ICCJ. Decizia nr. 6943/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 423/ PI din 23 iunie 2006, Tribunalul Timiș a condamnat pe inculpații:
- C.A. la:
- 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea și anume 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
Pe durata executării pedepsei, conform art. 71 C. pen., inculpatei i-a fost interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
în baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatei, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat, s-a dedus durata arestării preventive de la data de 3 februarie 2005 la zi;
- R.G. la:
- 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și anume 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
Pe durata executării pedepsei, conform art. 71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Prin aceeași hotărâre, inculpații C.A. și R.G. au fost obligați, în solidar, să plătească părților vătămate minore, J.N. și N.F.G., suma de câte 100 milioane lei cu titlul de daune morale.
A fost lăsată nesoluționată cererea D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Timișoara, cu privire la sechestrul asigurator instituit asupra imobilului, situat administrativ în localitatea Moravița, jud. Timiș, cu motivarea că face parte din dosarul nr. 383/D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timiș.
A fost admisă contestația formulată de contestatoarea R.M., față de măsurile aisguratorii instituite în faza de urmărire penală, privind indisponibilizarea bunurilor imobile dispuse la data de 9 iunie 2005 de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timiș.
A fost admisă contestația formulată de contestatorii C.S. și C.M. și în temeiul art. 169 C. proc. pen., a dispus restituirea către C.S. a televizorului marca Filips, precum și a autoturismului BMW 316 către contestatorul C.M., bunuri indisponibilizate de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timiș, la data de 9 iunie 2005.
în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpații C.A. și R.G. au fost obligați să plătească statului suma de câte 800 lei RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, iar contestatoarea R.M. la plata sumei de 100 lei RON cu același titlu.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:
Inculpații C.A. și R.G. au racolat tineri din România pentru a fi transportați la Genova, în Italia, pentru a fi exploatați în beneficiul numiților R.A. și N.C.
Inculpata C.A. a vândut-o pe partea vătămată N.S., căsătorită A., unor cetățeni albanezi, pentru suma de 2.500 Euro, în vederea practicării prostituției.
Partea vătămată a fost salvată de un cetățean italian, reușind să fugă, îmbarcându-se pe un vapor cu destinația Grecia.
Numitul R.A., l-a convins pe N.C., fratele părții vătămate N.S., să meargă în Italia și să fure din magazine. Fiind depistat de poliția italiană, N.C. a fost expulzat.
în luna octombrie a anului 2004, inculpata C.A. s-a împrietenit cu partea vătămată S.D., sora fraților N., prin intermediul căreia a cunoscut-o pe J.L., în vârstă de 18 ani și pe care a convins-o să vină la Genova, în Italia, unde N.C. îi va găsi un loc de muncă, bine plătit.
S.D. a acceptat propunerea dar pentru că nu avea pașaport, iar formalitățile de obținere erau de durată aceasta a fost cazată la locuința inculpatului R.G., din Moravița, unde a stat până la sfârșitul anului 2004, când a fost scoasă din țară. împreună cu J.L. a plecat și S.D., acestea fiind convinse că N.C. le va găsi la Genova un loc de muncă bine plătit, ca menajere ori chelnărițe.
Promițându-le locuri de muncă bine plătite, inculpata C.A. a convins și părțile vătămate J.N. și V.M., persoane minore, să vină la Genova în cursul lunii ianuarie 2005.
Minora V.M., pană la obținerea pașaportului a fost găzduită de inculpatul R.G., la domiciliul său.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpații C.A. și R.G. și partea civilă R.M.
Inculpații, a reținut instanța de apel, au criticat hotărârea primei instanțe, cu privire la pedepsele aplicate pe care le-a considerat prea severe solicitând reducerea acestora, iar partea civilă R.M., cu privire la greșita confiscare a bunurilor ridicate de la domiciliul său, întrucât au fost luate abuziv de organele de poliție ea neavând nici o legătură cu faptele imputate inculpaților.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 307/ A din 13 septembrie 2006, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații C.A. și R.G. precum și de partea civilă R.M., pe care i-a obligat, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., să plătească statului suma de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
A fost dedusă, în continuare, durata arestării preventive a inculpatei C.A., respectiv de la 23 iunie 2006, la zi.
în motivarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că "examinând legalitatea și temeinicia sentinței prin prisma motivelor invocate de inculpați cât și de partea civilă, cât și din oficiu, în baza probelor administrate în cauză, se constată că prima instanță a reținut corect starea de fapt, a făcut o corectă încadrare juridică a faptelor în dispozițiile legale, iar în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a aplicat pedepse corespunzătoare gradului de pericol social al faptelor comise și persoana inculpaților de natură să asigure atât reeducarea inculpaților cat și prevenția generală".
S-a mai arătat că "motivele invocate de inculpați se referă la individualizarea pedepselor, solicitând reducerea acestora, reducere care nu se justifică, față de pericolul social al faptelor comise și față de numărul mare al persoanelor traficate".
Cu privire la apelul declarat de partea civilă R.M. s-a arătat că "acesta urmează a fi respins, ca nefondat, întrucât bunurile ridicate de la domiciliul părții civile, care este comun cu al inculpaților au fost ridicate în vederea confiscării, întrucât provin din infracțiune sau au fost deținute în ordinea săvârșirii de infracțiuni".
Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpații C.A. și R.G. și partea civilă R.M.
Prin motive comune de recurs, depuse în scris la dosar, inculpații au criticat decizia instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică deoarece nu a făcut altceva decât să consfințească hotărârea primei instanțe pe care au criticat-o ca fiind dată cu încălcarea unor dispoziții legale.
Sub acest aspect, s-a arătat că, instanța de apel nu a luat act de criticile pe care le-au formulat în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, din moment ce le-au fost respinse cereri de probatorii prin care doreau să-și dovedească nevinovăția.
în acest sens, s-a arătat de către recurenți, că atât în faza de urmărire penală, cât și în fața primei instanțe și apel au solicitat luarea unor declarații părților vătămate din cauză, întrucât din declarațiile date de acestea pe parcursul urmării penale și cele reținute în sentința apelată există nenumărate incoerențe, semnificative fiind în acest sens declarația dată de N.F.G., în calitate de parte vătămată în dosarul de urmărire penală, la data de 8 iunie 2005 și menținută în cele de la datele de 26 ianuarie 2005 și februarie 2005, în care a arătat că a aflat de la sora sa A.S. (născută N.) că aceasta a fost vândută de către inculpata C.A. "la doi cetățeni albanezi contra sumei de 7.000 Euro pentru a practica prostituția pentru ei" pentru ca în sentința apelată să se rețină referitor la același fapt că "inculpata C.A. a vândut-o pe partea vătămată N.S., căsătorită A. unor cetățeni albanezi pentru suma de 2.500 Euro (!!!) în vederea practicării prostituției", această din urmă fiind confirmată și de partea vătămată A.S., în declarația dată în cursul urmăririi penale.
Neconcordanțe se constată a exista, arată recurenții, și în ce privește persoana care a ajutat-o pe partea vătămată A.S. (fostă N.) să scape de sub puterea albanezilor care au cumpărat-o, din actele de urmărire penală rezultând că e vorba de un cetățean grec, în timp ce în hotărârea primei instanțe e vorba de un cetățean italian.
Față de aceste contradicții, pentru a se afla care este realitatea, au solicitat efectuarea de confruntări însă această cerere le-a fost respinsă fără a fi motivată.
în ce privește pe inculpatul R.G. s-a arătat că deși acesta s-a apărat în sensul că locuința în care au fost cazate părțile vătămate nu-i aparținea și deci nu putea fi subiect al infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, atât instanța de fond cat și cea de apel nu i-a dat nici un răspuns.
Inculpații au mai arătat în motivele de casare invocate, că deși instanțele au apreciat conduita lor ca fiind nesinceră a refuzat confruntarea între martori audiați în cauză și în același timp au fost înlăturate depozițiile martorilor S.F. și T.A.E., pentru simplul motiv că aceștia au revenit asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale, fără însă a stabili dacă aceasta revenise este ori nu justificată.
în ce privește recursul declarat de partea civilă R.M. s-a arătat că, deși acesta a susținut în mod constant că atât suma de 3.850 Euro cât și cantitatea de 185 grame aur, nu au nici o legătură cu faptele comise de inculpați, instanțele nu s-au preocupat pentru a lămuri acest lucru, susținând că aceasta nu a făcut dovada că nu provin din infracțiunile săvârșite de cei doi inculpați, fără însă să dovedească cum era firesc, cu probe, proveniența certă a acestor bunuri.
S-a mai arătat că în cauză instanțele au mai comis o eroare gravă constând în aceea că, fără a exista constituire de parte civilă, acestea i-au obligat pe inculpați la plata, în solidar, a sumei de câte 100 milioane lei RON, cu titlu de daune morale, încălcându-se în acest fel principiul disponibilității părții în soluționarea laturii civile a cauzei.
în sfârșit, s-a mai susținut că deși s-a solicitat reducerea pedepsei inculpatului R.G., pe considerentul că acesta este singurul întreținător a 3 copii (nepoți) nici instanța de fond nici cea de apel nu i-a dat nici un răspuns.
Pentru considerentele arătate s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare în vederea rezolvării tuturor deficiențelor menționate, respectiv pentru a se răspunde la toate criticile formulate.
Motivele de casare invocate de recurenți au fost încadrate în dispozițiile art. 3859pct. 10, 17 și 18 C. proc. pen.
Recursurile declarate în cauză sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta:
în partea generală a Codului de procedură penală, capitolul I, din titlul I, sunt stabilite scopul și regulile de bază ale procesului penal, aplicabile atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinei de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia .." iar potrivit art. 3 în desfășurarea procesului trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Tot astfel, în art. 4 se stabilește obligația organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată că pe tot parcursul procesului penal au obligația să aibă rol activ, iar în art. 52este înscrisă prezumția de nevinovăție potrivit căreia nici o persoană nu poate fi considerată vinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.
în sfârșit, în art. 6 alin. (2) se arată că în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare.
Acestor norme interne de drept procesual penal, obligatorii deopotrivă atât pentru organele de urmărire penală cât și pentru instanțele de judecată se completează cu actele normative internaționale în materie la care România a aderat și este parte și a căror aplicare este obligatorie în situația în care în normele interne nu sunt prevăzute, ori dacă sunt prevăzute sunt contrarii ori echivoce, aceste norme având prioritate, aspect prevăzut în mod expres în Constituția României (art. 20).
între dispozițiile cuprinse în actele internaționale la care România a aderat, de o absolută importanță sunt cele prevăzute în:
- art. 11 din D.U.D.O. în care se stabilește că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale;
- art. 6 din C.A.D.O.L.F. unde se statuează, între altele, că:
- orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa;
- orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită;
- orice acuzat are dreptul (între altele) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de casare invocate de recurenți, dar și din oficiu, raportat la dispozițiile normative mai sus-enumerate, se constată că instanța de apel nu le-a acordat semnificația cuvenită în sensul că nu a răspuns în mod expres și motivat criticilor aduse, manifestând în acest fel lipsa de rol activ, mulțumindu-se a-și exprima rezultatul analizei hotărârii atacate, respectiv a primei instanțe, printr-o frază generică, prin care încercat să rezume, dar în mod neconvingător, netemeinicia apelurilor cu care a fost investită.
Din actele și lucrările de la dosar, efectuate în cursul dezbaterii căii de atac a apelului, ce consta că aceasta, instanța de apel, nu numai că nu a dat dovadă de rol activ și nu a făcut dovada verificării hotărârii atacate și din oficiu, cum a susținut, dar nu s-a preocupat nici în a stabili în mod concret care sunt criticile invocate de inculpați și partea civilă.
Astfel, deși la dosar cei trei recurenți au depus cu ocazia judecării apelurilor note de concluzii scrise în care arătau pentru ce sunt nemulțumiți de hotărârea pronunțată de prima instanță între care existența a nenumărate neconcordanțe între declarațiile date de părțile vătămate pe parcursul urmăririi penale, care fac ca situația de fapt să fie confuză și să nu poată constitui un temei de reținere a vinovăției situație față de care au solicitat necesitatea audierii acestora în mod nemijlocit de către instanță, și în caz de menținere a acestor neconcordanțe să procedeze la confruntări pentru a stabili care este adevărul, că în cauză nu sunt dovezi care să justifice vinovăția inculpatului R.G., cu atât mai mult cu cât acesta a făcut dovada că imobilul în care au fost cazate părțile vătămate nu era proprietatea acestuia și deci nu era îndeplinită una din condițiile prevăzute de lege (punerea la dispoziție a locuinței) pentru existența infracțiunii, ori că pentru o justă stabilire a situației de fapt se impunea audierea tuturor părților vătămate având în vedere existența unor contradicții ivite chiar în cursul judecății când o parte din martorii audiați și-au schimbat declarațiile, susținând contrariul celor declarate la urmărirea penală, că prima instanță nu a dispus administrarea de probe din care să rezulte dacă bunurile solicitate a se confisca de la partea civilă R.M., au fost dobândite în mod licit cum a susținut în mod constant aceasta, sau provin din infracțiunile comise de inculpată, ori că nu a verificat și nu răspuns criticii potrivit căreia obligarea la plata de daune morale către părțile vătămate J.N. și N.F.G. este nelegală din moment ce aceștia nu s-au constituit părți civile, critici reiterate în cea mai mare parte și cu ocazia dezbaterii apelurilor, și care au fost consemnate în practicaua deciziei pronunțate, instanța de apel, cu încălcarea tuturor principiilor enunțate mai sus a reținut doar faptul că inculpații au criticat hotărârea primei instanțe numai cu privire la individualizarea pedepselor aplicate, lucru ce nu corespunde realității, critică care nu a fost solicitată a se lua în discuție nici în subsidiar. Dimpotrivă rezultă că inculpații au cerut fie casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceasta în vederea audierii nemijlocit a tuturor părților vătămate, fie restituirea cauzei la organele de urmărire penală în vederea completării materialului probator care este incomplet.
Situația este similară și în ce privește partea civilă R.M., în sensul că deși aceasta a susținut constant că atât banii cât și aurul confiscate, au o proveniență licită, iar confiscarea s-a dispus arbitrar, fără a se dovedi contrariul nu s-a procedat la identificarea ori la arătarea dovezilor care erau de natură să înlăture susținerea acesteia.
Față de cele arătate este evident că instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară legii în sensul că nu a răspuns tuturor motivelor de casare invocate de inculpați și partea civilă în cauză existând cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 10 C. proc. pen.
întrucât în cauză nu există un alt remediu de a înlătura încălcările semnalate, soluția ce se impune este casarea hotărârii atacată și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare, ocazie în care se vor analiza toate criticile invocate de recurenți și se vor administra, dacă e cazul, toate probele ce se impun, inclusiv audierea tuturor părților vătămate și confruntarea celor în cauză în situația în care se vor constata neconcordanțe.
întrucât nu au dispărut temeiurile care au impus arestarea inculpatei C.A., existând în continuare elemente care au condus la concluzia că aceasta a săvârșit faptele imputate, s-a dispus menținerea acesteia în stare de arest preventiv.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6979/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6883/2006. Penal → |
|---|
