ICCJ. Decizia nr. 2346/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2346/2010
Dosar nr. 5/42/2011
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra recursului de faţă în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 69 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.G. împotriva rezoluţiilor nr. 501/P/2009 din 27 octombrie 2010 şi nr. 1563/11/2/2010 din 29 noiembrie 2010 adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 501/P/2009, fiind menţinute ca legale şi temeinice aceste soluţii.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 501/P/2009 din 27 octombrie 2010 adoptată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de F.M.G. şi C.A., magistraţi procurori, S.V., comisar şef de poliţie şi C.I., comisar de poliţie, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 alin. (2) C. pen. şi art. 268 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că faptele nu există [art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 alin. (2) C. pen.], respectiv, faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 268 C. pen. - latură subiectivă, pentru magistraţii procurori F.M.G. şi C.A.), astfel că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare.
Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 96/P/2009 din 08 aprilie 2010, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror şi ofiţerii de poliţie de mai sus pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 precum şi disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare faţă de aceştia, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 266 alin. (2) C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că L.G. a formulat mai multe plângeri penale pe care Ie-a adresat D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti, D.N.A. - Structura Centrală, Consiliului Superior al Magistraturii şi Direcţiei Generale Anticorupţie - Serviciul Judeţean Anticorupţie Buzău, dosarele fiind conexate sub nr. 96/P/2009.
Î cuprinsul plângerilor se reclama că începând cu anul 2000 magistratul procuror F.M.G., precum şi ofiţerii de poliţie judiciară S.V. şi C.I., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu referire la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorilor unor infracţiuni de furt calificat, au insistat pe lângă el şi i-au făcut diferite promisiuni (menţinerea în arestul I.P.J. Buzău, intervenţia pe lângă magistraţii judecători, pentru a-i determina să pronunţe condamnări reduse), astfel încât l-au convins să recunoască comiterea unor fapte aflate în evidenţa lucrărilor cu caracter penal cu autori necunoscuţi.
Se susţinea că magistratul procuror şi ofiţerii de poliţie judiciară au primit diferite sume de bani, atât de la acesta cât şi de la alte persoane.
Pe baza actelor premergătoare efectuate s-a concluzionat că nu rezultă indicii care să conducă la presupunerea rezonabilă că persoanele cercetate au săvârşit faptele de corupţie sesizate.
Plângerea formulată de petentul L.G. conform art. 75-278 C. proc. pen. a fost respinsă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 1563/11/2/2010 din 29 noiembrie 2010.
Împotriva actelor procurorului acesta, în termen legal, a formulat plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Verificând plângerea formulată de petentul L.G., în raport de motivele invocate, pe baza actelor de urmărire penală din dosarul nr. 501/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Instanţa a luat act de susţinerea formulată de petentul L.G., în sensul că nu a formulat plângere penală împotriva intimatei C.A., magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, analizând rezoluţia dispusă în dosarul nr. 501/P/2009 numai din perspectiva faptelor reclamate ca fiind comise de ceilalţi intimaţi, respectiv F.M.G., magistrat procuror şi S.V., C.I., comisari de poliţie.
Aşa cum s-a reţinut de către procuror intimaţii F.M.G., S.V. şi C.I. au fost acuzaţi de persoana vătămată L.G. că începând cu anul 2000 aceştia i-au făcut diverse promisiuni, cum ar fi menţinerea în arestul I.P.J. Buzău şi intervenţia pe lângă magistraţii judecători pentru aplicarea unor pedepse mai blânde, în scopul recunoaşterii unor fapte comise de alte persoane şi aflate în evidenţa lucrărilor cu caracter penal cu autori necunoscuţi, precizând, de asemenea, că atât magistratul procuror cât şi ofiţerii de poliţie judiciară au primit sume de bani atât de la acesta cât şi de la alte persoane.
Pentru săvârşirea unor pretinse fapte de corupţie prin rezoluţia nr. 96/P/2009 din 8 aprilie 2010 Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de F.M.G., S.V. şi C.I., primii cercetaţi pentru infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă iar cel de al doilea pentru luare de mită şi complicitate la dare de mită.
Prin aceeaşi rezoluţie s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, cauză ce a format obiectul dosarului nr. 501/P/2009.
Referitor la magistratul procuror F.M.G. a rezultat din actele premergătoare că aceasta a întocmit Rechizitoriul nr. 778/P/1999 din 10 octombrie 2000, prin care a pus în mişcare acţiunea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.G. pentru comiterea mai multor infracţiuni de furt (şapte fapte), cauză soluţionată prin sentinţa penală nr. 431 din 15 octombrie 2011 a Judecătoriei Pătârlagele, prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, la pronunţarea hotărârii fiind avute în vedere probatoriile administrate în timpul urmăririi penale, inclusiv declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, acesta menţinându-şi poziţia adoptată şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Prin urmare, cât timp petentul şi-a menţinut declaraţiile de recunoaştere şi în faza de cercetare judecătorească, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, este nefondată critica acestuia vizând neaudierea de către procuror a persoanelor prezente la anchetarea sa, o asemenea probă nefiind utilă cauzei.
Totodată, împrejurarea că în perioada 5-11 iulie 2009 petentul s-ar fi aflat pe teritoriul Republicii Ungare, potrivit înscrisului depus şi în aceeaşi perioadă a fost acuzat de comiterea unei infracţiuni de furt, dispunându-se condamnarea sa, nu poate constitui, în lipsa altor probe, indicii temeinice în a considera că intimaţii ar fi vinovaţi de comiterea infracţiunii prev. de art. 246, art. 266 şi art. 268 C. pen., având în vedere că inculpatul însuşi a recunoscut comiterea faptei iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că la momentul cercetării acestuia, intimaţii ar fi cunoscut situaţia învederată prin prezenta plângere, ştiut fiind că infracţiunile imputate intimaţilor se comit numai cu intenţie, fie chiar şi indirectă dar niciodată din culpă.
De asemenea, aşa cum s-a reţinut de procuror, petentul a fost condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt calificat iar pedeapsa de şapte ani închisoare reprezintă rezultanta tuturor sancţiunilor aplicate, aşa încât, chiar şi în situaţia în care se dovedeşte cu certitudine că acesta nu este autorul infracţiunii de furt calificat deoarece la data avută în vedere în actul de acuzare se afla pe teritoriul unui stat străin şi nu era posibilă prezenţa sa la locul comiterii faptei, aceasta nu poate conduce, în mod automat, la concluzia vinovăţiei intimaţilor, fiind necesar a se face dovada presiunilor exercitate de aceştia cu ocazia audierii inculpatului ori exercitării de mijloace dolozive pentru surprinderea consimţământului acestuia.
Ca urmare, susţinerea petentului că rezoluţiile adoptate de procuror sunt date pe baza unui material probator incomplet nu poate fi primită, având în vedere că actele premergătoare efectuate în cauză nu oferă minime indicii în legătură cu săvârşirea de către intimaţii a infracţiunilor imputate, cu atât mai mult cu cât aceeaşi soluţie de neîncepere a urmăririi penale a fost adoptată pentru reclamaţia vizând faptele de corupţie.
În plus, aşa cum a reţinut şi procurorul, referitor la infracţiunile prev. de art. 246 şi art. 266 C. pen. s-a împlinit termenul de prescripţie specială prev. de art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. care a început să curgă la data emiterii rechizitoriului, 13 octombrie 2000, aşa încât acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., a respins plângerea formulată de petentul L.G. ca fiind nefondată, menţinând, pe cale de consecinţă, rezoluţiile adoptate în dosarul nr. 501/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionarul.
Recursul declarat de petiţionar împotriva sentinţei este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 2871 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) şi (8) din acelaşi cod, judecătorul, soluţionând plângerea, pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la lit. a), b), c) de la alin. (8).
Conform prevederilor art. 2781 alin. (10), astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, publicată în M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă.
În cauză, hotărârea recurată de petiţionar a fost pronunţată la data de 28 martie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care nu mai prevede posibilitatea exercitării recursului împotriva acestor hotărâri.
În raport de considerentele expuse, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiţionar L.G. împotriva sentinţei penale nr. 69 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2223/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2550/2010. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
