ICCJ. Decizia nr. 3223/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3223/2010
Dosar nr. 2422/100/2009
Şedinţa publică din 20 septembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 83A din 12 februarie 2010 a Tribunalului Maramureş, a fost condamnat inculpatul V.R.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c) şi 76 lit. a) din acelaşi cod.
În temeiul art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 217 din 21 mai 2010 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, în final inculpatul urmând a executa 5 ani închisoare şi 1 an interzicerea unor drepturi.
A fost computată perioada reţinerii preventive de 24 ore (de la 14 aprilie 2009 la 15 aprilie 2009).
Conform art. 14 şi art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile B.E.C. suma de 3.000 euro în echivalentul în RON, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt.
Inculpatul V.R.M. şi partea civilă B.E.C. (în vârstă de 14 ani la data comiterii faptei) se cunosc de mai mulţi ani, frecventând aceeaşi discotecă. La data de 8 ianuarie 2009, prin mesaj SMS, au stabilit să se întâlnească în ziua următoare în P.D. din S.M.
Conform înţelegerii, cei doi s-au întâlnit în parc, s-au plimbat, după care inculpatul a început să o atingă pe partea vătămată în zona organelor genitale. Sesizând intenţia inculpatului de a întreţine relaţii sexuale, victima a refuzat, s-a opus, însă inculpatul a insistat şi a ameninţat-o că îl va chema pe numitul D.L., zis „N.”, aflat în apropiere cu alţi prieteni, spunându-i că „ori vrei, ori îi chem pe ăştia”.
În acest context, inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, iar după consumarea lor i-a comunicat că a filmat-o cu telefonul mobil şi va posta imaginile pe internet.
După consumarea faptei, partea vătămată s-a deplasat la locuinţa martorilor C.G.R. (prietena sa) şi B.E. (mama martorei C.G.R.), cărora le-a relatat plângând cele ce i s-au întâmplat.
Raportul de constatare medico-legală din 20 ianuarie 2009 întocmit de Cabinetul medico-legal Sighetu Marmaţiei confirmă existenţa unor relaţii sexuale recente, din 9 ianuarie 2009.
Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă: procesul-verbal de consemnare a plângerii părţii vătămate, declaraţia părţii vătămate, raportul de constatare medico-legală, procesul-verbal de cercetare la locul faptei, copia certificatului de naştere a părţii vătămate, depoziţiile martorilor B.E., C.G.R., I.A., F.O. şi B.I., procesul-verbal de confruntare dintre inculpat şi partea vătămată, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, probe coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 78/A din 9 iunie 2010, a respins apelul declarat de inculpat ca nefondat, apel ce a vizat nelegalitatea sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, invocând drept temei dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., învederând că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât nu a cunoscut vârsta victimei, astfel că se impune achitarea (fără a indica temeiul juridic).
Totodată, inculpatul a arătat că greşit s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, întrucât a doua infracţiune a fost săvârşită în perioada minoratului, şi nu constituie primul termen al recidivei.
Recursul nu este fondat.
Art. 3859 pct. 18, aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 186 din Legea nr. 356/2006, invocat de recurent prin primul motiv de recurs, prevede că o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Rezultă că motivul de recurs invocat se referă la o eroare gravă de fapt, aceasta trebuie să fie gravă şi să fi fost comisă de către instanţa de fond.
Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fie influenţată asupra soluţiei adoptate.
Aşadar, prin „eroare de fapt” se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul.
În ceea ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie „gravă”, trebuie să se înţeleagă că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului.
În speţă, aceste cerinţe impuse de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. nu sunt întrunite, instanţa de fond, în urma analizei critice a tuturor probelor administrate, a reţinut o corectă situaţie de fapt şi a încadrat corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât victima nu împlinise vârsta de 15 ani la data săvârşirii infracţiunii.
Faptul că inculpatul cunoştea vârsta părţii vătămate rezultă din declaraţiile acesteia, care în repetate rânduri i-a comunicat câţi ani are. Mai mult, inculpatul îi cunoştea colegele, ştia că este elevă în clasa a VIII-a, deplasându-se de mai multe ori la şcoala generală şi deci că victima nu împlinise vârsta de 15 ani.
Aceste declaraţii se coroborează că certificatul de naştere al minorei, cu planşele foto reprezentând-o pe aceasta şi din care rezultă că fizionomia părţii vătămate este specifică unei minore sub 15 ani, precum şi cu procesul-verbal de confruntare între inculpat şi partea vătămată.
În consecinţă, în cauză nu s-a comis o eroare gravă de fapt, instanţa de fond s-a întemeiat, pentru a reţine alin. (3) din art. 197 C. pen., pe probele administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, probe din care rezultă că inculpatul a cunoscut cu certitudine vârsta victimei, astfel că primul motiv de recurs nu este fondat.
De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare aplicate inculpatului, pe motive că această sancţiune a fost aplicată pentru o faptă comisă în perioada minoratului, condamnare ce nu poate constitui primul termen al recidivei, aşa încât, comiterea unei noi infracţiuni nu trebuie să-i agraveze situaţia.
Într-adevăr, inculpatul a comis infracţiunea de viol în perioada termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 217 din 21 mai 2007 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., comisă în timp ce era minor.
Prin Sentinţa penală nr. 217 din 21 mai 2007, rămasă definitivă la data de 1 iunie 2007, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe o perioadă de 2 ani. Or, inculpatul a comis infracţiunea de viol la data de 9 ianuarie 2009, cu mult înainte de împlinirea termenului de încercare.
În cauză, instanţa de fond nu a reţinut starea de recidivă raportat la fapta comisă în perioada minoratului, dar a făcut aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen. privind revocarea suspendării, revocare ce era obligatorie atâta vreme cât legea penală nu face distincţie după cum infractorul a comis fapta anterioară în timp ce era minor sau când devenise major.
Ca atare, hotărârile pronunţate în cauză sunt temeinice şi legale, motiv pentru care recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul V.R.M împotriva Deciziei penale nr. 78/A din 9 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3894/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 4079/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
