ICCJ. Decizia nr. 6883/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin rechizitoriul nr. 177/P/2002 din 26 august 2002 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de combatere a corupției și criminalității organizate, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților M.T. și P.A., judecători la Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și favorizarea infractorului prevăzute art. 254 alin. (1) și art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen.
S-a reținut în sarcina inculpaților că în calitate de judecători, membri ai unui complet de judecată ce avea spre soluționare apelul declarat de inculpatul Ș.V. împotriva unei hotărâri prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, au pretins și au primit suma de 20.000 dolari, pronunțând în schimbul acesteia, o soluție favorabilă inculpatului, respectiv de încetare a procesului penal, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.
Prin sentința penală nr. 64 din 28 iulie 2006, Curtea de Apel Cluj a dispus, în baza art. 10 alin. (1) lit. a), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaților M.T. și P.A. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., și favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Instanța de judecată a apreciat că se impune soluția de achitare a inculpaților pentru ambele infracțiuni întrucât acestea nu există. Astfel, infracțiunea de luare de mită nu a putut fi dovedită prin mijloace de probă legal obținute iar infracțiunea de favorizare a infractorului nu există atât timp cât nefăcându-se dovada primirii vreunei sume de bani, nu s-a dovedit că pronunțarea soluției favorabile unui inculpat este rezultatul unei infracțiuni ci al convingerii completului de judecată care a apreciat că în esență a intervenit prescripția specială.
Motivând hotărârea, Curtea a reținut că starea de fapt stabilită prin rechizitoriu nu poate fi însușită deoarece este lipsită de suport probatoriu, a fost reliefată printr-o interpretare trunchiată a probelor, suferind chiar și din punct de vedere logic.
Aprecierea instanței de judecată este greșită fiind rezultatul unei examinări sumare și incomplete a probelor și nicidecum al unei analize complete și obiective a acestora.
Deși a făcut o enumerare a probatoriului testimonial administrat, instanța a ajuns la concluzia că probele aduse de procuror în susținerea acuzării nu pot fi acceptate deoarece au fost obținute prin manopere dolozive, determinarea și constrângerea martorilor, prin promisiuni făcute acestora de către procurori, fiind, astfel, administrate în afara cadrului legal.
Analiza obiectivă a probelor, atât în ce privește modalitatea în care ele au fost obținute cât și în conținutul acestora contrazice modul în care ele au fost interpretate de instanța de judecată și mai ales concluzia la care aceasta a ajuns și anume că ele trebuie înlăturate.
Probele din dosar susțin, în mod evident și fără putință de tăgadă învinuirile aduse celor doi inculpați și ele pot configura o prezentare succintă dar obiectivă a stării de fapt, așa cum aceasta rezultă din actele existente la dosarul cauzei.
Așa cum rezultă din dosar, în sarcina inculpaților M.T. și P.A. s-a reținut că au pretins și au acceptat în schimbul unei sume de bani pronunțarea unei soluții favorabile unui inculpat într-o cauză pe care o judecau în apel.
Cauza a fost repartizată celor doi judecători pentru judecarea apelului declarat de inculpatul Ș.V. împotriva unei hotărâri prin care a fost condamnat de prima instanță, la pedeapsa de 8 ani și 6 luni închisoare, cu executare prin privare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de reținere de înscrisuri, prevăzută de art. 272 C. pen., în concret, fiind vorba de un dosar penal al parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, găsit cu ocazia unei percheziții, în geanta diplomat a inculpatului Ș.V.
Concomitent cu declararea apelului de către apărătorul ales, inculpatul Ș.V. l-a contactat pe avocatul N.L. căruia i-a cerut să se intereseze de situația dosarului, motiv pentru care acesta din urmă a luat la rândul lui legătura cu cei doi judecători care aveau spre soluționare cauza în apel . Cu această ocazie, judecătorul M.T. a afirmat că dosarul se pretează la o soluție de achitare pentru care, însă, Ș.V. trebuie să plătească 20.000 dolari S.U.A.
încunoștiințat fiind de avocat, în legătură cu solicitările celor doi judecători, Ș.V. a fost de acord să plătească acestora (prin intermediul lui N.L.) suma de bani pretinsă, care a fost achitată în mai multe tranșe.
După soluționarea apelului urmată de amânarea de două ori, a pronunțării, judecătorii M.T. și P.A. au admis apelul inculpatului Ș.V. și au dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 272 C. pen., ca efect al împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.
Recursul declarat de procuror a fost admis de Curtea de Apel Oradea care, prin decizia penală nr. 388 din 14 mai 2002, a casat decizia tribunalului și a dispus condamnarea inculpatului Ș.V. la pedeapsa de 6 luni închisoare.
Ulterior, la data de 25 aprilie 2002, în timp ce se afla în stare de arest preventiv inculpatul Ș.V. a denunțat fapta de luare de mită comisă de cei doi judecători, avocatul N.L. formulând, de asemenea, un denunț împotriva celor doi, la data de 6 iunie 2002.
Cele două denunțuri au fost urmate de autodenunțul judecătorului P.A. care, la data de 17 iunie 2002, s-a prezentat la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și, motivându-și gestul, prin aceea că dorește să aducă lămuriri în legătură cu acuzațiile ce i-au fost aduse de Ș.V., a declarat procurorilor că a primit doar suma de 1500 dolari S.U.A.
Pe baza celor de mai sus, Ministerul Justiției a avizat cercetarea și apoi, trimiterea în judecată a inculpaților M.T. și P.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 și art. 264 C. pen.
Acuzațiile aduse celor doi inculpați au fost susținute de probatoriu administrat de procurori și anume: denunțurile și declarațiile denunțătorilor Ș.V. și N.L., autodenunțul inculpatului P.A., declarațiile martorilor Ș.M., N.L.A., H.F.T., A.A., B.L.D., A.O., procesele verbale de confruntare ale denunțătorului N.L. cu inculpații M.T. și P.A.
Martorii menționați au relatat aspecte atât cu privire la sumele de bani pretinse de cei doi și modul în care acestea au fost obținute și apoi predate, cât și cu privire la discuțiile purtate cu inculpatul P.A. înainte sau după momentul autodenunțului.
Recursul parchetului reține că, în esență, reaudiați, în cadrul cercetării judecătorești, martorii și-au menținut declarațiile date la urmărire, relatând, cu amănunte, în ce împrejurări s-a ajuns la pretinderea banilor, modul în care au fost obținute de către denunțătorul Ș.V., sumele de bani pe care apoi le-a predat lui N.L. pentru a fi remise celor doi inculpați, discuțiile purtate cu inculpatul P.A. în legătură cu implicarea sa și modul în care acesta a înțeles să acționeze în scopul clarificării situației sale.
în raport de aceste probe, apare cu totul nejustificată și lipsită de suport aprecierea instanței că faptele reținute în sarcina inculpaților nu sunt dovedite și că probele administrate trebuie înlăturate întrucât nu au fost obținute într-un cadru legal.
Recursul pune la îndoială legalitatea procedeului instanței care deși a făcut o enumerare a întregului material probator administrat de procurori, și-a îndreptat analiza, în special asupra celor trei autodenunțuri, pe care, le-a apreciat ca fiind lipsite de valoare probatorie, deoarece au fost obținute prin încălcarea nepermisă și flagrantă a principiului loialității în obținerea probelor cu atât mai mult, cu cât acestea au fost obținute în afara cadrului legal.
De asemeni, instanța a greșit, când a înlăturat celelalte probe testimoniale, considerând pe martori ca necredibili, mincinoși sau ca fiind "acoliți", ai celor doi denunțători.
Făcând o altă analiză a autodenunțurilor și declarațiilor martorilor, prin prisma intereselor acuzării, recursul parchetului, contrar concluziilor hotărârii atacate, susține validitatea și valabilitatea probelor administrate, credibilitatea lor probantă, considerându-le în măsură să susțină acuzațiile aduse celor doi inculpați.
în concordanță cu analiza menționată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pronunțarea, în urma reaprecierii probelor, a unei hotărâri de condamnare a inculpaților M.T. și P.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.
S-a mai cerut obligarea inculpaților către denunțătorul Ș.V. la plata sumei de 18.500 dolari S.U.A. primită drept mită, considerându-se că nu s-a făcut dovada plății ultimei tranșe de 1500 dolari.
Recursul este nefondat.
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal.
Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual-penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței judecătorești.
Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Legea oprește categoric a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe.
Raportând conținutul recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, motivele invocate, la actele și probele din dosar, la modul de administrare, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, Curtea constată că, recursul declarat împotriva sentinței penale nr. 64 din 28 iulie 2006 a Curții de Apel Cluj nu este fondat și că va trebui respins, ca atare, menținându-se astfel, hotărârea atacată, care este temeinică și legală.
în cazul învinuirii unor magistrați, judecători sau procurori, care judecă alte persoane, infractori ori, chiar, numai justițiabili, de comiterea unor infracțiuni grave, cum sunt și infracțiunile de luare de mită și favorizarea infractorului, probele trebuie să fie serioase, credibile, de natură a da certitudine asupra situațiilor de fapt relatate. Judecătorilor și procurorilor, persoane cărora, oricând li se pot înscena procese, diverse învinuiri, de către cei judecați, ori de alte persoane interesate, de rea-credință, trebuie să li se acorde o mare atenție.
Unor astfel de persoane nu li se poate reține comiterea unor infracțiuni, pe baza declarațiilor unor inculpați, a soțiilor sau rudelor acestora și nici, chiar, pe baza declarațiilor unor avocați, nu de puține ori, purtători ai intereselor, nu totdeauna legitime, ale clienților lor. Or, în speță, probele strânse în cursul urmăririi penale, n-au fost confirmate de cercetarea judecătorească, nedovedindu-se, în mod cert, că autorii infracțiunilor sunt inculpații și nici că faptele au existat în realitate.
în timpul cercetării judecătorești, au fost găsite în alt dosar, respectiv în dosarul nr. 138/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, privind pe fostul procuror L.A., o declarație a martorului N.L.D. și un proces verbal de confruntare între acesta și Ș.V., ambele din ziua de 6 iunie 2002.
în declarația din data de mai sus, martorul N.L. susține că nu este adevărat că el ar fi primit de la Ș.V. suma de 20.000 dolari S.U.A., pentru a o remite judecătorului M.T. și nici măcar să fi avut loc vreo astfel de discuție.
Existând, astfel, contradicții între denunțul lui Ș.V. și declarația martorului N.L., cum era și firesc, s-a procedat, în aceeași, zi, la confruntarea celor doi, dar N.L. și-a menținut susținerile.
Deși aceste două probe, erau esențiale în rezolvarea cauzei privind pe inculpați, venind să infirme afirmațiile denunțătorului Ș., ale soției acestuia Ș.M. și a altor martori, apropiați de familia acestuia și, deci, interesați în cauză, în mod cu totul paradoxal, nu sunt puse în dosarul cauzei ci în dosarul nr. 138/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, privind pe fostul procuror L.A., instrumentat de aceeași procuroare R.E., împreună cu procurorul A.C.
La dosarul cauzei de față a fost pus numai denunțul avocatului N.L. din 6 iunie 2006 dat în fața procurorului E.R., denunț cu conținut similar, cu al inculpatului Ș.V., prin aceasta, îngrădindu-se inculpaților, accesul la toate probele dosarului și, încălcându-li-se dreptul la apărare și la un proces echitabil.
Pe baza probelor administrate de inculpați, prima instanță a constatat și faptul că la dosar nu s-a depus și declarația martorului N.L. din 6 iunie 2002, reținută în dosarul de casă al parchetului, declarație esențială pentru apărarea inculpaților pentru că prin ea martorul neagă că ar fi primit de la Ș.V. suma de 20.000 dolari S.U.A., pentru a o remite inculpatului M.T. sau altei persoane, precum și că ar fi avut loc vreo discuție, în acest sens.
Deși, conform legii, toate probele, atât cele în defavoarea cât și cele în favoarea inculpatului trebuie strânse de organul de urmărire penală și să fie puse în dosar, pentru a putea fi verificate public, nemijlocit, oral, și contradictoriu, această probă nu a fost remisă instanței și nici vreunuia dintre inculpați, punându-i astfel în imposibilitatea de a lua cunoștință de toate actele de urmărire penală și de a se putea apăra eficient.
Analiza făcută de judecătorii fondului în sentință sub aspectul succesiunii declarațiilor și autodenunțurilor făcute de N.L. și Ș.V. ca și a împrejurărilor în care parchetul a obținut de la N.L. denunțul cu privire la presupusa infracțiune de luare de mită comisă de inculpați, contrar susținerilor parchetului, din recurs, demonstrează precaritatea așa-zisului probatoriu, care ar demonstra vinovăția inculpaților și, chiar, o lipsă de profesionalism, dacă nu, chiar o ușurință în valorizarea probelor, folosindu-se în inculparea inculpaților, deși, acestea, n-au coerența și credibilitatea care, să le facă apte a proba vinovăția inculpaților.
Numeroasele încălcări ale normelor procesual-penale de către organul de urmărire penală, pe larg analizate în hotărârea primei instanțe, dintre care arătăm, pe lângă cele deja enunțate, administrarea de probe, cu lipsa principiului contradictorialității, în faza unor așa zise cercetări prealabile, fără știință, inculpaților și fără a li se asigura posibilitatea de a-și exercita dreptul de apărare, nelămurirea contradicțiilor numeroase dintre așa-zisele probe, folosirea unor promisiuni, pentru obținerea de probe de vinovăție, subaprecierea cadrului procesual penal, instituit de Codul de procedură penală și obținerea unor așa zise probe, în afara acestui cadru, cum este așa-numitul autodenunț al inculpatului P.A., sunt tot atâtea elemente ce lovește probele acuzării de nulitate, făcându-le inapte de a putea susține vinovăția inculpaților.
Prin modul lor de administrare, Curtea apreciază că, în cadrul ansamblului urmăririi penale, nu sunt apte să realizeze scopul procesului penal, așa cum acesta este reglementat, nu sunt de natură să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, încurajând abuzul și arbitrarul în instrumentarea cauzelor penale. Contrar, cerințelor reglementării procesului penal, ele nu sunt de natură a asigura, în condițiile legii, aflarea adevărului, încalcă principiul legalității procesului penal și compromite încrederea pe care cetățenii trebuie să o aibă în justiție și în spiritul legii.
în sfârșit, omologarea de către înalta instanță a cererilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin recursul declarat ar însemna și o încălcare a normelor și jurisprudenței C.E.D.O. în concepția căreia, procesul rezonabil la care are dreptul orice cetățean trebuia să se bazeze pe principiul preeminenței dreptului, a tuturor normelor legale, nefiind de admis, folosirea normelor obținute în afara cadrului juridic legal.
în raport cu cele arătate, înalta Curte de Casație și Justiție va trebui să privească recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, împotriva sentinței penale nr. 64 din 28 iulie 2006 a Curții de Apel Cluj, privind pe inculpații M.T. și P.A., ca nefondat și să-l respingă, ca atare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținând, astfel, hotărârea atacată.
Conform reglementării plății cheltuielilor judiciare, acestea au rămas în sarcina statului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6943/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6248/2006. Penal. Extrădare activă (Legea... → |
|---|
