ICCJ. Decizia nr. 929/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.929/2004
Dosar nr. 2782/2003
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 110 din 20 martie 2003, în baza art. 4 din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul I.G.I. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu.
În baza art. 279 alin. (1) C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi a aplicat dispoziţiile art. 71, raportat la art. 64 din acelaşi cod.
Conform art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată acestuia, timpul arestării preventive de la 2 decembrie 2002, la zi.
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, combinat cu art. 118 lit. a) C. pen., a dispus confiscarea a 4 comprimate care conţin MDMA, rămase în urma analizelor de laborator.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, că la data de 29 noiembrie 2002, inculpatul a deţinut la domiciliul său, pentru consum propriu, 8 comprimate de amfetamină, gen E., drog de mare risc şi la aceeaşi dată, cu ocazia percheziţiei efectuată la domiciliul său, au fost găsite, deţinute ilegal, 8 cartuşe cu glonţ, calibru 30-06 mm.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, întrucât instanţa de fond nu a administrat probele solicitate de el în apărare, iar la dosar nu se află şi autodenunţul inculpatului înregistrat la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Prahova şi a solicitat admiterea apelului şi completarea probatoriilor.
De asemenea, în apelul inculpatului soluţia pronunţată de prima instanţă a fost criticată sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate şi a solicitat reţinerea circumstanţelor atenuante personale, conform art. 74 şi art. 76 C. pen. şi reducerea pedepsei.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 251 din 21 mai 2003, a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că instanţa de fond a reţinut o corectă situaţie de fapt, confirmată de probatoriile de la dosar, apreciind totodată, că în cauză nu se impune completarea acestor probatorii, deoarece inculpatul nu a indicat ce anume probe trebuie administrate în apel, iar pe de altă parte, vinovăţia lui este dovedită cu declaraţiile de recunoaştere date de acesta în toate fazele procesului penal, declaraţii ce se coroborează cu celelalte probe administrate.
De asemenea, instanţa de control judiciar a apreciat că individualizarea pedepsei aplicate inculpatului este judicioasă, în strictă conformitate cu criteriile, prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen. şi nu se impune reducerea pedepsei.
Nemulţumit şi de această din urmă hotărâre, în termen legal, inculpatul I.G.I. a declarat recurs, solicitând reducerea pedepsei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei fără privare de libertate, la locul de muncă.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut corect situaţia de fapt, confirmată de materialul probator existent la dosar şi au încadrat faptele comise de inculpat în textele de lege corespunzătoare.
În ce priveşte dozarea pedepselor, instanţele au apreciat în mod just pericolul social al faptelor comise şi datele referitoare la persoana inculpatului, aplicându-i pedepse bine proporţionate.
Instanţele au avut în vedere lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpatul a avut o poziţie constant sinceră pe parcursul procesului penal, dar şi împrejurarea că acesta a comis în concurs, fapte de o gravitate deosebită.
În ce priveşte solicitarea inculpatului de a se reţine în favoarea sa beneficiul prevăzut de art. 16 din Legea nr. 143/2000, privind reducerea la jumătate a limitelor pedepselor pentru infracţiunea de deţinere de droguri pentru consumul propriu, susţinând că prin denunţul din 29 noiembrie 2002 ar fi oferit informaţii pe baza cărora a fost identificat un alt traficant de droguri, pe nume R.A.C., se constată că nu poate fi primită.
Din analizarea înscrisului intitulat „denunţ", nedatat, pe care inculpatul îl depune, în copie xerox, la dosarul instanţei de recurs, reiese că acesta conţine date de ordin general, insuficiente pentru identificarea altor persoane, care se ocupau cu traficul de droguri, de altfel, şi în rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a precizat că datele furnizate de inculpat, în acest sens, nu au putut fi valorificate prin activităţile specifice desfăşurate de organele de poliţie.
În raport de toate aceste elemente, pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu executarea în regim privativ de libertate, apare just şi bine proporţionată, aceasta fiind de natură a asigura reeducarea inculpatului şi nu este cazul a fi reindividualizată în ce priveşte cuantumul sau modalitatea de executare.
Cum alte motive de casare susceptibile a fi examinate din oficiu, nu s-au constatat, recursul inculpatului I.G.I. va fi respins, ca nefondat, din pedeapsa aplicată, urmând a se deduce timpul arestării preventive de la 2 decembrie 2002, până la punerea efectivă în libertate a inculpatului, iar inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G.I., împotriva deciziei penale nr. 251 din 21 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 2 decembrie 2002, până la punerea efectivă în libertate a inculpatului.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 894/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 956/2004. Penal → |
|---|
