ICCJ. Decizia nr. 339/2010. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheiereanr. 339/2010
Dosar nr. 188/1/2012
Şedinţa publică din 12 martie 2012
Asupra conflictului de competenţă de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2180/R din 31 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 20795/302/2010 s-a dispus recalificarea căilor de atac exercitate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, inculpatul S.L. şi partea civilă Administraţia Finanţelor Publice Sector 5 Bucureşti, ca fiind apeluri declarate împotriva sentinţei penale nr. 384 din 11 martie 2011 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
S-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin sentinţa penală nr. 384 din 11 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 20795/302/2010, s-a dispus condamnarea inculpatului S.L. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 320/1 C. proc. pen..
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, inculpatul S.L. şi partea civilă Administraţia Finanţelor Publice Sector 5 – Bucureşti.
La al patrulea termen de judecată, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti, a recalificat calea de atac ca fiind apel şi nu recurs, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Se reţine, în esenţă, că, pe parcursul judecăţii, au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 202/2010 care au stabilit competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 în sarcina tribunalului. Consecinţa directă a acestei modificări o constituie menţinerea unui triplu grad de jurisdicţie în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală.
Aceste modificări legislative particularizează situaţia infracţiunii de evaziune fiscală, ca fiind singura infracţiune în privinţa căreia triplul grad de jurisdicţie este recunoscut atât anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 cât şi ulterior.
S-a reţinut că interpretarea, per a contrario, a dispoziţiilor alin. (1) al art. XXIV din Legea nr. 202/2010, obligă la luarea în considerare a tuturor normelor legale noi referitoare la căile de atac.
Or, chiar legea nouă este cea care, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, consacră în mod expres menţinerea unui triplu grad de jurisdicţie, în cazul infracţiunilor prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, dispoziţii pe care, instanţele au obligaţia să le aplice în egală măsură.
Curtea de Apel a apreciat că absenţa unei norme legale care să consacre posibilitatea atacării cu apel a acestor sentinţei şi competenţa funcţională tranzitorie a tribunalelor de a soluţiona căile de atac nu echivalează cu însăşi inexistenţa dreptului la apel în substanţa sa. Aceasta deoarece, în condiţiile în care triplul grad de jurisdicţie este consacrat legislativ atât înainte cât şi după intrarea în vigoare a legii noi, numai o dispoziţie expresă ar putea constitui, cu titlu tranzitoriu, o excepţie de la această regulă prin recunoaşterea temporară a unui dublu grad de jurisdicţie în situaţiile de natura celor analizate.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 1404/R din 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 20795/302/2010 s-a dispus, în baza art. 42 C. proc. pen., rap. la art. 25, art. 27 pct. 1 C. proc. pen., şi dispoziţiile Legii nr. 202/2010, declinarea competenţei de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
S-a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi s-a dispus trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru regulator de competenţă.
Tribunalul a invocat dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, coroborat cu prevederile art. 27 pct. 1 C. proc. pen., apreciind că hotărârile pronunţate de judecătorii, după intrarea în vigoare a legii speciale – inclusiv pentru infracţiunea de evaziune fiscală sunt supuse căii de atac a recursului, la Curtea de Apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând conflictul negativ de competenţă ivit în cauză, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite, vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, precum şi cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi”.
În alin. (1) al aceleiaşi legi se prevede că, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Aceste dispoziţii reglementează căile de atac în timp ce la alin. (3) din acelaşi text, este reglementată competenţa instanţelor stabilindu-se că tribunalul judecă, în primă instanţă, şi infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Prin urmare, hotărârile pronunţate de instanţe anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse aceleiaşi căi de atac sub care a început procesul, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt supuse căilor de atac prevăzute în noua lege.
Aceleaşi căi de atac sub aplicabile şi în cazul casării deciziei, respectiv desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, în această ipoteză instanţele de control judiciar fiind obligate să respecte dispoziţiile art. XVIII alin. (3) din Legea nr. 202/2010 privind competenţa instanţelor.
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. XXIV din Legea nr. 202/2010, trebuiesc corelate cu prevederile art. 3851 alin.2 lit. c) C. proc. pen., privind hotărârile supuse recursului, potrivit cu care sentinţele pronunţate de judecătorii pot fi atacate numai cu recurs, dar şi cu prevederile art. XVIII pct. 9 din aceeaşi lege, potrivit cărora Curţile de Apel, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Cum în speţă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti – respectând dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 – continuând judecarea cauzei ce a avut ca obiect săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, săvârşită de inculpatul S.L. – s-a pronunţat după intrarea în vigoare a legii, hotărârea pronunţată va fi supusă recursului, la Curtea de Apel.
În lipsa unor dispoziţii exprese în Legea nr. 202/2010, care să stabilească o competenţă funcţională limitată, nu pot fi ignorate prevederile tranzitorii, exprese, ale legii privind căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii care, aşa cum rezultă, pot fi atacate numai cu recurs la Curtea de Apel.
A interpreta altfel, ar însemna modificarea competenţei materiale şi funcţionale a instanţelor, ceea ce ar atrage pronunţarea unei hotărâri lovită de nulitate absolută. tribunalul neputând fi, deopotrivă – pentru acelaşi gen de cauză, şi instanţă de fond şi instanţă de apel.
Această concluzie rezultă şi din analiza dispoziţiilor art. 27 şi art. 28 C. proc. pen., care stabilesc competenţa tribunalelor acestea soluţionând, după modificările survenite prin Legea nr. 202/2010, numai ca instanţă de fond, respectiv, instanţă de recurs, dispoziţiile alin. (2) – care stabileau competenţa tribunalului ca instanţă de apel – fiind abrogate prin art. XVIII pct. 4 din lege.
Eliminarea căii de atac a apelului a fost generată de necesitatea asigurării celerităţii procesului penal fiind menţinută o singură cale de atac ordinară, şi anume, calea de atac a recursului.
Apreciem că, nu constituie un argument de natură a înfrânge cele expuse anterior – în lipsa unor dispoziţii exprese ale legii – faptul că pentru aceste situaţii, părţile ar fi prejudiciate de un grad de jurisdicţie în condiţiile în care, pe de o parte stabilirea căilor de atac este atributul exclusiv al legiuitorului, iar pe de altă parte, legea prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, care, în această ipoteză, are caracter devolutiv, fiind satisfăcute şi exigenţele ce decurg din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul S.L., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul S.L. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2010. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 782/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
