ICCJ. Decizia nr. 328/2004. Penal. Strămutare. Strămutare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.328
Dosar nr.5288/2004
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei penale nr.452 din 15 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpata T.L.D.
A lipsit intimata inculpată, pentru apărarea căreia s-a prezentat apărător desemnat din oficiu, avocat N.I.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Procurorul a susţinut motivele de casare, astfel cum au fost arătate, în scris, în memoriul înaintat de dosar şi a pus concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.
Apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpată a pus concluzii în acelaşi sens.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.338 din 29 iulie 2003, Tribunalul Dâmboviţa, a condamnat pe inculpata T.L.D. la un an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 şi 74 lit.a şi 76 lit.c Cod penal; două pedepse de câte 3 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals intelectual, prevăzute de art.289 alin.1 Cod penal , cu aplicarea art.41 alin.2 , 74 lit.a şi 76 lit.e Cod penal.
În baza art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal, a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea şi anume de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art.81 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi a stabilit termen de încercare pe o durată de 3 ani şi 6 luni .
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal.
În temeiul art.254 Cod penal alin.final, s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 1.950.000 lei.
În baza art.348 Cod procedură penală, a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri false : certificatele prenupţiale nr.5 şi 6 din 4 mai 2000 ; nr.19 şi 20 din 12 iunie 2000 ; nr.21 şi 22 din 11 iulie 2000 ; nr.1 şi 2 din 15 ianuarie 2001 , nr.19 şi 20 din 18 iunie 2001, 28 şi 29 din 16 iulie 2001, nr.23 şi 24 din 9 iulie 2001 şi nr.30 şi 31 din 27 august 2001, precum şi cele 15 chitanţe emise în intervalul 3 martie – 18 noiembrie 2001 , ataşate dosarului de urmărire penală .
În temeiul art.191 alin.1 Cod procedură penală inculpata a fost obligată să plătească statului suma de două milioane lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut în fapt următoarele :
Inculpata T.L.D. a funcţionat în calitate de medic la un cabinet medical individual din judeţul Dâmboviţa, în cursul anului 2000, în trei cazuri, şi în prima jumătate a anului 2001, în alte cinci cazuri,a eliberat certificate prenupţiale pentru un număr de 16 persoane iar, ulterior pentru a ascunde activitatea infracţională a completat fictiv un chitanţier pe numele unor persoane de la care ar fi primit bani.
Pentru certificatele prenupţiale emise , fără respectarea dispoziţiilor legale, inculpata a pretins şi primit de la beneficiari, diferite sume de bani.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa pe care a criticat-o referitor la greşita compunere a completului de judecată deoarece potrivit art.17 din Legea 92/1992, privind organizarea judecătorească, completul de judecată trebuia compus dintr-un singur judecător şi nu din doi judecători cum a a vut loc în cauză .
Procedând în acest fel prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile art.1-4 şi 8 din Legea nr.78/2000 care vizează anumite categorii de persoane. Prin urmare în cauză nefiind vorba de o infracţiune care face parte din cele arătate în Legea nr.161/2003, iar inculpata nu are nici o calitate din cele vizate de acest act normativ, rezultă că în cauză completul de judecată trebuia compus din un singur judecător.
Curtea de Apel Ploieşti , prin decizia penală nr.452 din 15 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a arătat că :
“Încriminarea actelor de corupţie ce se comit în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul care se regăsesc în conţinutul infracţiunilor enumerate în art.254-257 Cod penal, dar şi în Legea nr.78/2000, a avut şi are drept scop proliferarea drepturilor cetăţenilor faţă de orice abuz ce se manifestă în legătură cu exercitarea funcţiilor indiferent de persoană şi locul unde aceasta este încadrată “ şi că “ La această interpretare ne obligă chiar şi simpla lecturare a art.1 din Legea nr.78/2000 care enumerând categoriile de persoane cărora li se aplică această lege penală , include şi categoria de la “lit.g” respectiv
“ alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit.a-f, în condiţiile legii.”
Raportat la cele mai sus arătate, instanţa de apel a concluzionat că “ stabilind o astfel de circumstanţiere a persoanelor este evident că Legea 78/2000 nu a avut drept scop excluderea din categoria infracţiunilor de corupţie a acelora enumerate în art.254-257 Cod penal, săvârşite de alţi funcţionari decât cei enumeraţi în art.1 lit.a-f din Legea 78/2000 , ci din contră a urmărit lărgirea cadrului şi a noţiiunii de corupţie la alte categorii de fapte şi anume “asimilate” sau “ în legătură directă cu faptele de corupţie”.
S-a mai arătat că “ Enumerarea expresă în art.5 al.1 şi art.6 din legea 78/2000 a infracţiunilor descrise în art.254-257 Cod penal era obligatorie atâta timp cât ele constituie dispoziţiile cadru în materia infracţiunilor de corupţie, dar şi pentru necesitatea ca acestea să privească o reglementare unitară cu cea a noilor infracţiuni asimilate celor de corupţie, atât din punct de vedere material, cât şi procesual “ iar “ În acest context, este evident că şi prevederile art.29 din Legea 78/2000 privind judecarea infracţiunilor prevăzute de art.254-257 Cod penal în complete specializate de doi judecători sunt pe deplin aplicabile, criticile din recursul parchetului fiind sub acest aspect neîntemeiate “.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, pe care a criticat-o pentru acelaşi motiv, invocat şi la judecata în apel şi anume greşita compunere a completului de judecată la instanţa de fond care trebuie să fie format dintr-un singur judecător şi nu doi judecători.
În motivarea acestui recurs s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a avut în vedere că inculpata a fost trimisă în judecată pentru o infracţiune de corupţie, caz în care ,în adevăr, ar fi fost aplicabile dispoziţiile din Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi exercitarea funcţiilor publice în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, caz în care acest gen de infracţiuni se judecă în complete specializate din doi judecători.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti este fondat.
Este adevărat că în speţă ne aflăm, în faţa a două acte normative şi anume Legea nr.78/2000 şi Legea nr.161/2003 care, aparent, ar reglementa aceleaşi categorii de relaţii sociale, mai precis au drept obiect infracţiunile de corupţie.
Cu toate acestea la o analiză atentă este de observat că în afară de referirea la categoria de fapte ce urmează a fi judecate , pentru delimitarea competenţei au fost stabilite anumite criterii. Astfel, spre deosebire de Legea nr.78/2000 care ar pute fi apreciată ca fiind legea generală în materie de corupţie, Legea nr.161/2003, cu toate că are în vedere aceleaşi infracţiuni, are caracterul unei legi speciale, deoarece sub incidenţa acestora nu cad decât acele fapte care au fost comise de categorii de persoane expres arătate în art.1 din Legea nr.78/2000.
Prin urmare numai în situaţia în care se va constata că o persoană trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni dintre cele arătate în art.254-257 are şi una din calităţile sau funcţiiile arătate în Legea nr.161/2003, completul de judecată se va compune din doi judecători, pentru celelalte situaţii completul de judecată urmând a fi compus din un singur judecător , conform regulilor de competenţa generală.
Cum în cauză inculpata nu avea nici una din calităţile arătate în Legea nr.161/2003 este evident că, referitor la judecarea cauzei, nu erau aplicabile dispoziţiile potrivit cărora completul de judecată se compune din doi judecători , ci cele ale competenţei generale care stabilesc că judecarea unor astfel de fapte se face de către un complet de judecată format dintr-un singur judecător.
În consecinţă, procedând la judecata cauzei, în complet de doi judecători prin o interpretare eronată a dispoziţiilor legale în materie , instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate, fapt ce impunea ca instanţa de apel , sesizată în acest sens, să caseze această hotărâre şi să trimită cauza pentru rejudecare.
Cum şi instanţa de apel a menţinut această hotărâre, decizia acesteia este greşită astfel încât, recursul declarat de parchet fiind întemeiat, urmează a fi admis , a casa atât decizia atacată cât şi, hotărârea instanţei de fond şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru a proceda la rejudecarea cazei cu respectarea prevederilor legale încălcate.
Onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatei T.L.D. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, în sarcina acesteia neputându-se reţine nici o culpă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei penale nr.452 din 15 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpata T.L.D.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr.338 din 20 iulie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa şi trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.
Onorariul în sumă de 400.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2507/2004. Penal. Legea nr.678/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2514/2004. Penal → |
|---|
