aplicarii pedepsei
La nivelul cercetarii posibilitatilor de individualizare a pedepselor de aceeasi natura pe codurile succesive, din perspectiva diferentelor de cuantum nu se face o individualizare propriu-zisa a pedepsei.
Se urmareste numai stabilirea prin evaluare, in functie de criteriile de individualizare prevazute lato-sensu de codurile succesive si de probe, a unor marje sau intervale orientative in care pedepsele, simple sau rezultante, pot lua valori absolute, pe scala de individualizare a fiecarui cod, pentru a face posibila compararea codurilor, prin compararea valorilor orientative absolute rezultate.
Cercetand ultimul nivel de comparatie, respectiv al „pipairii” individualizarii pedepselor de aceeasi natura, rezulta diferente intre criteriile de individualizare a pedepsei prevazute de codurile succesive, semnificative in stabilirea LPF.
Astfel, art. 72 si urm din Codul penal din 1969 prevede criteriile generale de individualizare a pedepsei lato sensu, incluzand circumstantele si starile privind fapta sau faptuitorul, in timp ce art. 74 si urm din actualul Cod penal le prevede distinct de circumstante si stari, prevazand totodata si 7 subcriterii de evaluare a criteriilor generale de individualizare: 3 privind fapta si 4 privind faptuitorul, in aceasta ordine si ultimele vizand exclusiv periculozitatea faptuitorului.
Ultimele 2 dintre cele 4 subcriterii privind periculozitatea faptuitorului, se refera la conduita din cursul procesului penal, ce constituia circumstanta atenuanta din perspectiva Codului penal din 1969, respectiv conditia acestuia, insa nu si conduita anterioara savarsirii, ce constituia circumstanta atenuanta, pe acelasi cod.
In cazul Codului penal din 1969, criteriile de individualizare propriu-zise si circumstantele, privind fapta si faptuitorul, produc efecte impreuna si global, posibil a fi stabilite prin apreciere in raport de limitele speciale, majorate in cazul retinerii recidivei postexecutorii, care produce acest efect distinct, prin aplicarea de fractii legale la limitele de pedeapsa.
Restul starilor privind fapta sau faptuitorul produc fiecare efecte in mod distinct, insa cu referire la rezultatul global anterior care sunt posibil a fi stabilite prin apreciere, cu exceptia recidivei sau pluralitatii intermediare speciale, ale caror efecte pot fi stabilite prin cumul aritmetic.
Caracterul stabilirii efectelor prin procedeul aprecierii este de regula facultativ, cu exceptia circumstantelor atenuante, ale caror efecte sunt obligatorii.
In cazul actualului Cod penal, subcriteriile de evaluare a faptei si persoanei produc efecte global, prin apreciere in raport de limitele speciale, majorate in cazul retinerii circumstantelor agravante, recidivei postexecutorii sau infractiunii continuate, care produc acest efect distinct prin aplicarea de fractii legale la limitele de pedeapsa.
Restul circumstantelor si starilor privind fapta sau faptuitorul produc efecte distincte cu referire la rezultatul global, prin aplicarea de fractii legale, sau prin cumul aritmetic in cazul recidivei postcondamnatorii.
In primul rand, desi aprecierea, cumulul aritmetic si aplicarea de fractii legale sunt procedee comune conceptual ambelor coduri in individualizarea pedepsei, acestea se aplica la probe in mod diferit, in limite si cu efecte diferite, pe fiecare dintre coduri.
In concluzie, la subnivelul „pipairii” individualizarii pedepselor de aceeasi natura din perspectiva cuantumului, initial se stabileste orientarea pedepselor, simple sau rezultante, prin apreciere in raport cu limitele speciale, propriu-zise sau modificate, ale codurilor succesive.
Aprecierea este globala in cazul Codului penal din 1969, cu prevalenta caracterului obligatoriu al circumstantelor atenuante, in raport cu caracterul facultativ al agravarii produse de circumstante, in timp ce pe actualul Cod penal este libera.
Aprecierea se face in functie de probe si in limitele acelor criterii de individualizare lato-sensu care implica acest procedeu pe fiecare cod, tinand totodata cont de diferentele dintre criteriile de individualizare stricto-sensu dintre coduri: de caracter limitativ; de pondere a faptuitorului in raport cu fapta; de caracter limitativ al atributelor faptuitorului.
Ca pas final al evaluarii, rezultatele orientative se raporteaza la efectele de individualizare distincte posibil a fi produse de restul criteriilor de individualizare a cuantumului dintre cele prevazute lato-sensu de fiecare cod, din perspectiva procedeelor implicate de fiecare: apreciere, cu caracter global numai in cazul Codului penal din 1969, fractii legale, sau cumul aritmetic
Se obtin astfel marje sau intervale orientative in care pedepsele, simple sau rezultante, pot lua valori absolute, pe scala de individualizare a fiecarui cod
Spre exemplu, daca restul conditiilor sunt comparabile, in cazul unui inculpat cu o conduita anterioara buna, sau o conduita procesuala buna valorificabila, apare in principiu mai favorabil Codul penal din 1969, deoarece retinandu-le ca si circumstante atenuante obliga la coborarea pedepsei sub minimul special, lasand fara efect eventualele stari de agravare, daca fapta sau starile de agravare nu sunt atat de grave incat sa nu se justifice .
4) Analiza individualizarii executarii pedepselor in stabilirea LPF devine utila la ultimul nivel, al compararii individualizarii pedepselor de aceeasi natura si vizeaza 2 aspecte: conditiile executarii si efectele executarii, respectiv ale neexecutarii.
Cercetarea comparativa a conditiilor executarii, respectiv a insasi posibilitatii neexecutarii, este relevanta pentru stabilirea preferabilitatii stabilirii/aplicarii fara executare a unei pedepse mai mari, in raport cu executarea alteia mai mici, de aceeasi natura, pe coduri diferite.
In sensul de mai sus, atat Codul penal din 1969 cat si actualul Cod penal ofera alternative pentru executarea efectiva a pedepsei in scopul realizarii preventiei speciale, stabilite pe considerente de oportunitate, apreciate dupa criterii legale privind gravitatea faptei, persoana faptuitorului, cuantumul pedepsei prevazute de lege sau/si stabilite sau aplicate si necesitatea supravegherii conduitei infractorului.
In privinta criteriilor, Codul penal din 1969 distinge intre aplicarea si executarea pedepsei si prin raportare la aceste criterii prevede pentru realizarea preventiei speciale, in afara executarii efective, posibilitatea neretinerii caracterului penal al faptei, a suspendarii executarii pedepsei aplicate, in conditii de supraveghere sau nu, in conditiile aceleiasi legi.
Actualul Cod penal distinge intre stabilirea, aplicarea si executarea pedepsei si prevede in acelasi sens posibilitatile renuntarii la aplicarea pedepsei, constand in neaplicarea acesteia, care exclude supravegherea; amanarii aplicarii pedepsei, constand in stabilirea fara aplicarea acesteia, in conditii de supraveghere; suspendarii executarii pedepsei, constand in aplicarea acesteia in conditii de supraveghere, fara executare.
Deasemenea, in afara criteriilor de individualizare antementionate privind fapta si faptuitorul, actualul Cod penal impune in plus fata de Codul penal din 1969 si respectarea unor conditii de conduita procesuala ca si conditii de neexecutare.
Acestea sunt generale negative: inculpatul sa nu se fi sustras de la proces sau sa nu fi incercat zadarnicirea aflarii adevarului; particulare negative, in cazul renuntarii: sa nu fi beneficiat anterior de masura . pozitive, in cazul amanarii aplicarii si suspendarii executarii: manifestarea acordului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii.
Este de observat ca, criteriile de individualizare a aplicarii stricto sensu fiind similare, permit in principiu orientarea similara a cuantumului pedepselor, desi pe scale diferite, in timp ce criteriile de individualizare a executarii fiind diferite, conduc de regula la diferente privind conditiile executarii pe codurile succesive.
Deasemenea, ca identificarea criteriilor de individualizare a executarii adecvate dintre cele prevazute de codurile succesive se face in functie de probele din dosar, fara analizarea vreunei ierarhii intre criterii (neprevazuta de vreo lege si fara a putea rezulta dintr-o comparatie directa in stabilirea LPF) si fara excluderea vreunui cod ca mai putin adecvat in raport de probe, prin ipoteza acestea fiind adecvate diferit.
In concluzie, in „pipairea” individualizarii pedepselor de aceeasi natura pe codurile succesive, concomitent cu stabilirea orientarii cuantumului in raport de limitele speciale, trebuie stabilite si conditiile executarii/neexecutarii acestora, in raport cu criteriile adecvate de individualizare a executarii dintre cele prevazute de fiecare cod, stabilite in functie de probe.
Valorile absolute, rezultate orientativ pe scale diferite si individualizate in principiu sub aspectul modalitatii de executare, permit compararea individualizarii pedepselor pe codurile succesive, cu exceptia pedepselor in acelasi cuantum ambele obligatoriu executabile, sau ambele posibil neexecutabile.
In sensul de mai sus, cercetarea comparativa a efectelor executarii/neexecutarii devine relevanta numai in cazul de exceptie al pedepselor la fel de severe sub aspectul cuantumului, sau al posibilitatilor de executare - mai probabil, in cazul recalificarii faptei.
Daca pedepsele in acelasi cuantum sunt ambele executabile in mod obligatoriu, se compara conditiile de executare privind spre exemplu posibilitatea liberarii conditionate, termenele de reabilitare prevazute pentru pedepsele principale si subsidiar pedepsele complementare, sau accesoriisub aspectul aspectelor comportate de acestea – continut, durata etc
Daca pedepsele in acelasi cuantum sunt ambele posibil neexecutabile, comparatia se face potrivit art. 16 alin.2 din Legea nr. 187/2012, in aplicarea art. 5 Cod penal, interpretat conform deciziei nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale, asadar nu direct ci in mod global, ca urmare a modificarii sensului art. 5 in urma publicarii deciziei nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale
Asadar, comparatia priveste posibilitatea individualizarii propriu-zise a executarii pedepselor pe codurile succesive, din perspectiva continutului supravegherii, a obligatiilor impuse si a termenelor de incercare/supraveghere, inclusiv din perspectiva implinirii acestora, insa nu si consecintele condamnarii, pentru ca LPF nu e aplicabil decat dreptului penal substantial.
Asadar, argumentul incompatibilitatii solutiei de condamnare cu dreptul de conducere auto sau cu eligibilitatea in anumite functii sau profesii nu ar fi relevant, decat daca analiza ar ajunge la ultimul nivel de drept substantial, sub forma lipsei oricarei decaderi.
In concluzia pct 2, 3 si 4, comparatia in stabilirea LPF din perspectiva codurilor succesive urmareste stabilirea codului, sau/si a legilor contemporane, a caror aplicare globala este mai favorabila sub aspectul severitatii ingerintei in drepturile subiectului pasiv, in concretizarea raportului juridic de raspundere penala.
Asadar, comparatia se face sub aspectul posibilitatii sau/si conditiilor de tragere la raspundere penala, sau/si a severitatii actuale sau potentiale a ingerintei referite.
In consecinta, presupune cercetarea ipotetica si globala a codurilor, prin aplicarea succesiva la probele din dosar a criteriilor prevazute de acestea privind conditiile de incriminare, de raspundere penala, sau de individualizare a pedepsei, in aceasta ordine.
La ultimul nivel, comparatia se face prin „pipairea” individualizarii pedepselor posibile, distinct pe fiecare dintre codurile succesive, in raport de criteriile de individualizare prevazute lato sensu de fiecare dintre acestea si de probatoriul administrat, fiind semnificative diferentele de natura, cuantum, sau/si individualizare a executarii pedepsei, in ultimul caz din perspectiva conditiilor sau/si efectelor acesteia, in aceasta ordine.
5) In ipoteza pluralitatii de infractiuni, trebuie identificata in prealabil pluralitatea si stabilita configuratia acesteia, pentru a decela daca are efecte in stabilirea LPF, cum este cazul sesizarii instantei prin rechizitoriu cu mai multe fapte in concurs, sau cu o fapta savarsita in stare de recidiva sau pluralitate intermediara.
In sensul de mai sus, art. 10 din Legea nr.187/2012 permite stabilirea regimului juridic aplicabil tratamentului sanctionator al pluralitatii dupa o lege diferita de legea pedepselor stabilite pe Codul penal din 1969 pentru componentele savarsite sub imperiul acestuia, derogand de la globalitatea aplicarii legii penale de drept substantial sub acest aspect
Deasemenea, articolul referit stabileste totodata si regimul juridic aplicabil tratamentului sanctionator al pluralitatii in cazul definitivarii configuratiei acesteia sub legea noua: Codul penal.
Din interpretarea per a contrario a ambelor prevederi referite ale art. 10 din Legea nr.187/2012, rezulta ca, in cazul definitivarii configuratiei sub legea veche, regimul juridic aplicabil tratamentului sanctionator al pluralitatii ar putea fi atat legea noua, cat si cea veche, indiferent de legea faptelor aplicata la stabilirea pedepselor, derogand din nou de la globalitatea aplicarii legii penale de drept substantial.
Cu toate acestea, analizand raportul dintre globalitatea aplicarii legii penale in situatii tranzitorii, statuata constitutional si exceptiile de la aceasta permise de art. 10 din Legea nr.187/2012, rezulta ca legea faptei ce formeaza obiectul investirii instantei trebuie sa fie in mod necesar aceeasi cu legea tratamentului sanctionator al pluralitatii, si in principiu si al subpluralitatilor si ca, in particular, daca pluralitatea s-a definitivat sub legea noua, aceasta lege unica este cea noua.
Motivul este ca exceptarea de la globalitate prevazuta expres de art. 10 din Legea nr.187/2012, privind situatia in care pedepsele au fost deja aplicate dupa legi diferite,datorita duratei diferite a proceselor, se refera numai la pedepsele deja aplicate, nu si la legea faptei obiect al sesizarii prin rechizitoriu sau a tratamentului sanctionator al pluralitatii
Daca initial, in contestul aplicarii legii substantiale pe institutii autonome, prevederea tranzitorie referita nu a avut un rol veritabil de exceptie, l-a dobandit in urma publicarii deciziei nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale, care impune aplicarea legii substantiale pe institutii pe institutii globale.
Deoarece exceptia este de stricta interpretare si aplicare si alte exceptii intemeiate pe art. 10 al Legii nr.187/2012decat cea prevazuta prin ipoteza nu pot rezulta decat pe cale de interpretare, aceasta trebuie facuta in acest context al globalitatii devenite obligatorii.
Or, argumentul de interpretare logica per a contrario, care se justifica prin ipoteza presupusa a tertium non datur, aplicabil in contextul regulei aplicarii pe institutii autonome, nu se mai justifica in aplicarea pe institutii globale, unde presupunerea se subsumeaza globalitatii.
Deasemenea, interpretarea extensiva, ar putea fi justificate numai de situatiile in care aplicarea globala a LPF nu ar fi posibila in mod obiectiv, indiferent de motiv si cu conditia ca, indiferent de situatie, sa nu se faca in defavoarea inculpatului.
Astfel, in cazul definitivarii pluralitatii sub legea veche, cand una dintre componente formeaza obiectul sesizarii instantei prin Rechizitoriu, nu se justifica nicio exceptie de la globalitate, deoarece legea faptei si a tratamentului sanctionator, inclusiv al subpluralitatilor se poate intotdeauna stabili ipotetic si aplica global, cu exceptia pedepselor deja aplicate - situatie prevazuta expres de art. 10.
Altfel spus, in acest caz, spre deosebire de situatia unei modificari de pedepse, cand lipsa incidentei art. 6 Cod penal in privinta tuturor acestora atrage imposibilitatea aplicarii tratamentului sanctionator prev de legea noua, deoarece LPF nu s-ar mai aplica global, sub toate aspectele, in situatia aplicarii LPF . curs de judecata, art. 10 din Legea nr.187/2012 permite pe cale de exceptie, ca inaplicabilitatea art. 6 Cod penal sa nu atraga imposibilitatea aplicarii tratamentului sanctionator al legii noi la pluralitate.
In cazul definitivarii pluralitatii sub legea noua, prin exceptie, regimul juridic al subpluralitatii nu trebuie sa fie acelasi cu al pluralitatii din care face parte, daca ar conduce la aplicarea retroactiva a legii penale in detrimentul subiectului raspunderii penale si ar conduce la un plus nejustificat de sanctiune, cum s-ar intampla in cazul savarsirii faptei sub legea noua, atunci cand primul termen este compus si nu a fost stabilit, in raport cu situatia in care acesta ar fi fost deja stabilit in baza legii vechi si exceptarea ar fi rezultat din ipoteza art. 10 .
In concluzie, in situatii tranzitorii de conflict de coduri de drept substantial in timp, LPF aplicabil faptei obiect al sesizarii in caz de pluralitate de infractiuni se stabileste si in functie de configuratia si regimul sanctionator al pluralitatii, pe institutii globale, in aplicarea art. 5 Cod penal, cu exceptiile prevazute de lege sau rezultand din aplicarea principiilor generale de drept.
6) Din punct de vedere tehnic juridic, globalitatea ipotetica implica ca art. 5 Cod penal se aplica efectiv o singura data, la rezolvarea actiunii penale potrivit art. 396 Cod penal, celelalte dispozitii decurgand din aceasta si nu separat la fiecare mentiune din dispozitiv, decat in masura in care exista dispozitii speciale, care particularizeaza art. 5 Cod penal.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, stabilirea judiciara a legii penale mai favorabila se refera la pedeapsa principala, si nu la pedepsele complementare sau accesorii, care deriva din aceasta.
In final, inclusiv daca pedeapsa este amenda, stabilirea acesteia se face potrivit dispozitiilor legii penale mai favorabile din aceeasi lege, fara a se putea combina dispozitii din legi diferite, asa cum rezulta implicit si din art. 14 alin 1 lit.b din Legea nr. 187/2012.
7) In privinta infractiunii concrete din cauza
Infractiunea de furt calificat prev de art. 208 alin. 1 Cod penal din 1969, raportat la art. 209 alin.1 lit.a, e, g, i Cod penal din 1969 a fost preluata in actualul Cod penal la infractiunea cu acelasi nume, prev de art. 228 alin.1 Cod penal, raportat la art. 229 alin.1 lit. b, d Cod penal.
In privinta conditiilor de incriminare, actualul Cod penal dezincrimineaza savarsirea de catre 2 persoane si mentine incriminarea de 3 sau mai multe exterior continutului agravat al acesteia, sub forma circumstantei agravante prev de art. 77 lit.a Cod penal, in primul caz in aplicarea art.4 Cod penal, respectiv in al doilea, fara.
In concret
In privinta stabilirii legii penale mai favorabile aplicabile si a incadrarii juridice
Din perspectiva stabilirii LPF si a incadrarii juridice este semnificativa doar succesiunea in timp a codurilor penale de drept substantial, situatia de fapt fiind in principiu, corect incadrata prin rechizitoriu si fara a fi necesara cercetarea efectelor vreunei pluralitati de infractiuni: nici obiective rezultate din sesizare, nici subiective rezultate din cazier.
Asadar, faptei retinute in sarcina inculpatului sub aspect obiectiv si subiectiv, ii corespunde fie infractiunea de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit.a, e, g, i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 3,4 si 5 Cod penal, in urma dezincriminarii savarsirii in public si impreuna cu inca o persoana, fie infractiunea de furt calificat prev de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Tinand cont de efectele distincte ale art. 3 si 4 Cod penal, din perspectiva art. 5 Cod penal fapta se pliaza in aceeasi masura pe incadrarile corespunzatoare din codurile succesive, conditiile de incriminare fiind identice.
Conditiile de tragere la raspundere penala sunt similare, nefiind necesara indeplinirea unor conditii prealabile in acest scop si neintervenind la acest moment prescriptia raspunderii penale, pe niciunul dintre coduri.
Pedepsele prevazute de lege pentru infractiunea de furt calificat in chestiune, cu retinerea art. 396 alin.10 Cod procedura penala sunt: pe Codul penal din 1969 sunt de la 2 ani inchisoare, pana la 10 ani inchisoare, in timp ce pe Codul penal sunt de la 8 luni, inchisoare, pana la 3 ani si 4 luni inchisoare.
„Pipaind” individualizarea pedepsei inchisorii pe codurile sucesive, se retin, in principiu.
Pe actualul Cod penal gravitatea faptei si periculozitatea inculpatului rezulta in functie de: imprejurarile savarsirii, profitand de expunerea masinii parcate in public, modul de savarsire, spontan impreuna cu alta persoana si fara implicarea de mijloace speciale, consecintele, constand in prejudicierea relativ nesemnificativa a persoanei vatamate, care si-a recuperat paguba in natura; motivul avut si mobil urmarit de inculpat, obtinerea de castiguri facile in mod ilicit, in conditiile lipsei altor surse de venituri; inculpatul este matur, studii 10 clase, fara ocupatie sau loc de munca, necasatorit, fiind condamnat penal la 6 luni inchisoare cu suspendarea conditionata a executarii, in cursul anului 2004, pentru furt calificat.
Pe Codul penal penal din 1969: fapta, desi presupus savarsita impreuna cu alta persoana, este relativ lipsita de pericol social concret, fiind spontana, fara implicarea de mijloace speciale, cu consecinte relativ nesemnificative, recuperate in scurt timp, iar inculpatul este relativ nepericulos, fara a prezenta un risc ridicat de recidiva in ciuda antecedentelor si a lipsei de venituri sau loc de munca, data fiind lipsa consistentei antecedentelor la o varsta adulta si demersurile de recuperare a prejudiciului.
Nu rezulta circumstante distincte stricto-sensu privind fapta si faptuitorul care sa poata fi retinute in plus, din perspectiva Codului penal din 1969.
Din perspectiva posibilitatii de individualizare a executarii si a criteriilor prevazute in acest sens de codurile succesive, din cauza gravitatii acuzei se exclud, la nivel de principiu, solutiile de achitare in conditiile art. 181 Cod penal din 1969, sau de renuntare la aplicarea pedepsei, pe ambele impunandu-se cel putin aplicarea.
In consecinta, din perspectiva posibilitatii de individualizare a cuantumului, pe Codul penal din 1969 exista posibilitatea de principiu a retinerii circumstantei atenuante prev de art. 74 alin.1 lit. b Cod penal din 1969: restituirea de bunavoie a bunului sustras si in mod corespunzator, pe actualul Cod penal, exista posibilitatea de principiu a retinerii circumstantei atenuante prev de art. 75 alin.2 lit. a Cod penal, respectiv eforturile depuse pentru inlaturarea consecintelor infractiunii.
Asadar, limitele aprecierii in vederea orientarii pedepselor pe codurile succesive sunt date pe Codul penal din 1969 de circumstantele de individualizare stricto-sensu si efectele circumstantelor atenuante, aceasta obligand la coborarea pedepsei sub minimul special redus in procedura in cazul recunoasterii invinuirii, asadar intre 15 zile inchisoare si pana la 2 ani inchisoare, in conditiile art. 76 alin.1 lit.d Cod penal din 1969.
Din perspectiva actualului Cod penal, limitele aprecierii sunt date de circumstantele de individualizare stricto-sensu, intre limitele reduse cu 1/3 in urma retinerii de circumstante atenuante, asadar intre 5 luni inchisoare si 2 ani si 2 luni inchisoare inclusiv, in conditiile art. 186 Cod penal.
Aprecierea are caracter global Codului penal din 1969, iar in cazul actualului Cod penal este libera intre limitele antementionate, cu retinerea comparativa a unei agravari din perspectiva accentuarii periculozitatii inculpatului.
Din perspectiva conditiilor de executare, neexecutarea este in principiu posibila intre aceste limite pe ambele coduri, inclusiv tinand cont de conditiile speciale prev de actualul Cod penal, deoarece inculpatul nu a suferit condamnari care sa mai atraga in prezent decaderi, pedeapsa prev de lege pentru infractiunea care constituie acuza este mai mica de 7 ani, nu a beneficiat anterior de masura renuntarii la aplicarea pedepsei, si-a manifestat acordul de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii, nu s-a sustras de la proces si nu a incercat zadarnicirea aflarii adevarului.
Asadar, nemaifiind incidente alte criterii de individualizare lato-sensu, daca in urma orientarii pedepselor pe codurile de drept substantial succesive vor rezulta diferente de valori absolute ale cuantumurilor, comparatia se va opri, rezultand LPF, fara a mai fi necesara in acest scop cercetarea efectelor executarii/neexecutarii, din perspectiva criteriilor de individualizare corespunzatoare, care vor fi luate in considerare la individualizarea propriu-zisa, pentru stabilirea utilitatii modalitatii de individualizare in realizarea scopurilor pedepsei, pe codul stabilit ca mai favorabil.
Apreciind orientarea pedepselor pe scalele rezultate ale codurilor, rezulta ca actualul Cod penal constituie legea penala mai favoravila pentru inculpat si ca schimbarea incadrarii juridice invocate din oficiu este intemeiata.
Astfel, in raport de pericolul social al faptei si persoana inculpatului nu se justifica coborarea pedepsei sub minimul special redus al Codului penal din 1969 mai jos de 1 an si 10 luni inchisoare, in conditiile in care simpla obligativitate a coborarii prezinta un caracter de exceptie.
In acelasi sens, pe actualul Cod penal, gravitatea faptei si periculozitatea inculpatului justifica orientarea spre zona medie a scalei de individualizare, adica in jur de 1 an si 3 luni inchisoare, deoarece chiar in conditiile retinerii unei mai mari ponderi a periculozitatii inculpatului, aceasta nu este deosebita nici dupa criteriile actualului cod penal,
In concluzie, fapta inculpatului din noaptea de 19.07.2013, cand, aflandu-se pe raza mun Tirgu-M., cu intentie si in scopul insuisirii pe nedrept a sustras un CD player MP 3 estimat la 700 lei din posesia persoanei vatamate P. P., prin efractia savarsita de o alta persoana de care avut cunostinta, intruneste atat pe latura obiectiva cat si subiectiva elementele constitutive ale infractiunii de furt calificat, prev de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
In privinta individualizarii pedepsei, se va face dupa criteriile de individualizare prev de art. 74 Cod penal si tinand cont de circumstantele si starile de individualizare prevazute distinct de acelasi Cod penal.
Mentinand solutiile de principiu prefigurate cu ocazia stabilirii LPF, retinand circumstanta atenuanta prev de art. 75 alin. 2 lit. a Cod penal, respectiv eforturile depuse pentru inlaturarea consecintelor infractiunii si prevederile art. 76 alin.1 Cod penal, rezulta ca, in raport de gravitatea faptei si periculozitatea inculpatului, pedeapsa principala de 1 an inchisoare pentru infractiunea retinuta, este adecvata tuturor exigentelor legii penale.
In privinta individualizarii executarii pedepsei principale, mentinand solutiile de principiu prefigurate cu ocazia stabilirii LPF, rezulta posibilitatea legala a neexecutarii acesteia, din perspectiva indeplinirii conditiilor de cuantum, aplicat sau prevazut de lege, de conduita procesuala si a acordului exprimat de inculpat in sensul prestarii de munca neremunerata in folosul comunitatii.
Din perspectiva utilitatii, instanta a apreciat ca inculpatul are posibilitati de indreptare si ca pentru realizarea preventiei speciale este necesara si suficienta aplicarea pedepsei, fara a fi necesara executarea acesteia, in conditii de supraveghere.
Astfel, nu este suficienta simpla stabilire a pedepsei in raport de gravitatea faptei si deoareceinculpatul a mai fost avertizat anterior prin aplicarea pedepsei inchisorii si a recidivat, insa deoarece a facut-o dupa o perioada indelungata, prezumata legal a indeparta orice decaderi, a fost activ in recuperarea prejudiciului si a avut in genere o conduita procesuala pozitiva, de recunoastere, conduita sa infractionala spontana parand mai degraba accidentala, este suficienta aplicarea pedepsei, in conditiile suspendarii sub supraveghere prev de art. 91 si urm Cod penal.
Masurile de supraveghere sunt apte sa permita supravegherea conduitei inculpatului, avertizandu-l permanent asupra consecintelor incalcarii si totodata controlul mijloacelor sale de existenta, iar in raport cu lipsa sa de ocupatie sau loc de munca, in scop de resocializare este utila impunerea obligatiei prev de art. 93 alin.2 lit.b Cod penal, de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare sociala derulate de Serviciul de Probatiune M. sau organizate in colaborare cu institutii din comunitate
In privinta obligatiei obligatoriu a fi impuse prev de art. 93 alin.3 Cod penal, in raport cu persoana inculpatului, fara loc de munca si rolul de resocializare avut in vedere, s-a apreciat ca 100 de zile de munca neremunerata in folosul comunitatii, executata in cadrul Consiliului Local M. este adecvata tuturor exigentelor legale.
In final, instanta nu a considerat necesara impunerea altor obligatii dintre cele permise de lege, iar o perioada de supraveghere de 3 ani de la ramanerea definitiva, apare ca suficienta in raport cu timpul deja scurs de la data savarsirii pentru realizarea preventiei speciale.
Din punct de vedere al individualizarii procesuale a pedepselor, intrucat instanta a stabilit pe baza de probe ca faptele in urma savarsirii careia inculpatul a fost trimis in judecata in prezenta cauza exista dincolo de orice dubiu, constituie infractiunea antementionata, savarsita de acesta, tinand cont de individualizarea executarii pedepsei rezultante deja efectuate, se impune aplicarea solutiei procesuale prevazute de art. 396 alin. 1, 2 Cod de procedura penala, respectiv condamnarea inculpatului, cu suspendarea exeutarii pedepsei rezultante sub supraveghere, in conditiile actualului Cod penal.
In privinta pedepselor complementare, in aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012, data fiind natura si gravitatea infractiunilor si persoana inculpatului, predispus actiunilor de acest gen se impune suplimentarea sanctiunii stabilite prin aplicarea pedepsei principale, prin aplicarea pedepsei complementare prev de art. 66 alin.1 lit. a si b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice si dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat, pe o perioada de 3 ani de la ramanerea definitiva, suficienta in raport cu data savarsirii.
In privinta pedepselor accesorii, in privinta inculpatului s-au stabilit solutia procesuala de condamnare la pedeapsa inchisorii si s-a apreciat necesara aplicarea de pedepse complementare.
Cu toate acestea, deoarece s-a stabilit o solutie de condamnare la pedeapsa inchisorii cu suspendarea executarii sub supraveghere, in conditiile art. 91 si urm Cod penal, asadar neexecutabila si pe a carei durata se executa pedepsele complementare, art. 65 alin.3 Cod penal exclude implicit aplicarea de pedepse accesorii.
In caz contrar, pedepsele accesorii s-ar cumula cu cele complementare, neexistand o dispozitie de suspendare a executarii celor accesorii in caz de neexecutare efectiva.
Asadar, pedepsele accesorii vor putea fi aplicate in ipoteza revocarii sau anularii suspendarii executarii, cu respectiva ocazie, prin lege avand acelasi continut cu cele complementare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul D. S., manifestând intenția de a se împăca cu persoana vătămată, iar cu ocazia acordării cuvântului în susținerea căii de atac a solicitat reducerea pedepsei aplicate.
Examinând apelul promovat, prin prisma materialului aflat la dosarul nr. 13._ al Judecătoriei Tg.M., a motivelor invocate, precum și din oficiu, în limitele efectului devolutiv și neagravării situației în propria calea de atac, potrivit dispozițiilor art. 417 și art. 418 Cod procedură penală, instanța de control judiciar găsește calea de atac declarată nefondată pentru următoarele considerente:
Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută – pornind de la conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării procesului penal în fața primei instanțe – hotărârea instanței de fond nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluția la care s-a oprit prima instanță, relativ la condamnarea inculpatului-apelant, sub aspectul comiterii infracțiunii pentru care a fost deferit justiției.
Pentru a face o asemenea apreciere, considerăm că din conținutul materialului probator administrat, rezultă fără putință de tăgadă faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale, în modalitatea descrisă, pe parcursul desfășurării procesului penal, acesta a recunoscut comiterea faptei fără rezerve și a optat ca soluționarea cauzei să se facă în cadrul procedurii reglementate de prevederile art. 375 raportat la art. 374 alin. 4 Cod procedură penală, aplicabilă în cazul recunoașterii vinovăției.
Referitor la încadrarea juridică a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, raportat la starea de fapt expusă în actul de sesizare și implicit reținută de instanța de fond, apreciem că aceasta este corectă.
De asemenea, pentru fapta comisă, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă corect individualizată, prima instanță a ținut seama atât de circumstanțele reale ale comiterii faptei, cât și de cele personale ale inculpatului, făcând așadar o riguroasă interpretare și aplicare a prevederilor art. 74 Cod penal referitoare la criteriile de individualizare a pedepsei și prin urmare cuantumul pedepsei stabilite reprezentă un tratament penal just, fiind respectat totodată și principiul proporționalității directe a sancțiunii, oglindit în cuantumul pedepsei stabilite și în opinia noastră nu se impune reducerea sancțiunii sub limita stabilită.
În privința manifestării de voință exprimată de acuzat, referitoare la dorința lui de a se împăcarea cu persoana vătămată, prin prisma celor statuate în Decizia nr. 508/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial nr. 843 din 19.11.2014), reamintim că o eventuală împăcare se putea realiza până la termenul de judecată din data de 18.12.2014. care era primul termen stabilit în cauză după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei anterior menționate, însă această modalitate de înlăturare a răspunderii penale, cu consecința stingerii acțiunii penale, nu s-a concretizat. În contextul prezentat, mai notăm că litigiul mai putea fi stins pe cale amiabilă în urma încheierii unui acord de mediere, însă acuzatul nu a uzat nici de această posibilitate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, vom respinge, ca nefondat apelul declarat de apelantul – inculpat D. S., împotriva sentinței penale nr. 120 din 16.02.2015 pronunțată de Judecătoria Tg.M., în dosarul penal nr. 13._ .
În baza art. 421 pct. 1 teza finală Cod procedură penală, vom menține hotărârea penală atacată.
Pornind de la soluția ce urmează să fie pronunțată în cauză, în baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, vom obliga apelantul-inculpat să plătească în favoarea statului suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în procedura soluționării prezentului apel, din care suma de 200 lei, reprezentând contravaloarea onorariului avocatului desemnat din oficiu, se avansează din fondurile speciale ale Ministerului Justiției în favoarea Baroului M..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – inculpat D. S., fiul lui Z. și P., născut la data de 06.05.1982 în Tg.M., jud. M., având CNP_, domiciliat în Tg.M., Bld. 1848, nr. 81, ., împotriva sentinței penale nr. 120 din 16.02.2015 pronunțată de Judecătoria Tg.M., în dosarul penal nr. 13._ .
În baza art. 421 pct. 1 teza finală Cod procedură penală, menține hotărârea penală atacată.
În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, obligă apelantul-inculpat să plătească în favoarea statului suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în procedura soluționării prezentului apel, din care suma de 200 lei, reprezentând contravaloarea onorariului avocatului desemnat din oficiu, se avansează din fondurile speciale ale Ministerului Justiției în favoarea Baroului M..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2015.
Președinte Judecător
F. GăzdacSzots B.
Grefier
A. B. F.
Red. S.B./25.06.2015
Thnred./S.B./2 exp./ 25.06.2015
Jd.fd. D. D. P.
| ← Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 338/2015. Curtea de... | Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice (art.336 NCP).... → |
|---|
