ICCJ. Decizia nr. 298/2009. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 298/2009
Dosar nr. 20268/99/2006
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Iaşi prin sentinţa penală nr. 327 de la 29 mai 2008 a hotărât condamnarea inculpatului G.N. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen.
S-au aplicat inculpatului prevederile art. 71 C. pen. şi 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a confiscat de la inculpat un cuţit - corp delict folosit la săvârşirea infracţiunii.
Inculpatul a fost obligat să achite părţii civile M.I. 2000 lei daune materiale şi 4000 lei daune morale şi părţii civile Spitalul de Pneumoftiziologie Iaşi cheltuieli de spitalizare. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 14 martie 2005, în jurul orelor 11,00 partea vătămată M.I. (în vârstă de 36 de ani) şi tatăl său M.N. (în vârstă de 78 de ani), l-a observat din locuinţa lor, situată la circa 300 m mai la vale, pe inculpat lucrând la demontarea gardului de lemn care despărţea terenul lor agricol de proprietatea acestuia.
Inculpatul G.N. înlocuia gardul de lemn vechi cu un gard din plasă de sârmă, intrând cu şpalierii de beton cu 2 m în terenul proprietate a părţii vătămate.
M.I. şi M.N. au venit pe terenul lor, în dreptul gardului de lemn care le despărţea proprietăţile şi i-au cerut inculpatului să nu mai continue înlocuirea gardului, deoarece haturile au fost delimitate în 1993 şi nu mai există niciun act care să schimbe acea delimitare.
După o scurtă ceartă, inculpatul a plecat să anunţe primarul comunei sau organele de poliţie, însă nu a găsit pe nimeni.
În timp ce era plecat, la locuinţa lui G.N. a venit martorul M.D., care fusese chemat de dimineaţă de către inculpat pentru a-l ajuta la mutarea gardului şi a găsit în curtea locuinţei inculpatului pe socrul acestuia, B.M., partea vătămată şi tatăl său, aflându-se în continuare pe terenul lor, după gardul de lemn despărţitor.
Întrebând unde este G.N., aceştia i-au răspuns că a plecat la Primărie pentru a stabili cum este hatul între cele două proprietăţi.
Inculpatul G.N. a venit imediat, din deal şi fiind în drum, i-a spus lui M.N. să plece acasă că nu are treabă cu el, apoi a scos un cuţit cu mânerul din lemn şi lungimea lamei de 11,5 cm pe care îl avea asupra lui şi i-a zis lui M.I.: „vino încoace, că te tai!”
M.I. a sărit gardul grădinii proprii spre drum, oprindu-se la circa 10 m de inculpat, dar văzând că acesta are cuţitul în mână, a sărit înapoi, a luat un par din grădina sa şi s-a întors în drum, cei doi mergând unul spre altul.
Inculpatul G.N. i-a aplicat o lovitură cu cuţitul, pe care M.I. a încercat să o pareze cu mâna dreaptă, fiind tăiat la degetul mic, apoi a încercat să-l lovească el cu piciorul drept pe inculpat, dar a fost înţepat u cuţitul în coapsa dreaptă, după care s-a întors cu spatele, încercând să fugă la vale, dar a fost ajuns de inculpat şi lovit în partea dreaptă a pieptului, din spate, sub mamelonul drept.
În acest timp, tatăl inculpatului, M.N. a luat o furcă din grădină şi a ieşit în drum, prin curtea inculpatului, pe lângă gardul de la drum al grădinii sale şi gardul despărţitor al vecinătăţilor (neputând sări gardul dinspre drum, ca fiul său, datorită vârstei) şi a încercat să-l lovească din spate pe inculpat.
Imediat a ieşti din curtea inculpatului şi socrul acestuia, B.M., care l-a ajuns pe M.N. chir în momentul în care acesta ridicase furca pentru a lovi pe inculpat şi i-a smuls-o din mână.
Partea vătămată M.I. a mai mers circa 100 m la vale şi a ajuns în dreptul locuinţei lui G.G., a intrat în grădina acestuia, strigând după ajutor.
Din curtea locuinţei acestuia a ieşit martora M.A., care a alergat la locuinţa lui M.I. şi a anunţat-o pe soţia acestuia, M.L., apoi, împreună, l-au susţinut şi adus la locuinţa proprie pe M.I.
După ce soţia părţii vătămate a sunat la dispensarul medical din comună, au venit medicul şi asistenta dispensarului care i-au dat primele îngrijiri, apoi au sunat la Serviciul de Ambulanţă Iaşi, iar ambulanţa l-a transportat pe M.I. la Spitalul de Pneumoftiziologie Iaşi, unde a stat internat până la data de 28 martie2005.
Tribunalul, examinând actele şi lucrările dosarului a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Pe fondul unor neînţelegeri mai vechi legate de delimitarea terenurilor deţinute de părţi, în ziua de 14 martie 2005 între familia părţii vătămate şi cea a inculpatului a reizbucnit o nouă ceartă în momentul în care gardul despărţitor a fost demontat de inculpat şi înlocuit cu unul nou.
În acest context, familia M. i-a solicitat inculpatului să înceteze lucrările la gard şi să nu avanseze cu şpalierii în interiorul proprietăţii sale pentru că măsurătorile au fost efectuate de Comisia locală de fond funciar în anul 1993 când i-a fost eliberat titlu de proprietate şi a fost pusă în posesie.
După o discuţie în contradictoriu, inculpatul a plecat să anunţe primarul şi lucrătorii de poliţie despre incidentul creat, dar a revenit la scurt timp spunând că nu a găsit pe nimeni.
La revenirea pe teren, inculpatul a cerut tatălui părţii vătămate să plece şi i-a solicitat victimei să vină la el, ameninţând-o în timp ce purta un cuţit în mână că o va tăia.
Partea vătămată a sărit gardul în drum dar observând că inculpatul are un cuţit a revenit în grădina sa, a luat un par şi s-a întors în acelaşi loc, cei doi deplasându-se unul spre celălalt. Inculpatul a aplicat o lovitură cu cuţitul părţii vătămate pe care aceasta a încercat să o evite, tăindu-se la degetul mic, după care a fost lovită cu cuţitul în coapsa dreaptă şi în momentul în care a încercat să fugă a fost ajunsă din urmă de inculpat şi lovită din spate în zona toracelui.
Pentru a-şi apăra fiul, M.N. s-a înarmat cu o furcă şi în timp ce se pregătea să-l lovească pe inculpat a intervenit socrul inculpatului B.M. şi l-a deposedat de acest obiect smulgându-i-l din mână.
Victima s-a mai deplasat pe o distanţă de câteva sute de metri, după care a solicitat ajutor martorului G.G.
După ce i-au fost acordate îngrijiri medicale de personalul dispensarului din comună, inculpatul a fost transportat la Spitalul de Pneumoftiziologie Iaşi unde a fost internat până la data de 28 martie 2005.
Din certificatul medico-legal a rezultat că partea vătămată M.I. a prezentat o plagă tăiată penetrantă toracică cu hemotorax minim şi contuzie pulmonară şi plagă tăiată a coapsei drept, leziuni ce s-au produs prin lovire cu obiect înţepător, tăios (cuţit) şi necesită pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Prin raportul de expertiză medico-legală nr. 428/OR din 29 martie2005 s-a stabilit că leziunea toracică întruneşte caracteristicile medico legale ale periculozităţii pentru viaţă.
În drept, faptele reţinute şi descrise mai sus realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
Atât sub aspectul laturii obiective, cât şi cu privire la vinovăţia inculpatului existenţa faptei a fost dovedită cu ansamblul probelor testimoniale, înscrisurile, constatările medico-legale şi cercetările la faţa locului efectuate imediat după comiterea faptei.
Astfel, din depoziţiile martorilor oculari M.D. şi M.N., dar şi a celor care au perceput în mod indirect incidentul dintre părţi a rezultat, cu certitudine, că în ziua de 14 martie 2005, partea vătămată a fost victima unei agresiuni fizice exercitate de inculpat, determinată în mare măsură de neînţelegerile privitoare la delimitarea terenurilor deţinute de familiile părţilor.
Cât priveşte circumstanţele reale în care s-a desfăşurat incidentul, din relatările martorilor R.A., M.D., M.G. şi M.N. s-a putut stabili, fără echivoc, că acţiunea de lovire a victimei cu cuţitul s-a consumat în drumul sătesc, împrejurare ce conferă un grad sporit de pericol social al faptei, apreciat ca atare şi de legiuitor prin calificarea acesteia.
Inculpatul, deşi legal citat, pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi preciza poziţia procesuală faţă de înscrisurile ce i se aduc prin actul de sesizare a instanţei.
În cursul urmăririi penale, inculpatul nu a negat comiterea faptei, dar a învederat împrejurarea că a fost şi el lovit de partea vătămată, susţinere ce nu a putut fi dovedită decât cu certificatul medico-legal ce poate stabili doar leziunile produse şi nicidecum autorul agresiunii.
Din analiza probelor administrate în cele două faze ale procesului penal nu a rezultat împrejurarea că partea vătămată ar fi lovit iniţial inculpatul sau ar fi exercitat alt gen de agresiune ce ar fi putut determina o ripostă din partea inculpatului şi ar putea fi apreciată ca o atitudine provocatorie. Deoarece vinovăţia inculpatului a fost dovedită cu suficienţă de ansamblul probelor administrate în cauză, prima instanţă a dispus tragerea sa la răspundere penală, prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea.
La individualizarea pedepsei, instanţa va avea în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, circumstanţele reale în care a fost săvârşită infracţiunea, respectiv într-un loc public, împrejurare ce califică fapta ca având un grad sporit de periculozitate, valoarea socială lezată ce vizează viaţa şi integritatea fizică a persoanei, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, este tânăr şi a manifestat o atitudine relativ sinceră pe parcursul procesului penal.
În considerarea conduitei anterioare comiterii faptei de către inculpat, tribunalul a apreciat că scopul pedepsei de reeducare a făptuitorului şi de prevenţie generală poate fi realizat şi prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată sub minimul special prevăzut de lege, dar între limitele impuse de dispoziţiile art. 76 lit. b) C. pen.
Cât priveşte pedeapsa accesorie, instanţa a apreciat că natura faptei comise şi circumstanţele personale ale inculpatului au condus la concluzia unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Referitor la lit. c) a aceluiaşi articol, având în vedere circumstanţele concrete ale speţei, dar şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie, precum şi jurisprudenţa CEDO (cauza Sabău şi Pârcălab contra României), instanţa a apreciat că în cauză nu se justifică şi interzicerea exerciţiului acestor drepturi civile.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., instanţa a dispus confiscarea obiectului ce a servit la comiterea infracţiunii, respectiv a unui cuţit cu mâner din lemn şi cu lungimea lamei de 11,5 cm.
Cât priveşte latura civilă, instanţa a constatat că activitatea ilicită desfăşurată de inculpat a produs părţii vătămate şi un prejudiciu material şi moral, aceasta suportând pe lângă suferinţele fizice inerente unei atare agresiuni şi un disconfort de natură psihică ca urmare a imposibilităţii de a desfăşura o activitate normală.
Raportat la probele testimoniale administrate în cauză care au dovedit incapacitatea de muncă a părţii vătămate pe perioada recuperării fizice şi care a determinat angajarea unor persoane pentru a lucra în locul său, instanţa a apreciat că nivelul daunelor materiale ce se impun a fi acordate este mai mic decât cel solicitat, acţiunea civilă să fie admisă, în parte, doar în măsura dovedirii prejudiciului creat.
Cu privire la daunele morale solicitate, prima instanţă a constatat că suma de 4000 lei ce a fost acordată reprezintă o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral creat părţii vătămate, având în vedere şi împrejurarea că cea mai mare satisfacţie obţinută de aceasta derivă din stabilirea vinovăţiei şi tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru fapta comisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen. inculpatul G.N. şi partea civilă M.I., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, partea civilă M.I. a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului G.N. este prea mică în raport cu fapta comisă şi vătămarea adusă. De asemenea, partea civilă a arătat că daunele materiale şi morale acordate de instanţa de fond sunt prea mici în raport cu probele administrate în cauză cu privire la cheltuielile efectuate şi trauma psihică suferită, solicitând acordarea acestora în cuantumul solicitat.
În motivarea apelului G.N. a solicitat reducerea pedepsei, întrucât a comis fapta în stare de provocare, circumstanţă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. şi a arătat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, solicitând aplicarea art. 81 C. pen.
Prin decizia penală nr. 110 de la 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 20268/99/2006 au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de partea civilă M.I. şi inculpatul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 327 din 29 mai 2008 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o.
Au fost obligaţi apelanţii să achite statului câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că examinând actele şi lucrările cauzei a constatat că în mod corect şi în concordanţă cu materialul probator în cauză, instanţa de fond a reţinut că inculpatul G.N. a comis o infracţiune de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. împotriva părţii vătămate M.I., cauzându-i prejudicii.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă şi corespunde probelor administrate careu au fost judicios interpretate.
În ziua de 14 aprilie 2005 a reizbucnit un conflict între inculpat şi familia părţii vătămate de la o suprafaţă de teren. Dorind să înlocuiască gardul despărţitor vechi cu unul nou, inculpatul a fost oprit de familia M. care era nemulţumită, cerând să vină comisia locală de fond funciar să facă măsurătorile. Inculpatul G.N. a mers la primărie dar nu a găsit pe nimeni şi revenind la locul respectiv i-a cerut victimei să vină la el, fiind înarmat cu un cuţit, victima a sărit gardul în drum, dar observând că inculpatul are cuţit a revenit în grădină şi, a luat un par şi s-a întors în drum, mergând spre inculpat. Inculpatul a lovit victima cu cuţitul la degetul mic, apoi în coapsa dreaptă şi în zona toracelui, urmărind-o pe stradă. Leziunile produse de inculpat prin fapta sa au pus în primejdie viaţa părţii vătămate şi au necesitat pentru vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale.
Coroborând probele administrate în cauză instanţa de fond a ajuns la concluzia justă că faptele există, au fost comise de inculpat şi s-a reţinut corect vinovăţia acestuia.
Individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului G.N. s-a făcut în mod corect de către instanţa de fond care a ţinut cont, atât de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea concretă a săvârşirii faptei, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului care este infractor primar, a recunoscut săvârşirea faptei şi a regretat-o.
Instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. şi i-a dat eficienţă, neimpunându-se coborârea mai mult a pedepsei şi nici reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., faţă de modul cum s-au derulat faptele, neputându-se reţine o provocare a inculpatului de către partea vătămată.
Scopul educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. nu poate fi atins în cazul inculpatului G.N. decât prin executarea acestui cuantum de pedeapsă în regim de detenţie, în vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi formării unei atitudini corecte a acestuia faţă de ordinea de drept şi faţă de normele de convieţuire socială.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a apreciat temeinic probele administrate şi a stabilit corect cuantumul daunelor materiale, în măsura în care au fost dovedite, neputându-se acorda vătămatului o sumă mai mare, chiar dacă acesta a angajat mai mulţi oameni să-i lucreze în gospodărie, prejudiciul fiind doar cel care suplineşte munca unui om.
Daunele morale reţinute de instanţa de fond sunt echitabile, reprezentând o satisfacţie bănească necesară şi în acord cu suferinţa încercată de partea vătămată M.I., suma de 2 miliarde solicitată de acesta fiind exagerată, tinzând a duce la o îmbogăţire.
Analizând hotărârea apelată din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., nu s-a constatat motive de nelegalitate sau netemeinicie.
Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de partea civilă M.I. şi inculpatul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 327 de la 29 mai 2008 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi apelanţii la plata cheltuielilor judiciare către stat în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul G.N., criticând-o, arătând în scris împrejurările faptice, că partea vătămată şi tatăl său aveau la momentul incidentului o furcă pe care au luat-o cu ei pentru a-l ameninţa că o bagă în el, aşa cum au făcut în mai multe rânduri (fila 107 u.p.), proces-verbal de cercetare la faţa locului „hârleţul şi furca au fost fotografiate şi predate proprietarilor, întrucât nu constituie corp delict”.
De fapt starea conflictuală cu aceştia era mai veche, l-au ameninţat în mai multe rânduri, fapt ce a rezultat şi din declaraţia martorului G.G. (fila 49) dată în faţa instanţei de fond „anterior acestui moment am avut o discuţie cu M.N., tatăl părţii vătămate care mi-a spus că o să bage furca în inculpat de nu o să se vadă.” Nu l-au lăsat să-şi facă treaba, spunându-i că până la urmă o să moară de mâna lor. Cu toate acestea nu şi-a pierdut raţiunea, a lăsat treaba şi a plecat imediat la organele în drept să-i facă dreptate, a mers la Postul de Poliţie unde nu era nimeni, apoi a mers la primar unde a găsit-o numai pe soţia primarului, care i-a spus să meargă să-şi facă treaba, pentru că nu fac măsurători în fiecare zi, dacă nu se înţeleg. S-a întors acasă şi le-a spus celor doi că nu a găsit pe nimeni, ca el să-şi facă treaba în curtea sa şi să plece, dar degeaba.
Recurentul inculpat a mai menţionat că partea vătămată împreună cu tatăl său continuau să-l înjure în toate felurile, să-l ameninţe că în curând va muri de mâna lor, să-i ameninţe familia, făcându-l de tot râsul. A încercat de mai multe ori să-şi reia lucrul la gard, încercând să ignore umilinţele, înjurăturile şi ameninţările aduse la adresa sa şi a familiei sale, a părinţilor săi care locuiesc tot în acelaşi sat. S-a apucat să dea gaura cu sfredelul şi atunci M.I. a venit pe lângă gardul din lemn ce trebuia mutat, în curtea sa şi l-a lovit cu hârleţul după cap în timp ce făceam gaura. A căzut jos şi l-a lovit cu picioarele, în timp ce I. îl lovea cu picioarele, tatăl lui dădea cu furca din grădina lui, prin gardul din plasa din sârma care făcut de el împreună ca delimitare a haturilor şi striga să-i dea în cap, să-l omoare că le ia pământul. La data de 22 martie 2005 a formulat plângere penală prin care a reclamat săvârşirea de către partea vătămată a infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 192 C. pen., violare de domiciliu, art. 193 C. pen., ameninţare, art. 205 C. pen., insultă, art. 180 alin. (2) C. pen. lovire şi alte violenţe. La plângere a anexat copia certificatului medico-legal nr. 527 de la 16 martie 2005 de la IML Iaşi. În acel moment s-a simţit neputincios, avea act de vânzare-cumpărare pe teren, făcuse măsurătorile şi nu putea să-şi facă gardul şi văzând că nu are nicio soluţie, şi-a pierdut controlul, pur şi simplu crede că nu a mai judecat, a luat un cuţit şi fiind stăpânit de o puternică tulburare nervoasă a comis fapta. Nu i-a venit să creadă ce a făcut, nu a avut niciodată treabă cu legea penală, cu Poliţia, însă de această dată crede că i-au cedat nervii şi nu a mai judecat, văzând că în continuare este înjurat şi ameninţat pe terenul cumpărat din munca sa, că nu poate să-şi facă gardul la casă. Cei doi au venit special să-l ameninţe şi să-l provoace, întrucât locuinţa lor este mai la vale, terenul învecinat este liber, fără nicio construcţie pe el. Dacă aceşti oameni nu veneau şi nu îl provocau, viaţa sa era cu totul alta. Ştia din trecut că în conflictele cu ei nimeni nu a avut câştig de cauză, ba chiar cel care i-a vândut terenul, fostul proprietar şi el la rândul lui a primit tot felul de ameninţări şi jigniri.
Pentru toate aceste considerente, recurentul inculpat a solicitat a se da eficienţă dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., în sensul a se aprecia că a comis fapta în stare de provocare, actul provocator constând în jignirile, ameninţările şi injuriile ce i-au fost adresate, infracţiunea provocată fiind o consecinţă a actului provocator, fiind săvârşită sub imperiul tulburării/emoţiei determinate de actul provocator. Infracţiunea s-a săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. „sub stăpânirea unei puternice tulburări/emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate produsă printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei.”
În cursul urmăririi penale a recunoscut fapta, s-a prezentat ori de câte ori a fost chemat, s-a prezentat şi în cursul cercetării judecătoreşti, fapt consemnat în sentinţa penală nr. 319 din 11 mai 2006, fila 35, însă apoi a fost nevoit să plece în Italia la muncă, deoarece are 2 copii minori în întreţinere şi în plus nici bani să plătească onorariul avocatului nu au. Acesta este motivul pentru care nu s-a prezentat în faţa instanţei în cursul cercetării judecătoreşti, fiind informat de avocat că nu e neapărat necesară prezenţa sa, întrucât a recunoscut fapta şi că va fi reprezentat în faţa instanţei de acesta, i s-a comunicat că domnul avocat a învederat instanţei că este plecat în Italia, la muncă.
Totodată, recurentul inculpat a precizat că încadrarea juridică a faptei este art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. motivat de faptul că infracţiunea s-a săvârşit în „drumul public” pe drumul sătesc, pe o cărare. Încadrarea juridică este corectă, dar totuşi legiuitorul a avut în vedere un cu totul alt aspect când a enumerat şi acest element circumstanţial alături de altele de o mare gravitate, care conferă faptei un grad mai mare de pericol social. Este adevărat că drumul sătesc este drum public, dar instanţa la individualizarea pedepsei va aprecia gradul de pericol social a faptei, împrejurare ce califică fapta, având un grad sporit de periculozitate.
Pe cale de consecinţă, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului, reducerea cuantumului pedepsei, aprecierea asupra incidenţei dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi asupra împrejurărilor concrete în care s-a săvârşit fapta, cu scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea ei în regim de detenţie şi a se dispune aplicarea art. 81 C. pen. (suspendarea condiţionată a executării pedepsei), având în vedere lipsa antecedentelor penale, recunoaşterea faptei, s-a prezentat la organul de urmărire penală ori de câte ori a fost chemat, are doi copii minori în întreţinere, munceşte cinstit în Italia pentru a-şi întreţine familia. În subsidiar, dacă se va aprecia că se imune a se dispune aplicarea art. 861C. pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. 35287 de la 26 noiembrie 2008, aflate la filele 19-20 dosarul Înaltei Curţi, concluzii scrise formulate în scris de intimata parte civilă M.I., în care a solicitat respingerea recursului inculpatului, apreciind sentinţa penală dată în cauză ca fiind temeinică şi legală, atât din perspectiva pedepsei aplicate, cât şi din perspectiva acţiunii civile admise.
De asemenea, intimata parte civilă a mai menţionată că prin infracţiunea pe care inculpatul a săvârşit-o i-a pus în pericol viaţa prin loviturile aplicate cu un cuţit în zona pieptului, în mâna dreaptă şi în piciorul stâng. Respectivele lovituri au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale şi după externarea sa din spital i s-a interzis efortul pe perioada unui an şi totodată i s-a adus la cunoştinţă revenirea sa în mod periodic la control medical. Faptul că inculpatul recurent nu avea antecedente penale, nu poate constitui un motiv temeinic de recurs, aşa cum se va observa, chiar însăşi prin denumirea infracţiunii săvârşite de către G.N., respectiv tentativa de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen., se poate înţelege pericolul social pe care aceasta îl reprezintă şi totodată se observă clar atentarea asupra vieţii sale. Mai mult inculpatul recurent prin atitudinea pe care a adoptat-o, sustragerea, atât de la faza de cercetare penală, cât şi de la faza de cercetare judecătorească nu a făcut decât să recunoască vina care i se atribuia şi de care se face vinovat în nume propriu şi singular. Deşi s-a sustras, atât de la faza de cercetare penală, cât şi de la faza de cercetare judecătorească numitul G.N. a formulat recurs, pe care el îl consideră netemeinic, chiar dacă este formulat în termenul legal prevăzut de lege, recurs cu o motivaţie pe care el nu şi-o însuşeşte, cu care el nu este de acord şi în atare situaţie, a solicitat respingerea acestuia.
La termenul de judecată de la 11 decembrie 2008, în recurs, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul inculpat pentru a i se da posibilitatea acestuia să-şi angajeze apărător a amânat cauza la 29 ianuarie 2009, dispunând menţinerea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 37 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, au lipsit recurentul inculpat G.N., aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător ales, avocat C.R. şi intimatele părţi civile M.I., reprezentat de apărător ales, avocat S.M.A. şi Spitalul de Pneumoftiziologie Iaşi. S-a prezentat apărătorul desemnat din oficiu pentru apărarea recurentului inculpat, avocat C.D., care a învederat că împuternicirea sa avocaţială încetează, prin prezentarea apărătorului ales, solicitând acordarea onorariului potrivit protocolului cu Ministerul Justiţiei, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Apărătorul recurentului inculpat a învederat că inculpatul este plecat în străinătate şi a solicitat acordarea unui termen pentru depunerea probei cu înscrisuri în susţinerea motivelor de recurs depuse la dosar, constând în avizul Comisiei Superioare de Medicină Legală.
Apărătorul intimatei părţi civile a solicitat respingerea cererii de probaţiune, întrucât au fost efectuate expertize în cauză.
Reprezentantul Ministerului Public, asupra cererii de probaţiune formulată a arătat că nu se impune amânarea judecării cauzei, dat fiind că cererea este inadmisibilă, deoarece se face confuzie între înscris, ca mijloc de probă şi actul medico-legal, ca mijloc material de probă.
Înalta Curte, deliberând a apreciat cauza în stare de judecată, în raport cu inadmisibilitatea probei solicitate şi faţă de lipsa altor cereri prealabile, a acordat părţilor cuvântul în dezbateri, potrivit art. 38513C. proc. pen.
Apărătorul recurentului inculpat a depus la dosarul cauzei motivele de recurs completatoare formulate în scris pe care le-a susţinut oral, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859pct. 2 şi 17 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului declarat şi casarea ambelor hotărâri atacate. În susţinerea primului temei de casare a invocat nulitatea actului de sesizare a instanţei, fiind încălcate dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că rechizitoriul întocmit după trimiterea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, nu a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior.
Cu referire la al doilea temei de casare, a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 182 teza finală C. pen., arătând că din actele dosarului a rezultat clar intenţia inculpatului de a lovi pe partea vătămată, iar nu de a o ucide, fapt confirmat şi de concluziile raportului medico-legal, care nu certifică punerea în primejdie a vieţii victimei.
Referitor la temeiul de casare invocat în scris, prevăzut de art. 3859pct. 14 C. proc. pen. a arătat că nu îl mai susţine.
Apărătorul intimatei părţi civile a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în raportul medico-legal din 29 martie 2005 s-a stabilit că leziunile produse au pus în primejdie viaţa victimei, că inculpatul a plecat în Spania, în cursul urmăririi penale, după ce a recunoscut săvârşirea faptei şi că, deşi legal citat, nu s-a prezentat la proces, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat de inculpat, arătând cu privire la prima critică, că aspectele invocate au fost definitiv soluţionate, nemaiputând fi invocate, în raport cu limitele stabilite de dispoziţiile art. 300 C. proc. pen. Referitor la încadrarea juridică a învederat că împrejurarea punerii în pericol concret a vieţii victimei este irelevantă pentru reţinerea faptei, instanţele reţinând corect că, în raport cu loviturile cu cuţitul, aplicate victimei în două zone vitale ale corpului, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului letal, inculpatul a acceptat posibilitatea producerii acestuia.
În dezvoltarea motivelor de recurs completatoare formulate în scris, aflate la filele 48-54 din dosarul Înaltei Curţi, depuse la dosar la termenul de astăzi şi susţinute oral, în sinteză, aşa cum rezultă, atât din partea introductivă a prezentei decizii, cât şi din considerentele mai sus arătate, apărătorul ales al recurentului inculpat a criticat decizia curţii de apel şi sentinţa instanţei de fond, ca fiind nelegale şi netemeinice sub mai multe motive astfel:
În primul rând se consideră a fi aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 3859pct. 2 C. proc. pen. şi anume că „instanţa nu a fost sesizată legal”.
Astfel, la data de 14 martie 2006, Tribunalul Iaşi a fost sesizat prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi (întocmit în dosarul nr. 756/P/2005) cu presupusa săvârşire de către inculpat a infracţiunii de tentativă de omor calificat (varianta „în public”) prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 319 din 11 mai 2006 pronunţat în dosarul nr. 20268/P/2008, Tribunalul Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen. a hotărât „restituirea parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi cauzei penale care îl priveşte pe inculpatul G.N. şi care are ca obiect infracţiunea de „tentativă de omor” pentru completarea cercetărilor şi refacerea actului de sesizare”, făcându-se referiri la considerentele hotărârii prin care s-a dispus restituirea cauzei.
S-a mai precizat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi-a însuşit criticile aduse prin sentinţa de restituire şi, în data de 23 noiembrie 2006 a sesizat din nou instanţa de fond cu privire la săvârşirea de către inculpat a presupusei infracţiuni de „tentativă de omor calificat”, prin acelaşi rechizitoriu, dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.I. şi M.N., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „violare de domiciliu”, în forma sa agravată, ca urmare a plângerii formulate de inculpat. Se apreciază că sesizarea instanţei a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Primul motiv referitor la nesesizarea legală a instanţei vizează încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, prin textul legal menţionat, legiuitorul impune obligativitatea verificării rechizitoriului e către prim-procuror, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei. Or, în prezenta cauză rechizitoriul din data de 23 noiembrie 2006 nu întruneşte rigorile legii, în ceea ce priveşte verificarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
Inculpatul G.N. a fost trimis în judecată pentru presupusa săvârşire a infracţiunii de tentativă de omor calificat [lit. i), în public], infracţiune pentru care, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen.
Până în acest punct, rigorile legii au fost respectate. Ulterior, însă, la întocmirea rechizitoriului şi sesizarea instanţei, reprezentanţii parchetului au încălcat dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. Or, în speţa de faţă, instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul din data de 23 noiembrie 2006, fără ca acesta să fie verificat de prim-procuror sub aspectul legalităţii şi temeiniciei. Această verificare ce trebuie realizată de către prim-procuror nu este doar o condiţie formală, ci reprezintă o verificare concretă a rechizitoriului întocmit, manifestându-se scriptic prin inserarea în conţinutul rechizitoriului (de obicei, pe prima pagină) a menţiunii „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”. Prezentul rechizitoriu nu conţine o astfel de menţiune, aspect din care a rezultată fără putinţă de tăgadă faptul că dispoziţiile art. 264 alin. (3) au fost încălcate.
Se învederează instanţei faptul că rechizitoriul a fost întocmit la data de 23 noiembrie 2006, ulterior datei de 7 noiembrie 2006, dată la care a intrată în vigoare O.U.G. nr. 60/2006, act normativ ce a modificat Codul de procedură penală, inclusiv art. 264 alin. (3), în sensul celor arătate.
Un al doilea motiv pentru care apărătorul recurentului inculpat apreciază că instanţa nu a fost legal sesizată se referă la nepronunţarea de către organul de urmărire penală cu privire la toate infracţiunile cu privire la care inculpatul a formulat plângere penală împotriva numiţilor M.N. şi M.I.
Astfel, în data de 22 martie 2005, inculpatul a formulat plângere penală împotriva părţii vătămate M.I. şi M.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de violare de domiciliu, lovire şi alte violenţe, ameninţare şi calomnie.
Prin rechizitoriul din data de 23 noiembrie 2006, instanţa a dispus trimiterea în judecată a inculpatului şi neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.I. şi M.N., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violare de domiciliu, art. 192 alin. (2) C. pen.
S-a arătat că inculpatul a formulat plângere şi pentru infracţiunile de lovire şi alte violenţe, ameninţare şi calomnie, infracţiuni pentru care organele de urmărire penală nu au dat nicio soluţie, în sensul soluţionării sau înaintării acesteia spre soluţionare organului competent. În luna martie a anului 2005, data formulării plângerii penale, competenţa de soluţionare a infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, printre care şi infracţiunile prevăzute de art. 180, art. 193 şi art. 205 C. pen., aparţinea instanţei de judecată. În conformitate cu dispoziţiile art. 285 C. proc. pen., organul de urmărire penală investit, atât cu cercetarea infracţiunii de tentativă de omor, cât şi cu cercetarea infracţiunilor menţionate în plângerea penală, în mod legal, ar fi trebuit să dispună trimiterea plângerii la instanţa de judecată şi să menţioneze acest aspect în dispozitivul rechizitoriului. Or, în rechizitoriu se face vorbire doar despre soluţia de neîncepere dată pentru infracţiunea de violare de domiciliu, în forma ei agravantă. Mai mult, nicăieri în conţinutul dosarului de urmărire penală nu se găseşte vreo menţiune cu privire la „soarta” plângerii penale prealabile formulate de inculpat împotriva numiţilor M.N. şi I.
În lumina aspectelor mai sus învederate, prin prisma motivului mai sus invocat, s-a solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, casarea hotărârilor pronunţate şi a se constata nulitatea rechizitoriului.
În al doilea rând a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 3859pct. 17 C. proc. pen., solicitând, potrivit art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi anume, din infracţiunea de tentativă de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă în forma sa agravată prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. (2) teza finală C. pen.
Art. 182 alin. (2) teza finală C. pen. sancţionează infracţiunea de vătămare corporală gravă în forma sa agravată şi anume, situaţia în care fapta a pus în primejdie viaţa persoanei.
Prin expresia „punerea în primejdie a vieţii victimei” se înţelege situaţia în care activitatea făptuitorului a creat posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În ipoteza avută în vedere de legiuitor, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat (în cazul în care ar urmări moartea victimei şi ar accepta acest rezultat s-ar afla în faţa unei infracţiuni de omor şi nu de vătămare corporală gravă în forma sa agravată). Inculpatul nu acţionează cu intenţia de a omorî, ci cu aceea de a vătăma, punerea în primejdie survenind în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanţă cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat. El acţionează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se produce, fapta constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Apărătorul recurentului inculpat a mai menţionat că prin urmare, diferenţa dintre infracţiunea de omor şi cea de vătămare corporală gravă prin care s-a pus în primejdie viaţa victimei trebuie făcută la nivelul laturii subiective. În cazul infracţiunii de omor, făptuitorul acţionează cu intenţia de a ucide, iar în cazul vătămării grave prin care s-a pus în primejdie viaţa victimei, intenţia făptuitorului este de a vătăma, rezultatul punerii în primejdie a vieţii victimei nefiind urmărit şi acceptat de acesta (în această situaţie latura subiectivă îmbrăcând forma praeterintenţiei ).
Aceasta este situaţia şi în speţa de faţă dedusă judecăţii. Inculpatul G.N. nu a acţionat cu intenţia de a ucide pe partea vătămată, ci cu intenţia de a o vătăma, lovitura acestuia fiind consecinţa firească a instinctului de apărare.
Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară poziţia psihică a inculpatului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (apt sau nu de a produce moartea), cu numărul şi intensitatea loviturilor (una sau mai multe lovituri), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu raporturile anterioare dintre victimă şi agresor (bune sau rele).
În acest sens, situaţia de fapt s-a desprins foarte clar din materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond, pe parcursul cercetării judecătoreşti. Între cei doi a izbucnit un conflict, spontan, conflict pe parcursul căruia, atât inculpatul, cât şi partea vătămată şi-au aplicat lovituri, inculpatul lovind pe partea vătămată cu un cuţit.
Referitor la celelalte elemente care diferenţiază infracţiunea de tentativă de omor de infracţiunea de vătămare corporală gravă, apărătorul recurentului inculpat a făcut următoarele precizări. Leziunea a fost produsă ca urmare a unei singure lovituri, zona letală nu a fost una vitală
(respectiv zona abdominală), numărul mic de zile de îngrijiri medicale, relaţiile dintre inculpat şi partea vătămată anterior săvârşirii faptei au fost bune, cordiale, ca între vecini.
Privitor la zona lezată şi la concluziile raportului de expertiză medico-legală, a făcut următoarele precizări.
În data de 28 martie 2005 IML a eliberat pe numele părţii vătămate M.I., certificatul medico-legal nr. 613 ale cărui concluzii conţin următoarele aspecte: prezintă plagă tăiată penetrantă toracică cu hemotorax şi contuzie pulmonară şi plagă tăiată a coapsei drepte; leziunile s-au produs prin loviri cu obiect înţepător tăios (ascuţit) şi pot data din 15 martie 2005; necesită 35-40 de zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii.
Ulterior, pe data de 29 martie 2006, ca urmare a adresei emise de Poliţia Judeţului Iaşi, IML a remis către IPJ, raportul de expertiză medico-legală nr. 428 vizând pe partea vătămată G.N., ale cărui concluzii sunt identice cu concluziile certificatului medico-legal mai sus amintit, conţinând însă şi următoarea concluzie „leziune toracică întruneşte caracteristicile medico-legale ale periculozităţii pentru viaţă”.
Raportat la această concluzie, în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 şi H.G. nr. 774/2000 a solicitat avizarea raportului de medicină legală întocmit în prezenta cauză de către Comisia de Avizare din cadrul IML Iaşi. Motivarea solicitării rezidă în contradictorialitatea concluziei prin care s-a stabilit că „leziunea toracică întruneşte caracteristicile medico-legale a periculozităţii pentru viaţă.” Apărătorul recurentului inculpat a menţionat că spune contradictorialitate din două motive: în primul rând, această concluzie determinantă pentru încadrarea juridică a faptei nu a fost inserată şi în conţinutul certificatului medico-legal (obligatoriu a cuprinde şi acest element important) şi în al doilea rând, formularea folosită „întruneşte caracteristicile medico-legale” diferă mult, de expresia tipică utilizată în astfel de acte medico-legale „leziunea a pus în pericol viaţa victimei”.
De asemenea, în situaţia în care nu se va găsi utilă şi concludentă cererea apărării, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale traumatologice prin care să se stabilească în mod clar şi neechivoc dacă lovitura toracică primită de partea vătămată M.I. a pus în primejdie viaţa acestuia.
Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi în rejudecare, încuviinţarea probelor medico-legale mai sus expuse şi în final schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă de omor calificat în vătămare corporală gravă teza finală, cu aplicarea dispoziţiilor art. 861C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate aşa cum au fost precizate oral de către apărător, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859pct. 2 şi 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
În conţinutul art. 300 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a prevăzut expres condiţiile în care are loc verificarea sesizării instanţei, respectiv a regularităţii actului de sesizare, astfel: „(1) Instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. (2) În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.”
Din analiza cauzei rezultă că prin sentinţa penală nr. 140 din 26 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 20268/99/2006, în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. a fost restituită cauza privind pe inculpatul G.N. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului, dosar ataşat în integralitate prezentei cauze.
În considerentele sentinţei mai sus menţionate, prima instanţă a făcut referiri exprese la dispoziţiile art. 264 alin. (3) teza I, alin. (4) C. proc. pen., la dispoziţiile O.U.G. nr. 60/2006 care a intrat în vigoare la data de 10 septembrie 2006 prin raportare la rechizitoriul nr. 756/P/2005 din 23 noiembrie 2006.
De asemenea, în mod expres prima instanţă a arătat „Cu prilejul verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului nr. 756/P/2005 din data de 23 noiembrie 2006 prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi va stabili dacă rechizitoriul trebuia sau nu să cuprindă dispoziţii referitoare la infracţiunile prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., art. 193 şi art. 205 C. pen. cu care organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângerea penală nr. 1950/P din 25 martie2005 formulată de G.N. împotriva numiţilor M.N. şi M.I. Cu privire la aceste infracţiuni, tribunalul constată că nu se poate sesiza direct cu plângerea formulată de G.N., întrucât la data sesizării erau abrogate dispoziţiile art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. ce permitea sesizarea directă a instanţei de judecată cu plângere prealabilă în cazul infracţiunilor de lovire, ameninţare şi insultă.”
Împotriva acestei sentinţe a fost declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, recurs înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, sub nr. 20268/99/2006.
Prin decizia penală nr. 399 din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 140 din 26 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi, pe care a casat-o integral şi s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, dosar ataşat prezentei cauze.
La termenul din 8 noiembrie 2007 în primă instanţă, apărătorul inculpat a invocat excepţia de neregularitate a actului de sesizare şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de neregularitate a actului de sesizare al instanţei, întrucât la fila 90 dosar de urmărire penală, există plângerea penală împotriva numitului M. cu privire la infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 180 alin. (2), art. 192, art. 193 şi art. 205 C. pen. prin rechizitoriul din 23 noiembrie 2006 parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul M.I., cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) fără a se referi în nici un act de cercetare la celelalte infracţiuni pentru care au fost formulate plângerile. Consideră că situaţia de fapt anterioară sentinţei penale nr. 319 de la 11 mai 2006 a Tribunalului Iaşi şi deciziei nr. 617 de la 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi s-a menţinut, singurul act de cercetare efectuat fiind acel proces-verbal din 14 noiembrie 2006 în care se consemnează că s-au solicitat probe cu privire la infracţiunile de lovire, tulburare de posesie, insultă şi calomnie, probe ce au fost refuzate. Prin aceasta consideră că nu s-a făcut nicio completare a cercetărilor penale şi consideră că acest rechizitoriu este nul şi ca atare să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen. şi restituirea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor şi refacerea actului de sesizare, consemnându-se şi poziţia reprezentantului parchetului, iar instanţa având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 15 noiembrie 2007, aşa cum rezultă din încheierea de la data menţionată, aflată la fila 27 dosarul tribunalului.
La data de 15 noiembrie 2007, Tribunalul Iaşi, secţia penală, a respins excepţia de neregularitate a actului de sesizare. În baza art. 300 C. proc. pen. a constatat că instanţa este legal sesizată, a fixat termen de judecată pentru data de 6 decembrie 2007 cu citarea părţilor şi a martorilor M.D., M.A. şi M.N., aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă, aflată la fila 29 dosarul tribunalului.
În considerentele încheierii mai sus menţionate, prima instanţă a reţinut în mod expres că „Faţă de actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că excepţia invocată de inculpat, prin apărător, este neîntemeiată, întrucât criticile formulate cu privire la actul de sesizare au făcut obiectul verificărilor de către instanţa de control judiciar, care prin decizia penală nr. 399 din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Iaşi a stabilit că instanţa de fond este legal sesizată prin rechizitoriu şi a restituit cauza pentru continuarea judecăţii. În aceste condiţii, excepţia invocată nu mai poate fi supusă unei noi analize de către instanţa de judecată, chiar şi în situaţia dată în care inculpatul apreciază că aceasta a fost examinată doar cu privire la aspectele de formă ale actului de sesizare, nu şi cu referire directă la infracţiunile prevăzute de dispoziţiile art. 180 alin. (2) C. pen., art. 193 şi art. 205 C. pen. În condiţiile în care dispoziţiile instanţei de control judiciar sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, aceasta având obligaţia de a se conforma acestora.”
În raport cu cele mai sus menţionate şi faţă de dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte constată imposibilitatea examinării criticii referitoare la nelegala sesizare a instanţei prin prisma dispoziţiilor art. 300 cu referire la art. 264 alin. (3) C. proc. pen., deoarece în cauză a fost exercitat controlul judiciar, pe calea recursului declarat separat împotriva sentinţei penale nr. 140 de la 26 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, prin care s-a dispus, în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei privind pe inculpatul G.N. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeinicie de prim-procurorul parchetului, fiind pronunţată decizia penală nr. 399 de la 15 mai 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, prin care a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 140 de la 26 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi, pe care a casat-o integral şi s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
Altfel spus, în cauză apărările formulate pentru inculpat au fost examinate de către o instanţă de control judiciar, pe calea separată a recursului, ceea ce face inadmisibilă reanalizarea ei încă o dată în calea recursului exercitat împotriva deciziei instanţei de apel, aşa încât nu poate fi invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 2 C. proc. pen., în raport cu aspectele arătate.
De altfel, ulterior rămânerii definitive a deciziei mai sus arătate, a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 570 din 29 iulie 2008, decizia nr. XXVIII din 16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., este supusă căii ordinare de atac a recursului întru-un termen de 3 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă, potrivit art. 332 alin. (4) C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici cel de-al doilea motiv de recurs menţionat de către recurentul inculpat, prin apărător, privind greşita încadrarea juridică a faptei, ceea ce ar impune schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul G.N. din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., deoarece în contextul cauzei, instanţa de apel nu numai că şi-a însuşit argumentele primei instanţe, dar în baza propriului examen asupra materialului probator administrat a constatat că a fost dovedită vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului G.N., care în ziua de 14 martie 2005 i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit părţii civile M.I., ce se afla pe drumul sătesc din comuna Ipatele, judeţul Iaşi, producându-i leziuni toracice ce i-au pus viaţa în primejdie, necesitând 35-40 zile îngrijiri medicale şi tratamente medicale ulterioare în unităţi specializate, care l-au făcut inapt pentru o perioadă nedeterminată pentru activităţi fizice obişnuite în agricultură, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, cât şi a judecăţii, în primă instanţă, respectiv declaraţiile părţii civile M.I. (filele 25-29 dosarul parchetului şi fila 19 dosarul tribunalului), declaraţiile martorilor M.I. (fila 33 dosarul parchetului), M.D. (filele 34-36 dosarul parchetului şi fila 50 dosarul tribunalului), M.L. (fila 37 dosarul parchetului, S.E. (fila 38 dosarul parchetului), M.A. (fila 40 dosarul parchetului şi fila 36 dosarul tribunalului), M.G. (fila 42 dosarul parchetului şi fila 86 dosarul tribunalului), R.A. (fila 51 dosarul tribunalului), B.M. (fila 85 dosarul tribunalului), M.N. (fila 87 dosarul tribunalului), fotocopia certificatului medico-legal emis la 8 martie 2005 de Institutul de Medicină Legală Iaşi privind pe M.I., ce a concluzionat că „M.I. prezintă plagă tăiată toracică cu hemotorax minim şi contuzie pulmonară şi plagă tăiată a coapsei dr. Leziunile s-au produs prin loviri cu obiect înţepător tăios (cuţit) şi pot data din 15 martie 2005. Necesită 35-40 zile îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii.”, (fila 46 dosarul parchetului ), raportul de expertiză medico-legală nr. 428/OF din 29 martie2005 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi în care s-a concluzionat că „1. M.I. prezintă o plagă tăiată penetrantă a hemitoracelui dr. cu hemotorax minim consecutiv şi contuzie pulmonară şi o plagă tăiată a coapsei dr. 2. Leziunile s-au produs prin lovire cu obiecte înţepător-tăioase (cuţit) şi pot data din 14 martie2005. 3. Necesită 35-40 zile de îngrijiri medicale, cu incapacitate de muncă pe această perioadă. 4. Leziunea toracică întruneşte caracteristicile medico-legale a periculozităţii pentru viaţă.”, din care a rezultat contribuţia concretă a inculpatului G.N. la săvârşirea faptei, fiind dovedită vinovăţia sa în comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
În declaraţia dată, în primă instanţă, martorul M.D. a arătat că „Îmi menţin declaraţia dată anterior, deoarece conţine adevărul. Ştiu că în urmă cu trei ani, 14 martie2005 am fost solicitat de inc. G.N. să îl ajut la montarea unor porţi. Când am sosit la casa acestuia am aflat că G.N. era plecat la poliţie iar de faţă, dar de cealaltă parte a gradului, în incinta curţii lor, se aflau I.M. şi M.N. La scurt timp a venit şi G.N. Între părţi nu a intervenit nicio ceartă doar că G.N. l-a chemat pe M.I. la dânsul. M.I. a sărit gardul în drumul sătesc, loc în care a fost lovit cu cuţitul în zona pieptului. Am văzut o singură lovitură. În conflict a intervenit şi M.N. care s-a înarmat cu o furcă, a venit în drum şi a încercat să îl lovească pe inculpat dar a fost oprit de socrul inculpatului care a prins de furcă şi ia luat-o. De faţă la locul conflictului nu mai erau alte persoane decât cele enumerate. M.N. a intervenit în apărarea fiului său, după aceasta a fost lovit. Imediat după aplicarea loviturii eu m-am retras la domiciliul meu şi nu cunosc nimic în legătură cu starea părţii vătămate…”.
Martorul R.A. în declaraţia dată în primă instanţă a menţionat că „Îmi menţin declaraţia dată anterior care conţine adevărul. În ziua de 14 martie 2005 mă aflam la fam. M.G. la treabă. De faţă era şi M.A. când am auzit nişte răcnete. Mă aflam la o distanţă de 200-300 m şi am văzut cum G.N. şi cu B.M. loveau pe M.I. cu nişte pari. Fiecare aveau câte un par în mână. Ulterior am auzit că M.I. a fost tăiat cu cuţitul, dar eu nu am văzut, ştiu doar că a fost luat cu salvarea. După ce G.N. a aflat că sunt martor în această cauză am avut numai neplăceri, mi-a lovit concubina, a venit cu parul la familia mea. Înainte de acest moment nu am avut duşmănie cu acesta. În drum nu am mai văzut alte persoane…Conflictul s-a desfăşurat în drumul sătesc. După ce a fost lovit cu parul M.I. a căzut la pământ…”.
Martorul M.G. în declaraţia dată în primă instanţă a precizat că „…Discuţia cu partea vătămată nu a implicat şi descrierea împrejurărilor în care a fost lovită dar aceasta mi-a spus că a fost lovită cu cuţitul de G.N. Nu am cerut explicaţii pentru că nu mă interesa. Incidentul a avut loc pe drumul sătesc, pe o cărare…”
Martorul M.N. în declaraţia dată în primă instanţă a arătat că „Sunt tatăl părţii vătămate. Îmi menţin declaraţiile date la poliţie care reflectă adevărul. În ziua de 14 martie2005 ne aflam pe un teren proprietatea noastră care era îngrădit cu gard pe latura dinspre drum şi pe cea laterală şi am văzut când inculpatul G.N. împreună cu B.M. lucrau la desfacerea gardului. Eu le-am cerut să înceteze această activitate şi să chemăm comisia de fond funciar şi primarul pentru a stabili hotarul dintre cele două proprietăţi. G.N. a scos un cuţit, avea în mână şi un par, iar la vederea acestor obiecte fiul meu M.N. a fugit, dar la o distanţă de 40-50 m a fost ajuns şi lovit o dată în zona toracelui după care în picior şi în mână. Incidentul s-a consumat pe drumul sătesc în afara proprietăţilor noastre. A fost anunţată soţia părţii vătămate care a venit şi a ridicat-o din zona gârlei. Partea vătămată avea o hemoragie puternică care nu putea fi oprită şi dacă nu s-ar fi prezentat personalul medical de la salvare ar fi murit pe loc. partea vătămată nu a încercat să lovească inculpatul nici înainte şi nici după aceea şi nu avea nimic în mână. Eu am avut o furcă în mână dar nu am lovit cu ea. Eu i-am dat acest obiect martorului B.M. şi am spus să chemăm lucrător de poliţie pentru că nu am venit să ne omorâm acolo. G.N. m-a lovit şi pe mine cu un par de după cap, am căzut şi din acest motiv nu am putut să-l ajut pe fiul meu. Arăt că iniţial a fost lovită partea vătămată şi după aceea am fost lovit şi eu. Furca pe care o aveam eu în mână a ajuns la sediul poliţiei pentru că a fost dată de martorul B.M.”
Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra mijloacelor de probă administrate în cauză şi al căror conţinut al unora din acestea a şi fost prezentat mai sus, constată că materialitatea concretă a săvârşirii faptei, respectiv actele de executare comise au evidenţiat atitudinea subiectivă a inculpatului de a produce rezultatul letal al victimei, atâta timp cât a folosit un instrument apt de a cauza moartea, respectiv un cuţit, într-o zonă vitală, respectiv aceea a toracelui, cu o intensitate relativ ridicată, lovire ce a produs leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 35-40 zile de îngrijire medicală, cu o incapacitate de muncă pe acea perioadă, leziunea toracică întrunind caracteristicile medico-legale a periculozităţii pentru viaţă, aşa încât inculpatul, chiar dacă nu a urmărit, a acceptat producerea suprimării vieţii victimei, chiar dacă fapta a rămas sub forma tentativei.
Astfel, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu este fondat, nefiind aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 17 C. proc. pen.
Totodată, în contextul cauzei, Înalta Curte consideră că este inutilă şi neconcludentă administrarea probei solicitată în scris în motivele de recurs depuse la dosar şi anume efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se stabilească în mod clar şi neechivoc dacă lovitura toracică primită de partea vătămată M.I. a pus în primejdie viaţa acestuia, având în vedere că în cauză a fost efectuată o expertiză medico-legală, aşa cum de altfel s-a şi arătat, iar în raportul întocmit s-a concluzionat în mod expres că ”leziunea toracică întruneşte caracteristicile medico-legale a periculozităţii pentru viaţă”, neexistând o altă expertiză ale cărei concluzii să fie contradictorii, situaţie care ar fi impus avizarea unuia din rapoartele întocmite de către Comisia Superioară Medico-Legală, în condiţiile art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 aprobată prin Legea nr. 459 din 18 iulie 2001 şi care în norma arătată statuează asupra competenţei comisiei superioare medico-legale, în sensul că aceasta verifică şi avizează, din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte apreciază că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
De asemenea, instanţa de recurs, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei penale nr. 110 din 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, cuantumul mai sus menţionat fiind stabilit, potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei penale nr. 110 din 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2136/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 67/2009. Penal → |
|---|
