ICCJ. Decizia nr. 2516/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2516/2010
Dosar nr.64/57/2010
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 21 din 4 martie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul G.N.C. împotriva rezoluţiei din 21 decembrie 2009 dată în Dosarul nr. 944/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele: Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, petiţionarul a solicitat efectuarea de cercetări faţă de magistratul judecător F.P. pentru pretinsa săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 247 C. pen., susţinând că, în soluţionarea cauzei sale penale i-a îngrădit în mod nejustificat dreptul la apărare.
Prin rezoluţia din 21 decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 944/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul magistrat, pentru infracţiunea reclamată, reţinându-se că, din verificările efectuate, a rezultat că acesta a respectat dreptul la apărare al inculpatului, cu ocazia dispunerii prelungirii arestării preventive până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de Curtea Constituţională.
Prin rezoluţia din 8 ianuarie 2010, dată în Dosarul nr. 5/11/2/2010 de către procurorul general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Prin plângerea depusă la instanţă, petiţionarul a criticat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarului, reţinând, în esenţă, că nu există indicii suficiente care să justifice începerea urmăririi penale, neputând fi reţinută exercitarea cu bună ştiinţă de către magistrat a prerogativelor sale în detrimentul intereselor legitime ale petentului.
S-a mai reţinut că, prin numirea unui apărător din oficiu pentru petent nu s-a limitat dreptul la apărare al acestuia, în condiţiile în care aceasta a fost argumentată de imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionarul, pe care nu l-a motivat.
Recursul declarat de petiţionar împotriva sentinţei este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiţionare, ca nefondată, reţinându-se că intimatul judecător şi-a îndeplinit, în mod corect, atribuţiile de serviciu, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiţionarului.
Criticile petiţionarului, care se referă la modul de soluţionare a cererilor de liberare provizorie şi de înlocuire a măsurii arestării preventive de către intimatul judecător, în lipsa apărătorului ales al petentului, care se afla într-o imposibilitate obiectivă de prezentare, învederată instanţei, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului sub aspectul săvârşirii infracţiunii reclamate de petiţionar.
Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicţie în cadrul instanţelor de judecată, îşi desfăşoară activitatea în temeiul legii, având obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin, prin pronunţarea unor soluţii legale şi temeinice, în raport de probele administrate, ce pot fi verificate şi desfiinţate prin intermediul căilor legale de atac.
Desfăşurarea activităţii de jurisdicţie nu poate fi concepută fără independenţa şi autonomia acelora care realizează sau înfăptuiesc justiţia, principiu înscris în Constituţie şi în Statutul Magistraţilor.
Aşa fiind, hotărârile judecătoreşti şi eventualele încălcări ale dispoziţiilor procesual penale nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune.
De altfel, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., judecătorul este învestit doar cu verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror şi nu se poate substitui instanţei care a pronunţat soluţia pe baza actelor din dosar.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar G.N.C. împotriva Sentinţei penale nr. 21 din 4 martie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 iunie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2515/2010. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 2518/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
