ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizie nr. 4218/2010

Dosar nr. 11854/2/2009

Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010

Asupra recursurilor de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 162/ F din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ş.I.C.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul Ş.I.C. (fiul lui G. şi al G.), pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Constată că inculpatul a fost arestat preventiv, în cauză, de la 30 ianuarie 2002 la 13 iunie 2003.

În baza art. 160⁵ alin. (4) lit. c) C. proc. pen. dispune restituirea, către inculpat, a cauţiunii, în cuantum de 3.000 RON, consemnată la C.E.C. - Agenţia Ş.V., conform recipisei din 21 mai 2003.

În baza art. 160⁵ alin. (6) C. proc. pen. încetează starea de liberare provizorie pe cauţiune, dispusă, conform încheierii de şedinţă din data de 05 iunie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1308/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. restituie inculpatului un pulover, un telefon mobil marca N. şi încărcătorul aferent.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

S-a consemnat că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, inculpatul Ş.I.C. a fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reţinut că, în calitate de ofiţer operativ II, având gradul de locotenent, cu atribuţii de cercetare penală în cadrul Secţiei 10 Poliţie, i s-a repartizat, la data de 12 ianuarie 1999, cauza privind pe S.I.C., acuzat de înşelăciune.

După începerea urmăririi penale şi administrarea probelor ce se impuneau, la data de 22 octombrie 2001, inculpatul a înaintat, către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, referatul cu propunere de trimitere în judecată a numitului S.I.C.

După terminarea cercetărilor, în cursul lunilor decembrie 2001 şi ianuarie 2002, între cei doi au avut loc mai multe întâlniri în cursul cărora inculpatul i-a solicitat denunţătorului să-i procure, contra cost, un telefon mobil, marca N., performant.

La data de 17 ianuarie 2002, aceştia s-au întâlnit în parcarea restaurantului M., de pe strada D., unde S.l.C. a predat inculpatului telefonul său marca N., după ce a notat, în prealabil, numărul seriei de fabricaţie.

Cu acest prilej, inculpatul s-a oferit să-l ajute pe denunţător în rezolvarea favorabilă a cauzei, în care figura ca învinuit pentru înşelăciune, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra procurorilor de la parchet. în schimbul serviciului său, a pretins suma de 1.500 dolar SUA, pe care S.l.C. a fost de acord să-i preda.

La data de 23 ianuarie 2002, S.l.C. a sesizat parchetul militar cu privire la faptele de mai sus.

La aceeaşi dată, denunţătorul s-a întâlnit cu inculpatul la un restaurant, unde i-a predat şi încărcătorul telefonului mobil, ce fusese tratat chimic şi se notase seria de către procurorul militar. în cadrul discuţiilor ce au avut loc, inculpatul i-a explicat denunţătorului modalitatea în care să poată intra în posesia soluţiei, după ce se va pronunţa de către parchet.

Cei doi au mai purtat discuţii telefonice, iar, la data de 22 ianuarie 2002, în incinta restaurantul M. din Complexul U.C., i-a oferit suma de 1.500 dolar SUA, pe care inculpatul a refuzat să o primească, sub pretextul că s-ar putea să-i pretindă, ulterior, o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.l.C. pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., soluţie pe care a aflat-o şi inculpatul, care se afla la sediul parchetului. După ce i-a comunicat lui S.l.C. rezultatul, au stabilit, împreună, o întâlnire pentru a doua zi, când să aibă loc predarea banilor.

Pe data de 30 ianuarie 2002, inculpatul s-a întâlnit cu denunţătorul în incinta restaurantului M. din Magazinul U.C., lăsând la aprecierea acestuia din urmă suma pe care să i-o predea. După mai multe discuţii, au căzut de acord asupra sumei de 1.000 dolar SUA, deplasându-se, împreună, la toaleta restaurantului unde denunţătorul a depus banii într-o mapă personală a inculpatului.

După surprinderea în flagrant, la percheziţia corporală efectuată asupra inculpatului, s-a descoperit şi telefonul mobil marca N., iar, în urma percheziţiei domiciliare a fost găsit şi cordonul de alimentare a telefonului.

Iniţial, prin sentinţa penală nr. 88 din 23 septembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1308/2003, s-a dispus condamnarea inculpatului, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 5 ani. Totodată, a fost obligat inculpatul să restituie denunţătorului telefonul mobil şi încărcătorul.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul Ş.I.C.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după trimiterea cauzei la Curtea Constituţională pentru soluţionarea unei excepţii de neconstitutionalitate şi după refacerea, parţială, a unor înscrisuri dispărute din cele două dosare de urmărire penală, a constatat că instanţa fondului a făcut o aprecierea greşită a probelor administrate şi nu a administrat toate mijloacele de probă necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele. în consecinţă, prin Decizia nr. 1361 din 2 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 19.297/1/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cele două recursuri declarate, a casat sentinţa criticată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 4272/2/2006, instanţa, în fond după casare, administrând probele dispuse de instanţa de control judiciar, în măsura în care acest lucru a fost posibil.

Prin sentinţa penală nr. 67 din 30 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul menţionat mai sus, s-a dispus condamnarea inculpatului Ş.I.C. la 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pe o perioadă de 4 ani şi a fost confiscat de la inculpat telefonul mobil şi încărcătorul.

Inculpatul a recurat şi această sentinţă, invocând mai multe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, prin omisiunea acordării ultimului cuvânt, ceea ce conduce şi la imposibilitatea verificării celorlalte apărări formulate, prin Decizia nr. 5739 din 30 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 4272/2/2006, a admis recursul declarat de inculpat şi a casat ultima sentinţă, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin sentinţa penală nr. 214 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. 257¹ C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în cauză de la 30 ianuarie 2002 la 05 iunie 2003, s-a dispus restituirea către inculpat a unui pulover, telefonul mobil marca N. şi a încărcătorului aferent, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva hotărârii sus-menţionată au declarat recurs inculpatul, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., şi procurorul care a considerat hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică, cu privire la nemotivarea soluţiei de achitare, greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, greşita deducere a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la restituirea cauţiunii şi încetarea stării de liberare provizorie şi greşita restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii dedusă judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că recursul declarat de procuror este fondat.

Astfel, s-a constatat că este întemeiată critica privind nemotivarea soluţiei pronunţată de instanţa de apel. Conform art. 383 C. proc. pen., Decizia instanţei trebuie să cuprindă, în expunere, nu numai temeiurile de drept, dar şi pe cele de fapt care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea cauzei. în Decizia atacată, instanţa de fond a menţionat, generic, că au fost administrate probele necesare elucidării cauzei, a reţinut o corectă stare de fapt şi a redozat o justă încadrare în drept.

Dispunându-se achitarea inculpatului, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanţa de apel nu a indicat elementul constitutiv al infracţiunii care lipseşte şi care justifică soluţia dispusă, instanţa referindu-se, în motivare, la aspecte ce vizează administrarea probelor.

Aşa fiind, s-a constatat că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de admitere a cauzei penale privind pe inculpatul Ş.I.C., trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., împrejurare ce constituie motiv de casare, conform art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., astfel că, recursul procurorului a fost admis. Termenii generali în care a fost motivată soluţia, a pus instanţa de recurs în imposibilitatea de a examina temeinicia soluţiei, echivalează, practic, cu o nepronunţare asupra cauzei, ceea ce atrage, conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Întrucât s-a impus rejudecarea cauzei, a fost inutilă examinarea celorlalte critici formulate de procuror.

Recursul inculpatului prin care acesta a solicitat achitarea sa, întrucât fapta reţinută în sarcina sa nu există, apreciind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăţia sa, a fost apreciat ca nefondat.

Aşa fiind, prin Decizia nr. 589 din 19 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 214 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul Ş.I.C., a fost casată sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.I.C. împotriva sentinţei sus-menţionată şi a fost obligat recurentul inculpat Ş.I.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, analizând întregul material probatoriu administrat, Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatului Ş.I.C., în calitate de ofiţer de poliţie - gradul II, cu atribuţii de cercetare penală, în cadrul Secţiei 10 Poliţie, i s-a repartizat, spre soluţionare, Dosarul nr. 231/2000, având ca obiect plângerea formulată de o societate comercială împotriva lui S.I.C., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) După declinarea de competenţă şi reprimirea cauzei spre cercetare, inculpatul a finalizat cercetările penale, prin referatul din 22 octombrie 2001, adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cu propunere de trimitere în judecată a învinuitului S.I.C.

Concret, denunţătorul S.I.C. nu a pretins că i-ar fi solicitat inculpatului ori că acesta s-ar fi oferit să propună o soluţie favorabilă, în schimbul unor avantaje materiale.

În lunile decembrie 2001 şi ianuarie 2002, între cei doi au loc discuţii legate de verificarea stadiului de soluţionare a dosarului la parchet şi de un eventual sprijin pe care inculpatul să-1 acorde pentru pronunţarea unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală, contrară propriei propunerii făcută procurorului.

Fără ca organul de urmărire penală să fi stabilit, cu certitudine, împrejurările de fapt, s-a considerat, ca veridică, doar afirmaţia denunţătorului, în sensul că, inculpatul i-a pretins un telefon mobil şi o sumă de bani, pentru a-l ajuta.

Referitor la telefonul mobil, denunţătorul a recunoscut că, la început, s-a discutat despre cumpărarea acestuia, iar, la data de 17 ianuarie 2002, i l-a cedat, fără plată, după ce, în prealabil, notase seria de fabricaţie a bunului. La scurt timp, pe data de 23 ianuarie 2002, S.I.C. a depus un denunţ la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

Fără a se verifica sinceritatea denunţătorului, deşi, asupra sa plana o suspiciune de răzbunare, având în vedere conţinutul referatului întocmit de către inculpat, organele de urmărire penală au procedat la tratarea chimică a încărcătorului telefonului mobil şi a sumei de 1.500 dolar SUA, îndemnându-l, pe denunţător, să ia legătura cu inculpatul şi să-i predea aceste bunuri.

În cursul unei întâlniri ce a avut loc la data de 23 ianuarie 2002, după depunerea denunţului, inculpatul a primit încărcătorul telefonului, pentru aceleaşi motive, neelucidate, pentru care a primit, însăşi, obiectul principal.

La data de 28 ianuarie 2002, denunţătorul l-a provocat pe inculpat la o altă întâlnire, fără a-i preciza scopul, prilej cu care a încercat să-i ofere suma de 1.500 dolar SUA ce fuseseră trataţi şi înseriaţi.

Inculpatul Ş.I.C. a refuzat banii, cu motivarea, ilogic redată de către S.I.C., anchetatorilor, că suma este prea mare şi s-ar putea ca, ulterior, să pretindă o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a emis ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a denunţătorului S.I.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

În aceste condiţii, la data de 30 ianuarie 2002, inculpatul este tentat cu suma de 1.000 dolar SUA, pe care o primeşte, fiind surprins cu banii în mapa sa personală.

Din cele de mai sus, Curtea a reţinut că organul de urmărire penală a dat credit total afirmaţiilor denunţătorului, fără a verifica mobilul acestuia.

A rezultat că, în ceea ce priveşte telefonul mobil marca N. şi încărcătorul acestuia, nu s-a stabilit, cu exactitate, sub ce formă au intrat în posesia inculpatului şi dacă acesta a făcut vreo promisiune denunţătorului legată de rezolvarea cauzei în care figura ca învinuit.

Cu privire la suma de bani, s-a dovedit că inculpatul a refuzat îndemnul denunţătorului de a primi 1.500 dolar SUA, pe care-i oferise, în scopul de a asigura flagrantul. De altfel, denunţătorul S.I.C. primise comunicarea privind soluţia dispusă, în ce îl priveşte, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, la data de 29 ianuarie 2002, aşa încât, activităţile procesuale efectuate, după această dată, în prezenta cauză, inclusiv, flagrantul de a doua zi, nu au relevanţă juridică asupra consumării infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât, atunci când inculpatul a pretins bani sau alte foloase, după ce funcţionarul pe lângă care se presupune că a făcut intervenţia, şi-a îndeplinit actul ce intra în atribuţiile sale de serviciu, nu se mai poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen.

Totodată, Curtea a constatat că, înainte de a formula denunţul, S.I.C. a consemnat, „accidental", conform propriei sale declaraţii, seria telefonului mobil, pe care, ulterior, i l-a dat inculpatului, iar, cu ocazia confruntării din data de 06 februarie 2002, denunţătorul a arătat că telefonul mobil a fost vândut inculpatului. De asemenea, în declaraţia din 07 februarie 2002, S.I.C. a precizat că inculpatul i-a spus că îi va achita telefonul, dar nu i-a mai cerut banii, sperând că, într-un final, îi va da, totuşi. A mai susţinut denunţătorul că predarea telefonului a avut loc înainte de a se discuta despre soluţionarea dosarului său.

Totodată, Curtea a constatat că organul de urmărire penală a dispus efectuarea unei percheziţii la domiciliul părinţilor inculpatului, fără a emite o autorizaţie în acest sens, în condiţiile art. 100 C. proc. pen., în varianta, în vigoare, la acea dată. Dealtfel, s-a constatat că procesul verbal care atestă efectuarea respectivei percheziţii, la data de 30 ianuarie 2002, a dispărut de la dosar, în anul 2005, împreună cu o serie de alte documente.

Concluzionând, Curtea a constatat că nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar S.U.A., un telefon mobil marca N. şi încărcătorul aferent, de la denunţător. Ori, conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării întregului probatoriu administrat în cauză, în scopul aflării adevărului. Ori, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii, referitoare la latura obiectivă: în primul rând, să se fi realizat una dintre acţiunile alternative prevăzute de textul de incriminare şi, indiferent de modalitatea de săvârşire a faptei, este absolut necesar ca inculpatul să primească, să pretindă sau să accepte promisiunile, darul ori foloasele, înainte ca funcţionarul, asupra căruia are sau lasă să se creadă că are influenţă, să fi îndeplinit actul care constituie obiectul intervenţiei. în caz contrar, fapta sa nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci, eventual, infracţiunea de primire de foloase necuvenite.

În cauză, sub acest aspect, se constată că inculpatul a primit suma de 1.000 dolar S.U.A., la data de 30 ianuarie 2002, aşadar, după ce funcţionarul şi-a îndeplinit actul ce intra în atribuţiile sale de serviciu, în condiţiile în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală a denunţătorului la data de 29 ianuarie 2002, dată la care S.I.C. a luat la cunoştinţă despre conţinutul ordonanţei respective.

O altă condiţie ce se cere a fi îndeplinită pentru existenţa infracţiunii este aceea ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.

Ori, o asemenea cerinţă legală trebuie dovedită, în fiecare caz, în parte, de întreg materialul probator administrat de organele judiciare. Simpla profesie de ofiţer de poliţie (gradul II, cu atribuţii de cercetare penală, în cadrul Secţiei 10 Poliţie) nu îndeplineşte această condiţie esenţială, cât timp nu s-a dovedit că inculpatul s-a prevalat de influenţa reală sau presupusă pe lângă procuror, pentru a-l convinge sau amăgi pe cumpărătorul de influenţă să-i presteze un folos necuvenit. O astfel de influenţă reală sau presupusă este exclusă în cauză, în condiţiile în care procurorul conduce şi controlează, nemijlocit, activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conform art. 218 alin. (1) C. proc. pen. Aşadar, este greu de crezut că, în condiţiile în care, organul de cercetare penală este subordonat, din punct de vedere administrativ, procurorului, ar putea avea influenţă sau ar putea convinge ori amăgi pe denunţător că are o asemenea influenţă asupra procurorului. Nu este de neglijat nici faptul că inculpatul întocmise, anterior, referatul - adresat procurorului - cu propunere de trimitere în judecată a denunţătorului.

Totodată, Curtea a constatat că este important ca acea influenţă, reală sau presupusă, a făptuitorului, să fi constituit pentru cumpărătorul de influenţă motivul determinant al tranzacţiei. Prin urmare, este necesar ca făptuitorul să precizeze actul referitor la care se trafica influenţa.

O altă condiţie ce se cere a fi îndeplinită pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este aceea ca acţiunea care constituie obiectul material să fie săvârşită mai înainte sau concomitent ca funcţionarul - pe lângă care s-a pretins influenţa şi promis a se interveni - să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu sau, cel mai târziu, în timpul efectuării lui.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, Curtea a reţinut că traficul de influenţă se săvârşeşte numai cu intenţie calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, neexistând niciun dubiu asupra atitudinii făptuitorului de conştiinţă şi voinţă. Astfel, voinţa sa constă în săvârşirea uneia sau mai multora din acţiunile specifice elementului material al infracţiunii - ştiind că foloasele reprezintă preţul influenţei sale asupra funcţionarului - pe planul conştiinţei reprezentându-şi pericolul creat pentru activitatea procurorului şi, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcţionarilor.

Acţiunea, care constituie elementul material al infracţiunii, se săvârşeşte numai cu intenţie directă - doi special - fiind necesară voinţa subiectului activ de a primi bani, bunuri sau alte foloase necuvenite - deşi, legal, nedatorate - respectiv, să existe un contra-echivalent al conduitei sale ilicite şi ştiinţa că îşi însuşeşte ceva ce nu i se cuvine.

Convenţia ilicită, acordul de voinţă dintre traficant şi cumpărătorul de influenţă se integrează în latura obiectivă a infracţiunii numai în modalitatea de săvârşire a laturii obiective ce constă în primirea de bani sau alte foloase ori acceptarea promisiunii de daruri.

Curtea a apreciat că lipsa acestui element constitutiv, la momentul săvârşirii faptei, constituie temei pentru achitare, în baza art. 10 alin. (1) lit. d C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ş.I.C., Curtea a reţinut că infracţiunea de primire de foloase necuvenite constă în primirea, de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act, în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia. Aşadar, funcţionarul nu condiţionează îndeplinirea actului de obţinerea foloaselor, nu încheie nicio tranzacţie cu persoana interesată, ci, îndeplinind actul corect, în cadrul atribuţiilor de serviciu, primeşte foloasele după îndeplinirea acestuia.

Deşi, în cauză, nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. şi încărcătorul aferent, de la denunţător, nu se pune problema existenţei acestei infracţiuni, deoarece actul îndeplinit - referatul cu propunerea de trimitere în judecată a denunţătorului era în defavoarea acestuia din urmă, aşa încât, S.I.C. nu avea niciun motiv să îl recompenseze pe inculpat.

În concluzie, dacă în urma administrării probelor, se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente ce ar permite aşezarea acesteia în tiparul prevăzut de lege şi nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, s-a dat o soluţie prin care acţiunea penală s-a stins.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului, de a se constata că lipseşte punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată, Curtea a apreciat că, în cauză, acţiunea penală este pusă în mişcare, în mod legal, de către procuror, cu privire la încadrarea juridică reţinută, astfel încât, nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. referitoare la lipsa unei condiţii prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Împotriva sentinţei, în termen legal, s-au exercitat recursuri de către toate persoanele interesate, procuror şi inculpat.

Reprezentantul parchetului, în esenţă, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei în baza art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. şi, pe fond, condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influentă, arătând că vinovăţia acestuia rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv denunţul şi declaraţia martorului denunţător dată la urmărirea penală, procesul-verbal de confruntare a martorului denunţător cu inculpatul, procesul-verbal de prindere în flagrant, precum şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, colegi de serviciu ai inculpatului.

Incuptatul a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului parchetului, susţinând că acesta este inadmisibil, întrucât nu este declarat de procurorul care a participat la şedinţa de judecată, ci de procurorul general al Curţii de Apel Bucureşti, fiind încălcate dispoziţiile art. 132 din Constituţia României şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

În susţinerea recursului său, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe fond, achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât mijloacele de probă care au fost legal administrate în această cauză sunt insuficiente pentru a dovedi săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

I.C.C.J. trecând peste chestiunile de inadmisibilitate, susţinute într-o notă forţată din partea apărării, cadrul legal permiţând formularea recursului din partea procurorului fără piedici formale, cu luarea în considerare a principiilor unicităţii şi indivizibilităţii, funcţionale raportat la instituţia M.P., va trece la examinarea recursului procurorului, pe substanţa solicitării.

Pe de altă parte, raportat la recursul inculpatului, este de consemnat că acesta solicitase anterior, în pricina ce dusese la actuala rejudecare, achitarea sa, întrucât fapta reţinută în sarcina sa nu există, apreciind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăţia sa, a fost însă apreciat ca nefondat.

Concret, prin Decizia nr. 589 din 19 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu doar că s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 214 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul Ş.I.C., a fost casată sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti dar, s-a şi respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.I.C. împotriva sentinţei sus-menţionată.

Ceea ce este esenţial de redat este că, în fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, analizând întregul material probatoriu administrat, Curtea a reţinut o corectă stare de fapt, asamblată într-un veşmânt procedural amplu şi riguros redat, cu implicarea astfel a unei soluţii legale, fără posibilitatea de se institui alte conotaţii sau speculaţii juridice.

Inculpatului Ş.I.C., în calitate de ofiţer de poliţie - gradul II, cu atribuţii de cercetare penală, în cadrul Secţiei 10 Poliţie, i s-a repartizat, spre soluţionare, Dosarul nr. 231/2000, având ca obiect plângerea formulată de o societate comercială împotriva lui S.l.C., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) După declinarea de competenţă şi reprimirea cauzei spre cercetare, inculpatul a finalizat cercetările penale, prin referatul din 22 octombrie 2001, adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cu propunere de trimitere în judecată a învinuitului S.l.C.

Nu s-a desprins situaţia certă că denunţătorul S.l.C. ar fi pretins că i-ar fi solicitat inculpatului ori că acesta s-ar fi oferit să propună o soluţie favorabilă, în schimbul unor avantaje materiale, aspect principal, redat atât prin prisma poziţiilor exprimate de denunţător, cât şi prin imaginea restului probatoriului.

Referitor la telefonul mobil, adus în discuţie în etapa cercetărilor penale, denunţătorul a recunoscut că, la început, s-a discutat despre cumpărarea acestuia, iar, la data de 17 ianuarie 2002, i l-a cedat, fără plată, după ce, în prealabil, notase seria de fabricaţie a bunului. La scurt timp, pe data de 23 ianuarie 2002, S.l.C. a depus un denunţ la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

În cursul unei întâlniri ce a avut loc la data de 23 ianuarie 2002, după depunerea denunţului, inculpatul a primit încărcătorul telefonului, pentru aceleaşi motive, neelucidate.

La data de 28 ianuarie 2002, denunţătorul l-a convocat pe inculpat la o altă întâlnire, fără a-i preciza scopul, prilej cu care a încercat să-i ofere suma de 1.500 dolar SUA ce fuseseră trataţi şi înseriaţi. Inculpatul Ş.I.C. a refuzat banii, cu motivarea, ilogic redată de către S.l.C., anchetatorilor, că suma este prea mare şi s-ar putea ca, ulterior, să pretindă o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a emis ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a denunţătorului S.l.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

În aceste condiţii, la data de 30 ianuarie 2002, inculpatul este tentat cu suma de 1000 dolar SUA, pe care o primeşte, fiind surprins cu banii în mapa sa personală.

Aşadar, organul de urmărire penală, în funcţie de dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului, a dat credit total afirmaţiilor denunţătorului.

Ori pentru conturarea unei soluţii concrete de condamnare sau achitare, a fost de datoria instanţei de fond de a administra probatoriul aferent cauzei, a-l desluşi, a-l interpreta prin prisma principiilor ce ţin de faza de judecată a unei cauze penale şi în final, de a motiva soluţia aleasă, aspect final care nu s-a ilustrat în primă fază, împrejurare evidenţiată corect de I.C.C.J., în instrumentarea recursului procurorului, dar acoperită această lacună de către completul instanţei de rejudecare de faţă.

În ceea ce priveşte probatoriul, nu trebuie omise nici împrejurările obiective ale cauzei, Reprezentantul Parchetului având cuvântul la unul din termenele de judecată din fond, precizează că, în ceea ce priveşte proba privind ascultarea unor casete şi obţinerea notelor de redare, solicită să se constate imposibilitatea administrării acestor mijloace de probă, având în vedere relaţiile comunicate, de către instituţiile în cauză. în privinţa martorului S., având în vedere imposibilitatea de prezentare a acestuia, solicită să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 327 C. proc. pen. în aceste condiţii, după deliberare, Curtea a constatat imposibilitatea administrării probelor solicitate de către reprezentantul Parchetului şi încuviinţate prin încheierea din data de 01 februarie 2010, în raport de relaţiile existente la dosar şi de procesele-verbale întocmite de organele de poliţie, privitoare la martorul S.I.C., urmează să facă aplicarea prevederilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

În rezumat, a rezultat că, în ceea ce priveşte telefonul mobil marca N. şi încărcătorul acestuia, nu s-a stabilit, cu exactitate, sub ce formă au intrat în posesia inculpatului şi dacă acesta a făcut vreo promisiune denunţătorului legată de rezolvarea cauzei în care figura ca învinuit. Cu privire la suma de bani, s-a dovedit că inculpatul a refuzat îndemnul denunţătorului de a primi 1.500 dolar SUA, pe care-i oferise, în scopul de a asigura flagrantul. Dealtfel, denunţătorul S.I.C. primise comunicarea privind soluţia dispusă, în ce îl priveşte, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, la data de 29 ianuarie 2002, aşa încât, activităţile procesuale efectuate, după această dată, în prezenta cauză, inclusiv, flagrantul de a doua zi, nu au relevanţă juridică asupra consumării infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât, atunci când inculpatul a pretins bani sau alte foloase, după ce funcţionarul pe lângă care se presupune că a făcut intervenţia, şi-a îndeplinit actul ce intra în atribuţiile sale de serviciu, nu se mai poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen. Aşadar, la data realizării flagrantului - 30 ianuarie 2002 - inculpatul nu mai putea avea şi nici nu mai putea lăsa să se creadă că ar mai putea avea vreo influenţă pentru soluţionarea unui dosar, în care se pronunţase, deja, o soluţie.

Apoi, însuşi denunţătorul, a recunoscut caracterul comercial al predării telefonului, o astfel de tranzacţie nu poate fi interpretată ca fiind făcută în contul unui „viitor" trafic de influenţă, neavând relevanţă juridică, în stabilirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, împrejurarea dacă cumpărătorul şi-a respectat sau nu obligaţia de plată a bunului achiziţionat. Mai mult, încărcătorul aferent telefonului mobil este înmânat inculpatului, în scopul vânzării - conform declaraţiei denunţătorului - abia după ce organele de urmărire penală l-au marcat criminalistic.

De altfel, după cum s-a arătat, în cauză, nu s-a dovedit că inculpatul a pretins vreo sumă de bani anterior soluţionării dosarului denunţătorului de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, fiind greu de crezut că inculpatul a refuzat, de două ori - în datele de 24 ianuarie 2002 şi, respectiv, 28 ianuarie 2002 - primirea sumei de 1.500 dolar SUA anterior datei de 29 ianuarie 2002, pentru a accepta doar 1.000 dolar SUA, la insistenţele denunţătorului, după soluţionarea dosarului respectiv, în condiţiile în care soluţia îi era deja cunoscută.

În acest sens, în declaraţia din 07 februarie 2002 - depusă la fila nr. 150 din volumul II de urmărire penală - denunţătorul a arătat că, „în urma numeroaselor întâlniri precedente am mai discutat de un eventual împrumut pentru a-l ajuta pe inculpat cu restul de bani necesari cumpărării unei locuinţe". La data de 11 februarie 2002, organul de urmărire penală a restituit mamei inculpatului mai multe înscrisuri găsite asupra acestuia din urmă cu ocazia efectuării percheziţiei corporale din 30 ianuarie 2002, printre care, şi o adeverinţă de venit luată în vederea contractării unui credit bancar.

În declaraţia din 23 iunie 2006, martorul S.I.C. a arătat că, într-una dintre discuţiile purtate cu inculpatul, acesta din urmă i-a cerut o sumă de bani împrumut, însă nu îşi aduce aminte dacă a purtat vreo discuţie în legătură cu destinaţia sumei de 1.000 dolar SUA şi dacă inculpatul i-a spus că ar avea vreo implicare în obţinerea soluţiei favorabile denunţătorului. A mai arătat martorul că a dat inculpatului un pulover şi o sticlă de whisky, de ziua lui, iar, altădată, un telefon N., pe care credea că o să i-l plătească şi a notat seria telefonului în ideea că, dacă nu va fi plătit, să facă dovada că i-a aparţinut.

Din declaraţiile martorilor R.I. (fila nr. 153 din volumul II de urmărire penală), D.E. (fila nr. 154 din volumul II de urmărire penală), OGE. (fila nr. 155 din volumul II de urmărire penală) şi R.G.G. (filele nr. 156-157 din volumul II de urmărire penală) a rezultat că inculpatul le-a precizat acestora că a plătit denunţătorului suma de 250 lei pentru telefonul mobil achiziţionat.

Martora R.G.G. a adăugat, în plus, că, în jurul datei de 15-16 ianuarie 2002, în timp ce se afla în birou, împreună cu martorul R.I. şi inculpatul, aceştia din urmă discutau despre achiziţionarea unui telefon mobil marca N., de către inculpat.

În cauză, având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a constatat, corect, atât lipsa unor condiţii concomitente ce întregesc latura obiectivă a infracţiunii, cât şi lipsa intenţiei directe calificată prin scop, deoarece, nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. şi încărcătorul aferent, de la denunţător, aşadar cu trimiteri concrete la anumite elemente constitutive ale infracţiunii, şi cu aprofundare, în motivare, a acestora.

Acestea sunt aspectele de esenţa speţei în a fi redate, şi în consecinţă apar a fi suficiente în a contura soluţia legală propusă de instanţa fondului. Tot atât de adevărat sunt şi împrejurările că, dacă iniţial, pentru fazele de început ale procesului penal se conturaseră destul de bine desluşit elemente, indicii vizând comiterea unei infracţiuni, sectorul corupţiei în care se părea că intrase inculpatul, au existat suficiente temeiuri de a se da un curs judiciar speţei, chiar implicarea unor măsuri preventive. Evident, astfel de detalii nu trebuiau să impieteze asupra unei soluţii legale, finale din partea instanţei de judecată.

Concluzionând, Curtea a constatat, cu deplină corectitudine, că nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. şi încărcătorul aferent, de la denunţător. Ori, conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării întregului probatoriu administrat în cauză, în scopul aflării adevărului.

Ca şi aspect de fapt demn de reiterat, este că inculpatul a primit suma de 1.000 dolar SUA, la data de 30 ianuarie 2002, aşadar, după ce funcţionarul şi-a îndeplinit actul ce intra în atribuţiile sale de serviciu, în condiţiile în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală a denunţătorului la data de 29 ianuarie 2002, dată la care S.I.C. a luat la cunoştinţă despre conţinutul ordonanţei respective. Ori, o condiţie ce se cere a fi îndeplinită pentru existenţa infracţiunii reclamate este aceea ca făptuitorul să aibă influentă sau să lase să se creadă că are influentă asupra unui funcţionar. Indiferent de relaţia profesională poliţist de cercetare penală - procuror care supraveghează urmărirea penală, nu este de neglijat nici faptul că inculpatul întocmise, anterior, referatul - adresat procurorului - cu propunere de trimitere în judecată a denunţătorului.

O altă condiţie ce se cere a fi îndeplinită pentru existenţa infracţiunii de trafic de influentă este aceea ca acţiunea care constituie obiectul material să fie săvârşită mai înainte sau concomitent ca funcţionarul - pe lângă care s-a pretins influenţa şi promis a se interveni - să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu sau, cel mai târziu, în timpul efectuării lui.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, Curtea a reţinut că traficul de influenţă se săvârşeşte numai cu intenţie calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. Astfel, voinţa sa constă în săvârşirea uneia sau mai multora din acţiunile specifice elementului material al infracţiunii - ştiind că foloasele reprezintă preţul influenţei sale asupra funcţionarului - pe planul conştiinţei reprezentându-şi pericolul creat pentru activitatea procurorului şi, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcţionarilor, în genere.

Pe de altă parte, instanţa fondului s-a preocupat şi de detaliile juridice invocate în apărarea inculpatului. în ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ş.I.C., nu s-au putut accepta consecinţele urmărite.

Aşadar, din cele descrise rezultă că, pe substanţă, recursul procurorului, prin care practic se urmăreşte reinterpretarea probatoriului, a întregului circuit de fapt specific speţei, cu invocarea cazului de casare lax de la pct. 18 al art. 385⁹, este de privit ca fiind nefundat.

Raportat la recursul inculpatului, în funcţie inclusiv de aspectele de derulare procesuală deja produse, are o aceeaşi soartă, a netemeiniciei, invocarea achitării cu implicarea lit. a) de la art. 10 a mai fost supusă discuţiei, nu are niciun fel de suport juridic şi faptic concret, vicii procedurale concrete nu au fost constatate, astfel, pe considerentele art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi respins.

Văzând şi dispoziţiile, art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul Ş.I.C. împotriva sentinţei penale nr. 162/ F din 28 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului parchetului rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4079/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 3234/2010. Penal. Plângere împotriva... →

ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs