ICCJ. Decizia nr. 4079/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizie nr. 4079/2010

Dosar nr. 208/39/2010

Şedinţa publică din 16 noiembrie 2010

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 77 din 20 august 2010, Curtea de Apel Suceava, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea petentului M.L. împotriva rezoluţiei nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Pentru a dispune în acest sens, judecătorul curţii de apel a reţinut următoarele:

Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava din 30 decembrie 2009 în Dosarul nr. 58/P/2007, în temeiul art. 249 C.pr.pen. combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen., s-a dispus „scoaterea de sub urmărire penală faţă de învinuiţii B.D.G., H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii subiective". Prin rezoluţia nr. 37/11/2/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, din 23 februarie 2010, s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulate de petent împotriva rezoluţiei anterior menţionate. în sinteză, s-a constatat că, pentru a dispune în sensul arătat, s-a avut în vedere, în principal, faptul că incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a deţinutului M.L., a constituit un act premeditat de răzbunare săvârşit de deţinutul P.I. în împrejurări care exclud vinovăţia celor patru învinuiţi.

Împotriva acestor rezoluţii, petentul a formulat plângere, în termenul legal prevăzut de art. 278¹ alin. (1) C. proc. pen, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie. în motivarea plângerii s-a arătat, în esenţă, că cele două rezoluţii sunt nelegale şi netemeinice, întrucât intimaţii şi-au încălcat atribuţiile de serviciu referitoare la efectuarea percheziţiei corporale şi escortarea deţinuţilor.

Analizând plângerea petentul împotriva soluţiei procurorului, conform prevederilor art. 278¹ C. proc. pen, judecătorul curţii de apel a reţinut următoarele:

Prin sentința penală nr. 246 din 28 ianuarie 2010, pronunţată de Judecătoria Botoşani în Dosarul nr. 6602/193/2007, modificată prin Decizia penală nr. 107 din 7 mai 2009 a Tribunalului Botoşani şi prin Decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Suceava, s-a dispus condamnarea inculpatului P.I. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă rezultantă de 2605 zile, la care a fost adăugat un spor de pedeapsă de 3 ani închisoare. Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut că inculpatul P.I., aflat în stare de deţinere, la data de 27 septembrie 2006, a aplicat părţii vătămate M.L., persoană aflată de asemenea în stare de deţinere, o lovitură cu cuţitul în ochi, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 48-50 zile de îngrijiri medicale şi pierderea definitivă a acuităţii vizuale a ochiului stâng, fiind creată o invaliditate permanentă în proporţie de 35%. Victimă a activităţii infracţionale amintite, numitul M.L. a formulat plângere penală şi împotriva numiţilor B.D.G. - subinspector şef la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Botoşani, H.T.C., M.G.V., S.G. şi M.Ş., agenţi de pază în cadrul aceleiaşi instituţii, acuzându-i de neglijenţă în serviciu, întrucât nu au luat măsurile prevăzute de lege şi regulament cu privire la efectuarea percheziţiei corporale a deţinutului şi escortarea sa.

Reţine judecătorul fondului că, potrivit art. 101 din HG nr. 1897/2006, deplasarea în exteriorul locului de deţinere a persoanelor private de libertate, la organele judiciare, spitale, precum şi transferarea la un alt loc de deţinere se realizează în mijloace de transport special amenajate, separat de alte categorii de persoane, acestora aplicându-li-se mijloace de imobilizare, în cazuri justificate, prin decizie a directorului unităţii. La ieşirea şi intrarea din şi în camerele de deţinere, persoanele private de libertate sunt supuse, în mod obligatoriu, percheziţiilor corporale. Scoaterea din camere se desfăşoară numai în prezenţa unui număr de personal suficient, dotat corespunzător, iar atunci când situaţia impune, persoanelor private de libertate li se aplică mijloace de imobilizare.

În cauza de faţă, constată judecătorul fondului că, aşa cum reiese din analiza materialului probator, nu poate fi reţinută culpa învinuiţilor în nici una dintre cele două forme ale sale, respectiv uşurinţă sau neglijenţă (când făptuitorul prevede posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos, dar consideră fără temei că acesta nu se va produce, sau nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să îl prevadă), aceştia aflându-se în imposibilitate să prevadă consecinţele care s-au produs).

Continuând argumentarea sentinţei, judecătorul instanţei de fond a menţionat că s-a stabilit că partea vătămată M.L. era cazată într-o secţie special amenajată, supusă unui regim de maximă siguranţă, aplicat persoanelor condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni grave. La data producerii incidentului, supravegherea secţiei a fost realizată de agenţii M.G.V. şi H.T.C., acesta din urmă fiind plecat la popotă pentru a servi masa, părăsirea postului fiind făcută cu acordul şefului de tură, R.D., cât şi a conducerii penitenciarului, atribuţiile sale fiind preluate temporar de către colegul său. Totodată, s-a stabilit că, în acel moment, toţi deţinuţii se aflau la camere, pe holul secţiei aflându-se doar deţinuţii bucătari, care distribuiau alimente, şi deţinutul care scotea gunoiul din camere, activităţi supravegheate de agentul M.G.V. Aceleaşi activităţi se desfăşurau şi pe secţia a IlI-a, unde erau cazaţi deţinuţii consideraţi mai puţin periculoşi, întrucât executau pedepse mai uşoare, aceştia bucurându-se de un regim mai puţin strict.

Reţine judecătorul instanţei de fond că dispoziţia de mutare a celor patru deţinuţi din camera X în alte camere din cadrul aceleiaşi secţii a fost dată de învinuitul B.D.G., conform atribuţiilor de serviciu care îi reveneau în calitate de comandat de secţie, şi conform regulamentului de ordine interioară, nefiind necesar acordul locţiitorului comandantului penitenciarului, singura obligaţie a sa fiind aceea de a-l informa pe acesta cu privire la măsura dispusă, fapta care de altfel s-a şi întâmplat. Măsura luată a fost justificată şi absolut necesară în condiţiile în care, între deţinuţii din camera X, se declanşase o situaţie conflictuală care putea avea consecinţe grave, dat fiind că s-au proferat ameninţări cu moartea chiar în prezenţa lui B.D.G., care a încercat să aplaneze conflictul, dar şi a agentului de supraveghere, S.G. Scoaterea celor patru deţinuţi din cameră s-a realizat în mod corespunzător, cu efectuarea percheziţiei corporale sumare a fiecăruia, aşa cum prevăd normele de ordine interioară. S-a mai reţinut că agentul S.G. s-a aflat în permanenţă în apropierea uşii de acces pe secţie, pe perioada cât cei patru deţinuţi şi-au căutat un alt loc de cazare, acesta supraveghind şi activitatea de distribuire a alimentelor şi de scoatere a gunoiului din camere, care era în curs de finalizare, desfăşurându-se la capătul tronsonului, la ultimele trei camere dinspre ieşire, astfel încât oricine ar fi intrat sau ieşit ar fi fost observat imediat, deoarece trebuia să treacă pe lângă el. Mai mult, deţinuţii s-au aflat într-o zonă de unde nu aveau posibilitatea să părăsească secţia, uşa de acces situată la mijlocul secţiei fiind permanent încuiată şi verificată de agentul M.Ş., înainte de a pleca cu deţinutul G.M.

De asemenea, în opinia judecătorului instanţei de fond s-a stabilit temeinic că supraveghetorii H.T.C. şi M.Ş. au plecat de pe secţii cu aprobarea comandantului, fiind înlocuiţi de ceilalţi doi agenţi care le-au preluat temporar atribuţiile, neputându-se reţine că aceştia au vreo culpă în producerea incidentului dintre deţinuţii M.L. şi P.I.

În final, faţă de cele arătate anterior, judecătorul curţii de apel a apreciat că în mod temeinic şi legal s-a stabilit că nu poate fi reţinută culpa vreunuia din intimaţi cu privire la îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, vinovăţia cu privire la agresiunea fizică propriu-zisă şi actele premergătoare acesteia (pătrunderea în cameră cu cuţitul) revenind în exclusivitate numitului P.I., care a fost sancţionat în mod corespunzător, potrivit dispoziţiilor legale incidente. în ceea ce priveşte inexistenţa vreunui incident care să justifice transferul deţinuţilor dintr-o cameră în alta, şi o eventuală tragere la răspundere a intimaţilor pentru infracţiunea de complicitate la vătămare corporală gravă, susţinerile sunt de asemenea nefondate, nefiind susţinute de vreuna din probele administrate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, petentul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.

Recursul petentului va fi admis pentru motivele ce se vor arăta:

1. În fapt, procurorul care a dispus soluţia de netrimitere în judecată, atacată de petent, a reţinut următoarele:

La data de 27 septembrie 2006, numitul B.D.G. - subinspector şef în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Botoşani a fost desemnat să-1 înlocuiască în funcţie pe comandantul de secţie D.D., care răspundea de secţiile I, II, III, IV şi VI.

La data respectivă, pe secţia a Ii-a, la care era arondată şi camera unde cazaţi deţinuţii A.M.I., C.P.C., C.P., C.C.V., L.L., M.D.S., M.L., P.V.F. şi U.I.P., au fost de serviciu agenţii numiţii H.T.C. şi M.G.V.

Pe secţia a IlI-a, unde se afla şi camera în care erau cazaţi deţinuţii B.l.V., C.M., I.C., O.I., P.I., P.D.M., S.I., U.P., O.C. şi D.A. exercitau serviciul de supraveghere agenţii S.G. şi M.Ş.

În jurul orei 14.00, agentul H.T.C. s-a deplasat la popotă pentru a servi masa de prânz, atribuţiile fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G.V., fapt care de altfel se întâmpla zilnic în baza acordului dat de directorul penitenciarului.

La solicitarea agentului S.G., B.D.G. a venit pe secţia a IlI-a şi i-a cerut agentului M.Ş. să-l însoţească pe deţinutul G.M. magazinul din incinta penitenciarului, pentru a-şi face cumpărăturile, rămânând pe secţie agentul S.G.

După plecarea celor doi, subinspectorul şef s-a deplasat la camera pentru a discuta cu un număr de patru deţinuţi, printre care şi cu deţinutul P.I., întrucât agentul S.G. îl încunoştinţase că cei patru solicitaseră ieşirea la raport, manifestându-se violent şi cerând cu insistentă să fie scoşi din cameră şi mutaţi în altă parte, deoarece considerau ca viaţă le este pusă în pericol de deţinuţii I. şi S., care le adresaseră ameninţări cu moartea.

În prezenţa comandantului de secţie şi la solicitarea lui, agentul S.G. a deschis uşa de acces în camera şi, în urma discuţiilor purtate la grilaj cu cei patru deţinuţi, văzând starea conflictuală ivită şi constatând că nu exista nici o posibilitate de conciliere între cele două grupuri, mai ales că şi în prezenţa sa deţinuţii C.F.D., I.C. şi S.I. i-au cerut în mod expres să-i scoată pe cei patru din cameră deoarece, în caz contrar, va fi nevoit să-i ia mai târziu, „făcuţi bucăţele", B.D.G. a hotărât scoaterea lor în vederea mutării în alte camere, apreciind că starea conflictuală era deosebit de gravă, aceasta fiind singura soluţie pentru a preîntâmpina actele de violentă care s-ar fi putut produce.

Conform regulamentului, cei patru deţinuţi, respectiv P.I., O.C., D.A. şi C.M. au fost scoşi pe rând din cameră, agentul S.G. procedând la percheziţionarea corporală sumară a acestora, urmând să le găsească alte locuri de cazare.

După purtarea discuţiilor cu deţinuţii şi darea dispoziţiei către agentul de supraveghere, B.D.G. a plecat la locţiitorul pentru pază şi regim P.V., pentru a raporta evenimentele care au avut loc.

Profitând de faptul că agentul S.G. se ocupa şi de supravegherea deţinuţilor bucătari care distribuiau masa de prânz, cât şi a deţinutului care scotea gunoiul menajer din camerele secţiei, deţinutul P.I. s-a deplasat la etajul inferior, pe secţia a II-a, la camera X, şi, prin vizeta care era deschisă, întrucât se servise masa de prânz, l-a chemat pe deţinutul M.L., căruia i-a aplicat o lovitură cu un obiect tăietor înţepător în regiunea ochiului stâng, după care a revenit la nivelul unde era cazat, fără a fi observat de agentul M.G.V.

2. Înalta Curte constată că atât petentul M.L., cât şi numitul P.I. se aflau, la data faptelor, în stare de detenţie, ca persoane aflate temporar în custodia statului. Scopul plasării numitului M.L. în custodia statului, în regim de penitenciar, a fost cel de executare a unor măsuri privative de libertate. O persoană plasată în detenţie se află, inerent, într-o relativă dependenţă de protecţia asigurată de stat, fîindu-i limitată posibilitatea de a se apăra singură împotriva agresiunii altor persoane.

3. Jurisprudenţa C.E.D.O., în această materie, este caracterizată printr-o constantă poziţie, definită prin următoarele principii:

- revine statului obligaţia de a lua măsurile necesare preîntâmpinării actelor de agresiune contra persoanei aflată în custodia sa şi de a da o explicaţie plauzibilă atunci când o persoană plasată în detenţie - chiar şi în situaţia persoanelor deţinute după hotărâri de condamnare - prezintă anumite leziuni corporale (C.E.D.O., secţia I, hotărârea Satik şi alţii c. Turcia, 10 octombrie 2000, 31866/96);

- în situaţiile în care o persoană plasată în detenţie – persoana aflându-se deci în custodia statului - reclamă agresarea sa şi vătămarea corporală, revine autorităţilor statului obligaţia pozitivă de a realiza o anchetă eficace (C.E.D.O., secţia II, hotărârea Veznedaroglu versus Turcia, 11 aprilie 2000, 32357/96);

- prin plasarea unei persoane în detenţie nu trebuie să se ajungă dincolo de ceea ce implică, în mod necesar, un tratament sau o pedeapsă legitimă. Curtea Europeană a considerat că măsurile privative de libertate sunt, în mod firesc, acompaniate de suferinţe şi forme de umilire, însă art. 3 din Convenţie impune statelor ca orice deţinut să fie tratat în condiţii compatibile cu respectul datorat demnităţii umane, iar condiţiile de detenţie nu trebuie să îl supună pe acesta la o stare psihică care să exceda nivelului inevitabil de suferinţe inerente detenţiei, ori care să-i pună în primejdie sănătatea, integritatea corporală sau viaţa (C.E.D.O., secţia III, hotărârea Valasinas versus Lituania, 24 iulie 2001, 44558/98);

- ancheta eficace presupune cu necesitate anchetarea oricărei piste care ar putea explica faptele reclamate, mai ales atunci când aceasta implică suspiciuni la adresa unor agenţi ai statului. într-o cauză, Curtea Europeană a arătat că ancheta a fost marcată de mai multe omisiuni şi deficienţe: lipsa independenţei poliţiştilor ce au anchetat incidentul faţă de poliţiştii anchetaţi; lipsa unui examen public al anchetei şi al participării familiilor victimelor, în special cu ocazia deciziei de a nu mai continua investigaţiile; procedura de anchetă nu a permis obţinerea unui verdict sau a unor concluzii susceptibile de a contribui de o manieră efectivă la deblocarea acţiunilor penale; omisiunea de a divulga declaraţiile martorilor au împiedicat reclamanţii să participe eficient la anchetă; omisiunea de a folosi documentele declarate secrete de stat; omisiunea de a audia poliţiştii care au tras; lipsa celeritate (C.E.D.O., secţia III, hotărârea McKerr c. Marea Britanie, 4 mai 2001, 28883/95);

- necesitatea realizării unei anchete eficace implică, în primul rând, realizarea tuturor actelor procedurale ce pot conduce la obţinerea de informaţii privind circumstanţele faptei reclamate (C.E.D.O., secţia II, hotărârea Diindar versus Turcia, 20 septembrie 2005, 26972/95);

- o anchetă eficace trebuie să fie însoţită de garanţii de ordin procedural. Astfel, într-o cauză, Curtea Europeană a observat că cea mai mare parte a anchetei a fost realizată de către colegi ai poliţiştilor implicaţi, ceea ce reduce imparţialitatea anchetatorilor. Deşi a constatat că, din punct de vedere al probelor administrate şi a concluziilor la care s-a ajuns, anchetei nu i se poate reproşa nimic, totuşi Curtea Europeană a amintit că o anchetă eficace trebuie să fie însoţită de garanţii de ordin procedural şi a observat că, în speţă, cea mai mare parte a anchetei a fost realizată de către colegi ai poliţiştilor implicaţi, ceea ce reduce imparţialitatea anchetatorilor (C.E.D.O., secţia III, hotărârea Ramsahai şi alţii versus Olanda, 10 noiembrie 2005, 52391/99);

- pentru a se putea stabili existenţa unei obligaţii pozitive de a proteja viaţa unei persoane, trebuie stabilit dacă autorităţile au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că o persoană determinată este într-un pericol real şi imediat de a-şi pierde viaţa. De asemenea, pentru a se putea considera că statul şi-a respectat obligaţia pozitivă de a proteja viaţa unei persoane, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene impune ca fapta reclamată să facă obiect al unei anchete oficiale, independente şi imparţiale, răspunzând anumitor criterii de efectivitate. într-o cauză, s-a stabilit că deşi autorităţile au luat anumite măsuri importante pentru a stabili circumstanţele faptei, ancheta nu a îndeplinit exigenţe esenţiale privind promptitudinea, diligenta, iniţiativa autorităţilor şi controlului publicului pe care le impune obligaţia pozitivă de a declanşa o anchetă penală (C.E.D.O., secţia II, hotărârea Troubnikov contra Federaţia Rusă, 5 iulie 2005, 49790/99).

Revenind la plângerea petentului se constată următoarele:

- fapta care formează obiectul sesizării organelor judiciare datează din 27 septembrie 2006;

- aşa cum se reţine chiar în actele de cercetare penală, în urma aplicării loviturii în ochiul stâng, cu un obiect înţepător, a fost provocată petentului (aflat în penitenciar) o leziune gravă ce a dus la pierderea totală a vederii ochiului vătămat şi la o invaliditate permanentă în proporţie de 35%;

- în cauză au fost dispuse soluţii de reluare ori continuare a cercetărilor (sentinţa penală nr. 17 din 11 aprilie 2008, rămasă definitivă, şi ulterior, ordonanţa nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava);

-persoana găsită vinovată de agresiune, numitul P.I. (de asemenea aflat în penitenciar), a fost cercetat în Dosarul nr. 1194/P/2006, trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., reţinându-se că lovitura a fost aplicată cu un cuţit (sentința penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009);

- deşi se menţionează de procuror că „partea vătămată M.L. era cazată intr-o secţie special amenajată, supusă unui regim de maximă siguranţă" (pag. 5), nu rezultă cu claritate cum a fost posibilă pătrunderea în respectivul perimetru a numitului P.I., care s-a deplasat între două etaje, cum a fost posibilă - în acel mediu închis şi supus unor restricţii speciale - deţinerea unui cuţit şi, mai ales, cum a fost posibilă disimularea acestui obiect care nu a fost găsit asupra deţinutului, în pofida „percheziţiei corporale sumare a fiecăruia" (pag. 6):

- premisa de la care trebuie să pornească demersurile judiciare este chiar cea stabilită prin rechizitoriul nr. 1194/P/2006 şi sentinţa penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 al Judecătoriei Botoşani, prin care a fost trimis în judecată şi condamnat numitul P.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., acte conform cărora lovitura a fost aplicată cu un cuţit, în perioada în care ambii deţinuţi se aflau în custodia statului. În consecinţă, fiind un fapt stabilit definitiv, organele judiciare de anchetă au obligaţia de cerceta toate ipotezele de anchetă şi a obţine toate informaţiile ori datele necesare elucidării depline a împrejurărilor în care s-a produs agresiunea asupra petentului, stabilirii eventualelor responsabilităţi a tuturor persoanelor cărora le reveneau obligaţii profesionale şi sarcini de serviciu în legătură cu contextul faptic care a condus la vătămarea gravă a unuia dintre deţinuţi;

- dintre toţi martorii, arată procurorul că au fost audiaţi numai 2 (pag. 5), impunându-se deci demersuri eficace - care să respecte şi cerinţa termenului rezonabil - în vederea localizării şi prezentării tuturor martorilor pentru a fi audiaţi, martori aflaţi în cele 2 camere;

- procurorul nu trebuie să se limiteze la cercetarea faptelor reclamate numai prin prisma încadrării juridice dată faptelor de către petent, cu atât mai mult cu cât acesta pare a nu poseda cunoştinţele juridice necesare unei asemenea evaluări, procurorul având dreptul şi obligaţia de a examina faptele cercetate prin prisma oricărei infracţiuni prevăzute de legea penală (C. pen. ori legea specială);

- la examinarea eventualelor vinovăţii ale persoanelor reclamate prin plângerea penală trebuie să se aibă în vedere şi regimul special al locului săvârşirii faptei, împrejurare de natură să sporească necesitatea îndeplinirii riguroase a îndatoririlor de serviciu;

- aşa cum s-a arătat, Curtea Europeană a menţionat şi necesitatea stabilirii în ce măsură autorităţile au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că o persoană este într-un pericol real şi imediat. Sub acest aspect, se constată că procurorul a reţinut, printre premisele ce par a fi contribuit la desfăşurarea agresiunii asupra petentului, că „măsura luată a fost justificată şi absolut necesară în condiţiile în care între deţinuţii din camera se declanşase o situaţie conflictuală care putea avea consecinţe grave, dat fiind că s-au proferat ameninţări cu moartea." (pag.6).

Or, în aceste condiţii, apare rezonabilă necesitatea aplicării extrem de riguroase a procedurilor de scoatere şi mutare a deţinuţilor în alte camere, de control corporal şi de supraveghere atentă a fiecăruia dintre deţinuţi.

Motivarea soluţiei de netrimitere în judecată nu dă o explicaţie suficient de argumentată - pornind de la premisa arătată anterior, astfel cum aceasta a fost definitiv stabilită judiciar - fiind necesară strângerea şi evaluarea tuturor probelor, examinate şi prin prisma îndatoririlor de serviciu ale persoanelor reclamate, a modului în care - în pofida respectării tuturor sarcinilor de serviciu de către persoanele reclamate, astfel cu se arată în soluţia atacată - a fost totuşi posibilă săvârşirea faptei asupra numitului M.L.

La această concluzie, un rol contributiv îl are şi temeiul de drept invocat iniţial în soluţiile de netrimitere în judecată, precum şi motivarea acestora (art. 47 C. pen. şi art. 10 lit. e) din C. proc. pen.) - rezoluţia nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, precum şi rezoluţia nr. 58/P/2007 din 31 martie 2009 a aceluiaşi Parchet de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, o anchetă eficace presupune lămurirea deplină a modului în care - chiar dacă nu se reţine vinovăţia persoanelor reclamate - a fost posibilă săvârşirea faptelor reclamate.

Înalta Curte reţine şi argumentele expuse de judecător în sentinţa nr. 17 din 11 aprilie 2008 a Curţii de Apel Suceava, prin care a fost admisă plângerea petentului şi s-a dispus trimiterea cauzei la procuror (pag. 6-7 sentinţă), precum şi dispoziţiile procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, din rezoluţia nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009, prin care a fost admisă plângerea petentului şi s-a dispus continuarea cercetărilor în vederea completării urmăririi penale (pag. 1-3 a rezoluţiei).

Faţă de cele menţionate, va fi admis recursul petentului, casată sentinţa atacată, desfiinţate rezoluţiile atacate şi, prin aplicarea art. 278¹ alin. (8) lit. b) din C. proc. pen., şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu faptele sesizate şi faţă de persoanele reclamate.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinţei penale nr. 77 din 20 august 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală.

Casează sentinţa penală sus-menţionată şi, rejudecând:

Admite plângerea petentului, desfiinţează rezoluţiile atacate şi, conform art. 278¹ alin. (8) lit. b) C. proc. pen., trimite cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu faptele sesizate şi faţă de persoanele reclamate.

Cheltuielile judiciară rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3223/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: