ICCJ. Decizia nr. 2223/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2223/2010
Dosar nr. 4462/1/2011
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele :
Prin încheierea din 5 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 47273/3/2008, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor M.G., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. l73/UP din 17 septembrie 2008 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 34428/3/2008 şi B.S. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. l71/UP din 17 septembrie 2008 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 34428/3/2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpaţilor M.G. şi B.S. se situează pe coordonatele legalităţii, iar menţinerea acesteia este justificată.
S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind depăşit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpaţii M.G. şi B.S., invocând în principal nulitatea absolută a încheierii iar pe fond solicitând punerea în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
S-a reţinut că inculpaţii împreună cu O.D. au constituit un grup organizat şi prin preluarea SC R.C. SRL au înşelat mai multe societăţi de leasing prin vânzarea succesivă a aceloraşi utilaje către aceste societăţi, activităţi infracţionale desfăşurate în înţelegere cu reprezentanţii societăţilor beneficiare ale contractelor de leasing, creând un prejudiciu de 3200000 Euro, bani care au fost retraşi în numerar de O.D. de la Agenţia Decebal al Reiffeisen Bank.
În drept faptele reţinute în sarcina inculpaţilor sunt prevăzute de art. 7 din Legea 39/2003 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen. reţinându-se în sarcina inculpatului M.G. şi prevederile art. 37 lit. a) C. pen.
Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, de gravitatea deosebită a acesteia, cât şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor, apreciază că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Pe de altă parte se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpaţilor prin sentinţa penală nr. 846 din 6 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, astfel : M.G. la pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 37 lit. a) C. pen. şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., ca pedeapsă complementară, B.S. la pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 19 din OUG 43/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., ca pedeapsă complementară, hotărârea de condamnare, apelată de inculpaţi, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
In acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Referitor la nulitatea invocată de apărătorii inculpaţilor, Înalta Curte constată că deşii în încheierea atacată este trecută data de 5 aprilie 2011 în loc de 5 mai 2011 nu s-a produs nici o vătămare a drepturilor inculpaţilor. în adresa de comunicare a soluţiei la locurile de detenţie, se arată că prin încheierea din 5 mai 2011 s-a menţinut măsura preventivă dându-li-se astfel posibilitatea de a declara calea de atac în termenul prevăzut de lege. Astfel că, în cauză nu se poate vorbi despre o nulitate absolută sau relativă ci de cel mult o eroare materială care se poate îndrepta de instanţa la care s-a produs.
Faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul pentru apărarea din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.G. şi B.S. împotriva încheierii din 5 mai 2011a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosar nr. 47273/3/2008 (115/2011).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de cate 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de cate 25 lei , reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, pană la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 31 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2019/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2346/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
