ICCJ. Decizia nr. 3512/2010. Penal. şantajul (art.194 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3512 /20 11
Dosar nr. 226/122/2010
Şedinţa publică din 10 octombrie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 389 din 3 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia penală, s-a dispus achitarea inculpatului I.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins cererea formulată de partea vătămată N.A.C. privind obligarea inculpatului la plata daunelor morale, constatându-se, totodată, că inculpatul a fost arestat preventiv de la 22 mai 2009 la 25 mai 2009.
În considerentele acestei hotărâri s-au reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 295/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.F. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., reţinându-se că, în perioada 16 mai 2009 - 22 mai 2009, prin convorbiri telefonice şi S.M.S.-uri, a constrâns-o pe partea vătămată N.A.C. să îi remită suma de 1.000 euro ameninţând-o că va divulga soţului relaţia extraconjugală pe care o avuseseră anterior.
S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că, la data de 20 mai 2009, partea vătămată N.A.C. a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu solicitând efectuarea de cercetări faţă de inculpatul I.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj întrucât, la data de 16 mai 2009, a apelat-o telefonic şi i-a trimis S.M.S.-uri de la postul telefonic XXX, solicitându-i suma de 1.000 euro pentru a nu divulga soţului său relaţia extraconjugală pe o avuseseră anterior.
În cadrul actelor de cercetare efectuate în cauză, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a dispus, prin ordonanţă provizorie, interceptarea şi înregistrarea audio-video a discuţiilor în mediu ambiental purtate între inculpat şi partea vătămată, precum şi interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de la postul YYY aparţinând părţii vătămate, în perioada 20 mai 2009, ora 16.00 - 22 mai 2009, ora 16.00.
Urmare punerii în aplicare a dispoziţiilor susmenţionatei ordonanţe, s-a constatat că, la data de 22 mai 2009, orele 07.27, inculpatul a apelat-o pe partea vătămată pe telefonul mobil, ameninţând-o că va aduce la cunoştinţă soţului relaţia intimă pe care o avuseseră anterior („îl aştept pe bărbată-tu, am ceva să-i spun"(...) „dacă te ţine , spune-i tu înainte. Şi o să-i arăt altceva" etc), dacă nu îi va da suma de 1.000 euro.
Ulterior, la data de 25 mai 2009, în jurul orelor 11.36, la solicitarea inculpatului, partea vătămată s-a întâlnit cu acesta în zona centrală a Municipiului Giurgiu şi i-a înmânat suma de 1.000 euro care fusese anterior marcată şi inseriată de organele de anchetă.
Suma susmenţionată a fost găsită asupra inculpatului cu ocazia constatării infracţiunii flagrante.
S-a apreciat că fapta dedusă judecăţii este dovedită prin următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile inculpatului, declaraţii de martori, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice, procese-verbale de cercetare la faţa locului şi planşe fotografice, proces-verbal de inserare şi marcare criminalistică, copii fişe fiscale, copii contracte de împrumut, fişă cazier judiciar.
S-a mai reţinut în actul de inculpare că, în cursul anchetei, împotriva inculpatului I.F. au formulat plângeri penale şi părţile vătămate A.I. şi V.M. care au solicitat efectuarea de cercetări faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.
În motivarea plângerilor, părţile vătămate au arătat că, pe fondul relaţiilor cu inculpatul din cursul anilor 2006, respectiv 2008, la solicitarea acestuia şi în virtutea unor promisiuni de căsătorie, au contractat împrumuturi bancare în valoare de 39.000 RON şi 60.000 RON pentru achiziţionarea de bunuri mobile şi imobile. Inculpatul a folosit banii în scop personal, ulterior refuzând să contribuie la achitarea debitelor.
În urma cercetărilor efectuate, organele de anchetă au dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului I.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen., constatând că fapta reclamată de partea vătămată A.I. nu este prevăzută de legea penală, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 1576 - 1577 C. civ. şi cele ale răspunderii civile contractuale, iar fapta reclamată de parte vătămată V.M. făcuse deja obiectul cercetărilor în Dosarul nr. 3973/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, în care se dispusese o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Fiind învestită în limitele anterior menţionate, în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a procedat la audierea părţii vătămate N.A.C., inculpatului I.F., martorilor din acte D.M., S.N., B.I., N.M., B.P., A.I., V.M., F.L.S., T.L.E., C.G., precum şi a martorilor propuşi de inculpat pentru dovedirea relaţiei cu partea vătămată - G.G. şi M.P.
Deşi instanţa fondului a încuviinţat şi cererea probatorie formulată de partea vătămată privind administrarea probei testimoniale pentru dovedirea prejudiciului moral suferit urmare faptei săvârşite de inculpat, partea nu a prezentat în instanţă niciun martor şi nici nu a depus la dosarul cauzei datele de stare civilă ale unui asemenea martor, în vederea citării.
Menţinând poziţia adoptată în cursul urmăririi penale, inculpatul nu a recunoscut nici în faţa instanţei de fond că a şantajat-o pe partea vătămată pentru a obţine bani, susţinând că, în realitate, i-a pretins suma de 1.000 euro cu titlu de împrumut.
Convorbirile telefonice purtate de inculpat cu o terţă persoană, înregistrate, redate şi transcrise pe cele două CD-uri depuse de inculpat în şedinţa din 21 aprilie 2010 au fost valorificate de instanţa de fond, conform dispoziţiilor art. 916 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce înregistrarea pe suport magnetic depusă la data 08 septembrie 2010 nu a fost valorificată întrucât inculpatul nu a precizat conţinutul acesteia şi nici a transcris informaţia înregistrată.
În urma analizei materialului probator, instanţa de fond a apreciat că faptei săvârşite de inculpat îi lipseşte elementul material esenţial al infracţiunii de şantaj şi anume constrângerea prin ameninţare, specifică infracţiunii prev. de art. 194 alin. (2) C. pen., întrucât din conţinutul înregistrării convorbirilor interceptate nu rezultă că partea vătămată ar fi fost constrânsă de către inculpat.
În acest sens, s-a reţinut că din conţinutul convorbirii înregistrate autorizat la data de 22 mai 2009 rezultă că, deşi partea vătămată - care ştia că discuţia purtată cu inculpatul este înregistrată - a insistat să îi remită inculpatului suma de 1.000 euro pentru a fi lăsată în pace, inculpatul a cerut ca banii să-i fie daţi cu titlu de împrumut, fără a exercita vreo ameninţare cu darea în vileag către soţul părţii vătămate a relaţiei pe care o avuseseră cei doi interlocutori.
Cu referire la aceeaşi discuţie, instanţa de fond a apreciat că afirmaţia inculpatului în sensul că va apela la soţul părţii vătămate în cazul în care aceasta nu îl va ajuta, nu a fost de natură să creeze părţii vătămate temerea că inculpatul va divulga soţului său relaţia pe care o avuseseră anterior.
Instanţa de fond a apreciat că o dovadă în acest sens este mesajul trimis de inculpat părţii vătămate la data de 17 mai 2009, a doua zi după aşa-zisa constrângere, reţinând că prin conţinutul său: „Am reuşit să amân până miercuri la ora 18.00. Am riscat enorm, am încredere în tine. Te rog din suflet să nu mă dezamăgeşti cu ziua sau cu suma, „mesajul relevă mai degrabă rugămintea inculpatului de a i se da suma promisă la data stabilită şi nicidecum o activitate de constrângere psihică a părţii vătămate pentru a îi remite banii.
S-a apreciat că aceeaşi relevanţă o are şi discuţia purtată la data de 22 mai 2009 în cadrul căreia inculpatul afirmă: „Da. Ţi-i dau înapoi" „Şi ţi-i dau înapoi şi numai ne (...)".
Pentru considerentele anterior menţionate, prima instanţă a apreciat că probele administrate în cauză nu sunt de natură să confirme susţinerea părţii vătămate că a fost constrânsă de inculpat să-i remită suma de 1.000 euro, ameninţând-o că în caz contrar va divulga soţului său relaţia pe care o avuseseră anterior.
Ca urmare, constatând că în cauză lipseşte elementul esenţial al infracţiunii de şantaj şi anume, constrângerea prin ameninţare, prima instanţă a dispus achitarea inculpatului I.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 194 alin. (2) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În latură civilă, instanţa a respins cererea părţii vătămate de obligare a inculpatului la plata de daune morale, constatând că partea nu a făcut dovada vreunui prejudiciu moral suferit ca urmare a faptei comise de către inculpat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi partea vătămată N.A.C., criticile formulate vizând greşita achitare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj şi greşita soluţionare a laturii civile a cauzei.
Prin decizia penală nr. 98A din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi de partea vătămată N.A.C.
În considerentele deciziei din apel s-a reţinut, în esenţă, că activitatea desfăşurată de inculpat nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen. care presupune efectuarea unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea, soţul sau o rudă apropiată va suporta un rău constând în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, temere care o pune în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii.
Raportându-se la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat în cauză, cu referire expresă la convorbirea telefonică purtată între părţi la data de 22 mai 2009, instanţa de control judiciar a evidenţiat faptul că din conţinutul respectivei înregistrări nu rezultă că partea vătămată ar fi fost constrânsă de către inculpat în modalitatea prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în argumentare reluând consideraţiile primei instanţe sub acest aspect.
În raport de împrejurările concrete ale cauzei, instanţa de apel a constatat că ameninţarea reclamată de partea vătămată N.A.C. nu era susceptibilă de a-i produce victimei o asemenea temere încât să-i remită inculpatului suma de 1.000 euro pentru a nu divulga soţului acesteia relaţia extraconjugală pe care o avuseseră anterior.
Pe cale de consecinţă, reţinând că activitatea inculpatului nu se circumscrie elementului material esenţial al infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. - constrângerea prin ameninţare şi că, prin urmare, soluţia de achitare a inculpatului pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. este temeinică şi legală, instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchet şi partea vătămată.
Şi împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului I.F. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs s-a arătat că soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, menţinută în apel, este greşită întrucât se fundamentează pe o stare de fapt eronată, contrară probelor administrate şi din a căror interpretare corespunzătoare rezulta vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei menţionate în rechizitoriu.
În acest sens s-a susţinut că, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de şantaj s-a consumat în momentul în care inculpatul I.F. a ameninţat-o pe partea vătămată că-i va spune soţului său despre relaţia extraconjugală pe care o avuseseră anterior, în situaţia în care nu îi va da suma de 1.000 euro, neavând importanţă titlul cu care inculpatul a primit banii ulterior. Caracterul real al ameninţării rezultă chiar din declaraţiile inculpatului care recunoaşte că dacă partea vătămată nu îi dădea banii, era dispus să meargă la soţul acesteia pentru a-i spune ce s-a întâmplat şi a-i cere suma de 100 euro. Aceste declaraţii au fost greşit interpretate de instanţe ca nefiind de natură să creeze părţii vătămate temerea că va fi dată în vileag de inculpat. În realitate, tocmai aceste afirmaţii au întărit convingerea părţii vătămate că, în cazul în care nu va satisface pretenţiile inculpatului, acesta îl va contacta pe soţul său şi îi va comunica reluarea relaţiei extraconjugale.
S-a mai arătat că o interpretare eronată au dat instanţele şi mesajului expediat de inculpat părţii vătămate la data de 17 mai 2009, acesta fiind scos din contextul celorlalte mesaje şi convorbiri purtate între părţi ulterior şi în special, convorbirea telefonică din 22 mai 2009 când inculpatul a reiterat ameninţările din data de 16 mai 2009 întrucât partea vătămată nu-i remisese la data de 20 mai 2009 suma pretinsă.
În concluzie, s-a menţionat că este pe deplin dovedită acţiunea inculpatului de ameninţare a părţii vătămate cu darea în vileag a unei fapte compromiţătoare pentru aceasta, inclusiv compromiterea sa publică şi chiar a soţului acesteia, de natură a-i produce părţii vătămate o puternică tulburare psihică şi temere, în scopul obţinerii pe nedrept de către acesta a unui folos material, astfel încât soluţia corectă este condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 194 alin. (2) C. pen.
Examinând cauza în raport de critica formulată şi de cazul de casare invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Trimiterea în judecată a inculpatului I.F. s-a făcut sub acuzaţia de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen. constând în aceea că, în perioada 16 mai 2009 - 22 mai 2009, prin convorbiri telefonice şi S.M.S.-uri, a constrâns-o pe partea vătămată N.A.C. să îi remită suma de 1.000 euro ameninţând-o că va divulga soţului relaţia extraconjugală pe care o avuseseră anterior.
Cercetările efectuate în cauză au avut la bază plângerea depusă de partea vătămată la data de 20 mai 2009 prin care a prezentat situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu.
În cursul declaraţiilor date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţelor, partea vătămată a relatat aceleaşi împrejurări prezentate în cuprinsul plângerii penale.
Potrivit acesteia, la sfârşitul anului 2008, a reluat relaţia extraconjugală pe care o avusese cu inculpatul I.F. în urmă cu 5 ani.
După o scurtă perioadă de timp de la reluarea întâlnirilor, partea vătămată a hotărât să pună capăt relaţiei, comunicându-i hotărârea luată şi inculpatului.
Ca urmare, inculpatul a început să exercite presiuni asupra sa, solicitându-i suma de 1.000 euro pentru a nu divulga soţului său relaţia extraconjugală pe care o avuseseră anterior.
Situaţia privind reluarea relaţiei extraconjugale cu partea vătămată şi antecedenţa acesteia a fost confirmată şi de inculpat, acesta prezentând însă o altă justificare pentru pretinderea sumei de 1.000 euro şi anume că banii erau destinaţi achitării parţiale a unei datorii de 3.000 euro pe care o avea faţă de prietena sa de la acel moment, în perspectiva încetării relaţiei cu aceasta şi a consolidării relaţiei cu partea vătămată.
În declaraţiile date în faţa instanţelor de fond şi de recurs, inculpatul a menţionat că ulterior declanşării anchetei penale a reluat relaţiile cu partea vătămată, aceasta relatându-i că aspectele reclamate în cuprinsul plângerii penale îi fuseseră sugerate de către organele de poliţie.
Susţinerile inculpatului au fost confirmate de martora G.G. care în cuprinsul declaraţiei dată în cursul cercetării judecătoreşti a învederat că în perioada de referinţă îl împrumutase pe inculpat cu suma de 3.000 euro în vederea achiziţionării unei maşini.
Aceeaşi martoră a confirmat şi convorbirile telefonice şi mesajele adresate inculpatului prin care partea vătămată îşi exprima regretul că formulase plângere penală împotriva acestuia, deşi acuzaţiile erau mincinoase.
Ceilalţi martori audiaţi în cauză nu au putut oferi date suplimentare cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii, aceştia fiind martori asistenţi la procedura prinderii în flagrant a inculpatului sau cunoştinţe ale părţilor care au oferit informaţii colaterale cu privire la relaţia celor doi.
În cauză au fost audiate ca martore şi numitele A.I. şi V.M. care însă nu au putut oferi informaţii cu privire la faptele reclamate de partea vătămată.
Cele două martore formulaseră, la rândul lor, plângeri penale împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, soluţiile dispuse de Parchet fiind de scoatere de sub urmărire penală pe temeiurile prevăzute de art. 10 lit. b) şi f) C. proc. pen.
În aceste condiţii, analiza temeiniciei acuzaţiei aduse inculpatului urmează a se face pe baza coroborării declaraţiilor părţilor cu transcrierile convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental interceptate în cauză.
Sub acest aspect, acuzarea susţine că pasajele redate în considerentele hotărârilor pronunţate în cauză au fost eronat interpretate, urmare a scoaterii lor din contextul general al discuţiilor dintre părţi.
Deşi critica privind irelevanţa titlului cu care au fost remişi banii este întemeiată, intenţia specială de a şantaja fiind îndeplinită şi în situaţia în care folosul este just, dacă făptuitorul a urmărit să-l dobândească în mod injust, interpretarea dată de instanţele de fond şi de apel discuţiilor purtate între inculpat şi partea vătămată la data de 22 mai 2009 (singurele convorbiri interceptate în cauză), prin raportare la mesajul remis părţii vătămate de către inculpat la data de 17 mai 2009 şi derularea cronologică a evenimentelor este corectă, din conţinutul susmenţionatelor mijloace de probă nerezultând că partea vătămată ar fi fost constrânsă de către inculpat în modalitatea prev. de art. 194 alin. (2) C. pen.
În acest sens, plecând de la conţinutul denunţului formulat de partea vătămată la data de 20 mai 2009 în care susţine că, la data de 16 mai 2009, a fost ameninţată de inculpatul I.F. că va divulga soţului său relaţia extraconjugală pe o avuseseră anterior, în situaţia în care nu îi va da suma de 1.000 euro, prezentând ca dovadă mesajul trimis de inculpat la data de 17 mai 2009: „Am reuşit să amân până miercuri la ora 18.00. Am riscat enorm, am încredere în tine. Te rog din suflet să nu mă dezamăgeşti cu ziua sau cu suma (...)", se constată că un astfel de mesaj nu este de natură a produce unei persoane o temere care să o pună în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii.
Corelativ, nici în cadrul discuţiilor purtate la data de 22 mai 2009, reacţiile părţii vătămate la afirmaţiile inculpatului în sensul că, dacă nu îl va ajuta, va cere ajutor soţului său, nu reflectă temerea acesteia faţă de o eventuală dare în vileag de către inculpat.
În plus, prin conţinutul lor concret, dialogurile purtate de inculpat şi partea vătămată la data de 22 mai 2010, data remiterii sumei de bani pretinse, redate în procesele-verbale de transcriere aflate la dosar, induc ideea că remiterea către inculpat a sumei de 1.000 euro s-a făcut urmare promisiunii de ajutor material formulată de partea vătămată, iar nu a presiunii psihice la care aceasta ar fi fost supusă.
Ca urmare, fiind evident faptul că acuzarea nu a reuşit să demonstreze, dincolo de orice bănuială legitimă, ameninţarea exercitată de inculpat asupra părţii vătămate, niciuna dintre probele administrate în cauză nefăcând dovada faptului că suma de 1.000 euro era preţul tăcerii inculpatului cu privire la relaţia extraconjugală cu partea vătămată, Înalta Curte constată că soluţia de achitare pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. este temeinică şi legală, elementele de fapt cu relevanţă asupra acuzaţiei formulate împotriva inculpatului I.F. şi semnificaţia lor în ceea ce priveşte încadrarea în drept fiind corect reţinute de instanţe pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în proces.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 98A din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I.F. se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 octombrie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1954/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
