ICCJ. Decizia nr. 4191/2010. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4191/2010
Dosar nr. 3389/103/2008
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 189/P din 29 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Neamţ s-au dispus următoarele:
I. Condamnarea inculpatului B.F.G., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 6 septembrie 2007 la pedeapsa de trei ani închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., după executarea pedepsei principale.
A fost condamnat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 4 iulie 2008 la pedeapsa de trei ani şi şase luni închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de trei ani şi şase luni închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., după executare pedepsei principale.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, de la 25 iulie 2008 la 26 iulie 2008.
II. Condamnarea inculpatei N.M., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 6 septembrie 2007 la pedeapsa de trei ani închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., după executarea pedepsei principale.
A fost condamnată aceeaşi inculpată, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 4 iulie 2008 la pedeapsa de trei ani şi şase luni închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de trei ani şi şase luni închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen, după executare pedepsei principale.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii, de la 25 iulie 2008 la 26 iulie 2008.
III. Condamnarea inculpatului V.I.C., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., cu referire la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de un an închisoare.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale şi a celei accesorii aplicate inculpatului.
În baza art. 82 C. pen. s-a stabilit termen de încercare trei ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 255 alin. (5) C. pen. şi art. 61 din Legea nr. 78/2000, au fost obligaţi inculpaţii B.F.G. şi N.M., în solidar, să restituie martorului denunţător F.O.S. suma de 2000 euro sau echivalentul în lei conform cursului de referinţă din data efectuării restituirii.
S-a constatat că inculpaţii au fost asistaţi de apărători aleşi.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii B.F.G. şi N.M. să plătească fiecare câte 2.000 lei, iar inculpatul V.I.C. suma de 750 cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B.F.G., fiul lui G. şi M., născut în municipiul Roman, cu acelaşi domiciliu şi N.M., fiica lui T. şi M., născută în municipiul Roman, având acelaşi domiciliu, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului V.I.C., fiul lui I. şi A., născut în municipiul Roman, cu acelaşi domiciliu, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000.
În sarcina inculpaţilor B.F.G. şi N.M. s-a reţinut că au pretins şi au primit de la denunţătorul F.O.S., în ziua de 06 septembrie 2007, suma de 2000 de euro, pentru a soluţiona favorabil o cerere de rambursare de T.V.A. formulată de SC S.R. SA Roman.
S-a reţinut totodată că în ziua de 04 iulie 2008, aceiaşi inculpaţi, în timpul realizării unui control la firma menţionată anterior, au pretins de la denunţătorul F.O.S., suma de 2000 de lei pentru a nu constata şi a nu sancţiona toate contravenţiile fiscale evidenţiate în urma controlului.
Cu referire la inculpatul V.I.C., s-a reţinut că în calitate de şef al Administraţiei Finanţelor Publice Roman, în timpul efectuării urmăririi penale, l-a atenţionat pe inculpatul B.F. să nu mai utilizeze telefonul mobil, fapt ce a îngreunat urmărirea penală şi procedura de desfăşurare a constatării infracţiunii flagrante organizată în data de 24 iulie 2008.
Inculpaţii, legal citaţi, au fost prezenţi în instanţă şi au dat declaraţii cu privire la învinuire, arătând, în esenţă că, nu se fac vinovaţi de săvârşirea niciunei infracţiuni şi se impune achitarea lor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât faptele nu există.
În susţinerea nevinovăţiei lor, inculpaţii au solicitat în apărare, audierea martorilor din lucrări, audierea martorului N.D. în circumstanţiere şi în apărare pentru inculpata N.M. şi proba cu înscrisuri.
Din întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
SC S.R. SA Roman, are ca obiect principal de activitate prestări servicii de turism cinegetic, a fost înfiinţată în anul 2007 şi este administrată de martorul B.A. În fapt însă, activitatea firmei este gestionată de F.O.S. în considerarea faptului că acesta are mai multă experienţă în domeniu.
Încă de la momentul înfiinţării firmei, s-au achiziţionat mai multe bunuri şi servicii printre care şi un autoturism "L.R.", cu privire la care firma, prin administrator, a formulat o cerere de rambursare a T.V.A.-ului aferent. Cererea a fost înregistrată la data de 23 iulie 2007 la Administraţia Finanţelor Publice Roman sub nr. 4326, pentru suma de 26.017 lei aferentă unor achiziţii de 136.932 lei. Conform procedurii, contribuabilul solicitant este evaluat şi încadrat într-un grad de risc fiscal în funcţie de Standardul Individual Negativ al acestuia şi în cazul unui risc fiscal mic, suma este rambursată fără vreo inspecţie fiscală prealabilă.
Această procedură este aplicabilă în cazul contribuabililor ale căror date sunt deja introduse în sistemul informatizat şi pot fi evaluaţi.
În cazul firmei în speţă, fiind nou înfiinţată era obligatorie inspecţia fiscală.
În aceste condiţii, cei doi inculpaţi B.F. şi N.M. au iniţiat inspecţia fiscală a firmei, sens în care au luat legătura cu reprezentantul firmei şi cu martora G.E. care se ocupa de contabilitatea firmei. În urma discuţiilor cu B.A., aceasta fiind depăşită de problemele ridicate în cauză, i-a pus pe inculpaţi în legătură cu denunţătorul, apreciind că acesta are experienţa necesară pentru a discuta cu inculpaţii.
După ce au verificat documentele contabile puse la dispoziţie de G.E., cei doi inculpaţi au convocat administratorul B.A. şi pe martorul G.E. la sediul administraţiei, ocazie cu care s-a prezentat şi denunţătorul, explicându-li-se că cererea de rambursare a T.V.A. nu poate fi soluţionată favorabil întrucât firma este nou înfiinţată şi rezultă că bunurile au fost achiziţionate din aportul acţionarilor şi nu din profitul firmei.
În această împrejurare, denunţătorul s-a arătat contrariat de perspectiva pierderii sumei solicitată prin cererea de rambursare astfel că inculpaţii, profitând de lipsa de cunoştinţe a denunţătorului în domeniu, i-au sugerat iniţial, apoi l-au învăţat să depună o cerere de renunţare la rambursare T.V.A. întrucât, în caz contrar dacă cererea se respinge, nu va mai putea să recupereze T.V.A.-ul. Mai mult, inculpaţii au justificat denunţătorului că dimpotrivă, ar fi în interesul lor să soluţioneze cererea nefavorabil, întrucât pentru suma economisită la bugetul de stat ei vor primi stimulente procentuale între 15 - 20 de unităţi.
Invocând acesta argument, inculpaţii au pretins şi primit de la denunţător, în scopul vădit de a nu întocmi raportul de inspecţie fiscală cu propunerea de respingere a cererii de rambursare, suma de 2000 lei de euro. Întinderea sumei a fost stabilită în compensarea stimulentelor pe care le-ar fi primit de la stat inculpaţii şi totodată ca o contraprestaţie pentru modalitatea de rezolvare a cererii astfel încât să rămână deschisă pe viitor posibilitatea de recuperare a T.V.A.
Inculpaţii se apără, susţinând că nu i-au spus denunţătorului nimic despre posibilitatea de a-şi retrage cererea de rambursare. Denunţătorul s-ar fi interesat pe cont propriu despre posibilităţile pe care le are pentru a putea reitera cererea de rambursare. Din proprie iniţiativă a făcut cererea de renunţare fiind învăţat de alte persoane despre posibilitatea de a solicita ulterior rambursarea T.V.A.
Această apărare nu a fost reţinută, în primul rând, există neconcordanţe între declaraţiile inculpaţilor cu privire la momentul şi contextul în care denunţătorul ar fi făcut pretinsa afirmaţie.
În al doilea rând este cert că prima persoană pe care denunţătorul ar fi consultat-o pentru găsirea unei soluţii ar fi fost însăşi contabila G.E. Aceasta însă a declarat în instanţă că după depunerea actelor contabile nu a avut nicio altă discuţie cu denunţătorul referitor la cererea de rambursare. Era şi evident ca denunţătorul să nu se mai consulte cu martora atâta timp cât deja aflase de la inculpaţi, care este procedura de urmat pentru a-şi recupera T.V.A.
În al treilea rând, suma ce a fost plătită inculpaţilor se regăseşte în retragerea în numerar din contul societăţii în chiar data de 06 septembrie 2007, în valoare de 3200 euro din care, conform declaraţiilor denunţătorului şi a martorei B., diferenţa de 1200 de euro a fost folosită pentru nevoi personale.
Nu în ultimul rând, cei doi reprezentanţi ai firmei cu care au intrat în contact inculpaţii, au un nivel de instrucţie mediocru aşa încât nu se poate admite existenţa posibilităţii ca vreunul din ei să cunoască metodologia de acordare a stimulentelor în cazul soluţionării cererii contribuabililor, astfel că este evident că aceste aspecte nu puteau fi cunoscute decât din discuţiile cu inculpaţii.
În plus, esenţială în cauză este declaraţia martorei U.P. care audiată fiind, fără nicio legătură cu vreuna din părţi, într-un mod cu totul dezinteresat a arătat că a colaborat ca traducător autorizat cu firma SC S.R. SA, pe linie profesională şi în această calitate a aflat de la martora B.A. că cei doi inculpaţi au pretins şi primit suma de 2000 de euro cu ocazia controlului efectuat în 2007 (inspecţia fiscală efectuată cu ocazia soluţionării cererii de rambursare a T.V.A. n.i.). Această declaraţie se coroborează de asemeni cu declaraţia martorei F.V.
În combaterea declaraţiei martorei F.V., inculpata N.M. a solicitat audierea martorului N.D. care a declarat că a fost prezent la sediul parchetului în seara audierii acestei martore şi că l-a auzit pe denunţătorul F.O. în timp ce o instruia pe martoră "să declare cum au stabilit". Tribunalul consideră că această împrejurare nu dovedeşte lipsa de sinceritate a martorei. Martora este o persoană în vârsta, cu o pregătire medie şi din acest motiv este evident ca denunţătorul a chestionat-o el însuşi, înainte de audiere, în ce măsură poate să relateze procurorului aspectele despre care a luat cunoştinţă în urmă cu un an.
În contextul acestor împrejurări se desprinde cu evidenţă, faptul că cei doi inculpaţi, cu ocazia efectuării controlului la societate, au speculat lipsa de pregătire în domeniul financiar contabil a denunţătorului şi a administratorului şi i-au pus în situaţia să aleagă între finalizarea inspecţiei cu propunerea de respingere a cererii sau, contra sumei de 2000 de euro, retragerea cererii, urmând în timp, a se reformula solicitarea de rambursare după ce se va constata că există activităţi profitabile.
Toate probele arătate, apreciate în ansamblul lor conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., converg spre această situaţie de fapt.
Nu a fost reţinută nici apărarea inculpaţilor în sensul că denunţătorul şi martorul B.A. s-au contrazis în privinţa locului predării banilor, fapt ce ar releva lipsa de sinceritate a acestora. Lipsa acurateţei în declaraţii în privinţa locului remiterii sumei de 2000 de euro este explicabilă prin prisma neimplicării martorei B.A. în acest act material săvârşit exclusiv de către denunţător. Esenţial este că dinamica cronologică a faptelor, conţinutul conversaţiilor purtate de reprezentanţii firmei cu inculpaţii şi împrejurările de fapt care au generat activitatea infracţională a inculpaţilor, astfel cum sunt descrise de martorul B.A. şi de denunţător, creionează o situaţie de fapt univocă.
Inculpaţii au mai susţinut în apărarea lor că nu ar fi avut nicio logică să-i fi pretins denunţătorului mită atât timp cât acesta ştia de posibilitatea de a renunţa la cererea de rambursare şi reiterarea ulterioară a acestei cereri ceea ce a şi făcut. Acest argument nu este de natură să modifice situaţia de fapt reţinută. Împrejurările de fapt în care s-a săvârşit infracţiunea se întemeiază pe probe şi se menţionează aici declaraţia martorei U.A., declaraţia denunţătorului cu privire la argumentele expuse de inculpaţi referitoare la stimulentele pe care le-ar primi aceştia în eventualitatea în care ar propune respingerea cererii, neconcordanţele dintre declaraţiile inculpaţilor cu referire la pretinsa intenţie a denunţătorului de a consulta un specialist şi nu în ultimul rând, convorbirile interceptate între denunţător şi inculpaţi din al căror conţinut rezultă cu evidenţă că erau perfect conştienţi de ceea ce se întâmplă şi răspundeau argoului folosit de către denunţător.
Sintetizând aspectele de fapt reţinute tribunalul a stabilit că mai presus de orice îndoială rezonabilă, inculpaţii, în schimbul sumei de bani pretinsă, i-au dat asigurări denunţătorului că au posibilitatea să soluţioneze favorabil cererea deşi soluţia ce se prefigura în mod legal era respingerea cererii de rambursare de T.V.A. Astfel, uzând o practică nefundamentată legal, inculpaţii au direcţionat denunţătorul să îşi retragă cererea de rambursare pentru a se împiedica astfel întocmirea raportului de inspecţie fiscală, raport care în mod ireversibil ar fi determinat respingerea cererii de rambursare. În apărarea lor ambii inculpaţi au căutat să dovedească legitimitatea unor astfel de practici însă nu s-a indicat niciun act normativ cu putere de lege care să fundamenteze o astfel de procedură.
Urmare a conduitei inculpaţilor, a fost posibilă reiterarea cererii de rambursare de către aceeaşi firmă, cerere care a fost soluţionată favorabil aşa cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală întocmit la 19 februarie 2009.
Tot în apărarea lor, ambii inculpaţi au adoptat o atitudine de negare, sprijinindu-se pe raţionamentul că în practică se procedează în mod curent la retragerea cererii de rambursare şi efectuarea unei noi cereri, ulterior când sunt îndeplinite condiţiile de rambursare, astfel că nu ar fi avut niciun sens ca ei să le pretindă bani celor doi reprezentanţi ai agentului economic, deoarece aceştia s-au informat şi cunoşteau procedura anterior arătată.
Simpla negare a inculpaţilor nu este de natură a induce în mod verosimil veridicitatea celor susţinute. Inculpaţii nu au contraargumentat în niciun fel, faptul că denunţătorul cunoştea amănunte subtile ale metodologiei de acordare a stimulentelor, amănunte de care a luat cunoştinţă doar din discuţiile cu inculpaţii care au căutat astfel să "justifice" pretenţiile de a fi "recompensaţi". Însăşi existenţa acestor discuţii şi conţinutul lor, în mare parte a fost confirmată, aşa cum s-a arătat, de martora U.A., aceasta luând cunoştinţă de cele relatate anterior sesizării organului de cercetare penală când denunţătorul nu ar fi avut niciun interes să-şi preconstituie probe.
Vinovăţia inculpaţilor şi existenţa faptei a rezultat cu evidenţă şi din înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de aceştia cu denunţătorul convorbirii în care se face referire neechivocă la plata sumei de 2000 de euro. Inculpaţii nu au avut niciun moment o atitudine tranşantă de respingere a insinuărilor făcute de denunţător. Dimpotrivă, aprobarea celor susţinute a fost făcută în acelaşi ton pe care l-a iniţiat denunţătorul, calm, oarecum voalat, conspirativ, dar totodată neechivoc pentru a nu se crea impresia că acele convorbiri sunt înregistrate. Ambii inculpaţi arată în esenţă că nu au avut o reacţie vehementă de respingere a afirmaţiilor denunţătorului fie pe motiv că fie erau "absenţi" la aceste discuţii, fie că nu pricepeau exact despre ce este vorba. Tribunalul consideră astfel de argumente, ca fiind o subapreciere nefundamentată a capacităţilor de sinteză şi analiză a oricărui observator independent şi obiectiv.
În legătură cu cea de a doua faptă, s-a reţinut că în anul următor, în cursul lunii iulie s-a efectuat un control tematic la nivelul agenţilor economici din municipiul Roman, vizând întocmirea şi depunerea formularului 394 - declaraţie informativă privind livrări şi achiziţii de produse şi servicii pe plan naţional aferente trimestrului II - 2007.
Fără a exista vreo dispoziţie internă sau vreun algoritm practic de alegere a firmelor controlate, aceeaşi echipă de control compusă din cei doi inculpaţi, a procedat la verificarea SC S.R. SA. Susţinerea inculpaţilor în sensul că au ales, printre altele şi această firmă pentru a o controla, doar pe considerentul că ştiau unde îşi are sediul, este forţată şi caută să mistifice scopul real urmărit de inculpaţi şi anume acela de a profita de o nouă ocazie în care să-l pună pe administrator în situaţia de a avansa suma de bani cu scopul de a nu fi sancţionat în eventualitatea în care ar fi fost depistat în neregulă. Acest lucru este evident dacă se are în vedere faptul că din abordarea psihologică a relaţiei dintre mituitor şi funcţionar, potenţialul criminogen, şansele de reuşită sunt mult mai mari atunci când relaţia are o antecedenţă. În speţă, inculpaţii ştiau că denunţătorul este dispus să răspundă favorabil la sugestia de a plăti o sumă de bani în schimbul unui "serviciu" prestat de inculpaţi. De altfel, înşişi martorii audiaţi care îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi instituţie cu inculpaţii au dat explicaţii nuanţate şi echivoce cu privirea la existenţa criteriilor de relatare a filmului de către o anume echipă de control fără a putea indica o cauză rezonabilă pentru care inculpaţii să fi controlat tocmai firma în speţă.
În contextul arătat, inculpaţii au procedat la efectuarea controlului în data de 03 iulie 2008, s-au deplasat la sediul firmei, au contactat administratorul B.A. care la rândul său, fiind depăşită, evident, de situaţie, l-a chemat pe denunţător. Acesta din urmă a explicat inculpaţilor că toate actele şi registrul de control se află la contabilă şi s-a convenit că a doua zi să fie prezentate toate actele la sediul administraţiei. În data de 04 iulie 2008, denunţătorul a prezentat actele pentru control, ocazie cu care, inculpaţii au constatat că declaraţia pentru semestrul II 2007 care făcea obiectul controlului, nu era depusă, sancţiunea fiind amenda de la 12.000 la 14.000 de lei. Inculpaţii nu au sancţionat societatea şi au permis administratorului să o depună ulterior, declaraţia fiind depusă la A.F.P. Roman sub nr. 2925 din 04 iulie 2008.
Însăşi inculpata N.M., audiată fiind, a arătat că acel control privea exclusiv declaraţia - 394 - însă ei au extins controlul şi la alte aspecte, ocazie cu care - se apără inculpata - au constatat că agentul economic, nu întocmise declaraţia privind impozitul pe profit şi prin urmare i-a aplicat o amendă contravenţională în cuantum de 5000 lei, cu posibilitatea de a se achita în termen de 48 de ore, jumătate din minim, adică suma de 500 de lei.
Susţine inculpata că în acest fel a demonstrat că a aplicat sancţiunea ca oricărui alt agent economic, fără a-i face vreo favoare. Afirmaţia este, aparent, consecventă logică însă nu exclude împrejurările care au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii. Prin aplicarea unei amenzi în cuantum minim pentru o altă contravenţie, inculpaţii au căutat să dea o aparenţă de legalitate acţiunii de control, să-şi preconstituie probe în eventualitatea în care ar fi apărut suspiciuni. Ca drept dovadă în speţă inculpaţii nu au ezitat să folosească acest subterfugiu.
Firma controlată nu a pretins vreo favoare, ci dimpotrivă, acţiunea inculpaţilor de a pune în vedere administratorului că va fi amendat cu o sumă între 12.000 - 14.000 de lei a avut ca scop provocarea agentului economic să propună oferirea unei sume de bani, fapt ce s-a dovedit ulterior cu prisosinţă.
Aşadar, după finalizarea controlului, inculpaţii i-au dat de înţeles denunţătorului, faptul că trebuie să-i aplice o sancţiune în cuantum de 15.000 lei, valoare exagerată în opinia denunţătorului, care a apreciat-o ca disproporţionată faţă de încălcarea reţinută în sarcina sa. În acest context, inculpaţii i-au sugerat denunţătorului că în schimbul sumei de 2000 lei, vor putea să-i permită să depună declaraţia însă vor trebui totuşi să-i aplice o sancţiune pentru cealaltă contravenţie, cu posibilitatea a achita jumătate din minim în 48 de ore.
Denunţătorul şi-a dat acordul iniţial, însă ulterior, fiind revoltat de atitudinea inculpaţilor a înţeles să sesizeze Biroul Teritorial al D.N.A., fapt realizat de 07 iulie 2008. În aceeaşi zi, dimineaţa, întrucât expira termenul de 48 de ore lucrătoare, denunţătorul a luat legătura cu inculpata N.M. şi în prezenţa acesteia a achitat suma de 500 de lei cu titlu de amendă contravenţională, conform chitanţei depusă la fila 20 voi. I.
Susţinerile denunţătorului sunt confirmate de poziţia insidioasă a inculpaţilor în cursul anchetei şi al cercetării judecătoreşti, care au afirmat că nu au avut absolut niciun contact cu denunţătorul în afara celor pe linie profesională, în ciuda faptului că desfăşurătorul convorbirilor telefonice purtate de F.O. în ziua achitării amenzii, indică trei apeluri telefonice purtate cu inculpatul B.F. şi un apel nefinalizat, iniţiat de însăşi inculpata N.M. către denunţător. Ultimul apel telefonic către inculpatul B.F. a avut loc la ora 16:45 cu câteva minute înainte ca inculpatul să fi sesizat telefonic Direcţia Naţională Anticorupţie. Toate aceste contacte telefonice nu-şi găsesc explicaţia dacă s-ar admite, prin reducere la absurd că inculpaţii au acţionat strict pe linie profesională, au controlat agentul economic în data de 04 iulie şi i-au aplicat sancţiunea corespunzătoare. Prelungirea oricărei discuţii după aceste momente apare ca nepermisă şi generatoare de suspiciuni legitime cu privire la conduita inculpaţilor, suspiciuni confirmate de declaraţia denunţătorului şi dovedite cu mijloacele de probă ce se vor analiza în continuare.
Atât inculpata N.M. cât şi inculpatul B.F. au avut cunoştinţă de faptul că denunţătorul a achitat suma de 500 de lei în termen de 48 de ore, respectiv la data de 07 iulie 2008. Această realitate se desprinde din situaţia de fapt relevată de probele administrate în cursul urmăririi penale. Astfel, la data de 23 iulie 2008, după revenirea în ţară a denunţătorului, Serviciul Teritorial Bacău al D.N.A. a procedat la audierea denunţătorului cu privire la faptele reclamate şi s-a trecut la organizarea operativă a constatării infracţiunii flagrante, ştiut fiind că în baza înţelegerii anterioare, denunţătorul trebuia să achite inculpaţilor suma de 2000 de lei.
Din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între denunţător pe de o parte şi fiecare dintre inculpaţi pe de altă parte, precum şi din înregistrările audio-video efectuate în ziua organizării flagrantului (24 iulie 2009), se poate reţine mai presus de orice îndoială rezonabilă că ambii inculpaţi urmăreau de la denunţător exclusiv plata sumei de 2000 de lei.
Limbajul abordat de către denunţător deşi neechivoc este puţin voalat tocmai pentru a nu trezi vreo suspiciune în mintea inculpaţilor. Aceştia nu pot nega faptul că denunţătorul a fost cât se poate de explicit când a cerut lămuriri în sensul că "dacă am plătit amenda, de ce îmi spune contabila că trebuie să plătesc 5000 de lei" la care inculpatul B.F. înţelegând şi ştiind că amenda este plătită i-a replicat scurt "Nu, doar atât". Din chiar începutul convorbirii telefonice purtată de B.F. reiese cu claritate că denunţătorul i-a spus acesteia că a achitat amenda în prezenţa coinculpatei şi că nu mai trebuie să se întâlnească să-i dea cele 20 de milioane.
Pentru a plăti suma de 2000 de lei, denunţătorul a apelat inculpatul B.F. în jurul orei 11:00, invitându-l la sediul firmei pentru "a regla treburile". Dacă inculpatul ştia, aşa cum s-a dovedit, că amenda era achitat, reacţia normală ar fi fost de respingere a oricărui contact cu denunţătorul. Dimpotrivă inculpatul i-a făcut o contraofertă denunţătorului invitându-l la sediul administraţiei fiscale la ora 13:00.
La ora menţionată, denunţătorul s-a prezentat la sediul A.F.P. Roman însă în birou era doar inculpata N.M. care i-a spus că B.F. este momentan ieşit din sediu şi să-l mai aştepte. Cu această ocazie denunţătorul a iniţiat şi faţă de inculpata N.M. discuţia cu referire la plata amenzii, folosind aceleaşi subterfugiu pentru a o determina pe inculpată să-şi precizeze poziţia faţă de suma de 2000 de lei fără însă a-i da de bănuit. Concret, denunţătorul s-a plâns că i-ar fi spus contabila să achite amenda în sumă de 5000 de lei deşi el achitase deja 500 de lei (jumătate din minim) - "Domnule da - vezi că ai 50 de milioane amendă!" - Mi-a zis contabila - "Doamnă stai serioasă că am plătit amenda!" - Am zis eu -. La auzul acestor replici normal era ca inculpata să-l interogheze ferm pe denunţător care este scopul şi ce anume mai vrea să facă cu banii pe care i-a adus dacă tot a achitat deja amenda. În lipsa acestei reacţii şi dimpotrivă în condiţiile în care inculpata l-a aprobat pe denunţător spunându-i că ea însăşi, " încă de atunci", i-a spus că îl trece aşa (adică cu 500 de lei cu referire la replica anterioară a denunţătorului) se reţine, evident, că inculpata nu era străină de situaţie.
Ambii inculpaţi au căutat să speculeze lipsa unei poziţii tranşante a denunţătorului susţinând că din silabisirea acestuia nu se putea înţelege mare lucru şi din acest motiv nu s-au arătat contradicţii. Totuşi, la afirmaţiile şi întrebările "monosilabice" ale denunţătorului atât inculpatul B.F. cât şi inculpata N.M. au răspuns la rândul lor "monosilabic" însă suficient de coerent pentru a rezulta un dialog logic, un dialog din care se relevă fără dubiu că interlocutorii dezbat o chestiune cunoscută de ambii şi neechivocă. De altfel este ştiut din practica anchetelor penale faptul că astfel de discuţii nu se pot purta cu subiect şi predicat sau cu folosirea nemijlocită a verbum-ului regens. O asemenea abordare, evident, ar deconspira intenţiile clare ale denunţătorului şi ar compromite întreaga activitate operativă.
Revenind la situaţia de fapt s-a reţinut că, tot în condiţiile arătate, denunţătorul a adus în discuţie dorinţa sa de a recupera T.V.A. (cu referire la fapta din septembrie 2007) precizând ambilor inculpaţi, de această dată cu subiect şi predicat că le-a dat suma de 2000 de euro şi în contul acesteia trebuiau să-l ajute, să-l înveţe cum trebuia procedat. Ambii inculpaţi folosesc un adverb de afirmaţie, repetat tocmai pentru a arăta denunţătorului că au înţeles şi ştiu despre ce este vorba, că nu trebuie să intre în amănunt şi pentru a-l opri să mai dea detalii cu referire la acea înţelegere convenită în anul anterior. Reacţia firească, a unei persoane inocente, la afirmaţia "că doar v-am dat şi ăia 2000 de euro!" trebuia să fie de respingere categorică.
În condiţiile în care inculpatul B.F., din cauza unor motive personale, a întârziat să apară la birou, denunţătorul a abordat-o din nou pe inculpata N.M. care s-a arătat dispusă să rezolve ea "problema" luării sumei de bani. După acest moment, denunţătorul l-a contactat telefonic la ora 13:35 pe inculpatul B.F. pe care l-a informat că i-a dat banii şi a "rezolvat-o cu amenda". Inculpatul nu s-a arătat contrariat de acţiunea denunţătorului de a-i fi dat banii coinculpatei în condiţiile în care ştia că amenda a fost plătită ci dimpotrivă l-a aprobat şi a continuat discuţia pe un ton normal. Ulterior discuţiile telefonice nu au mai putut fi monitorizate întrucât inculpatul a fost atenţionat de inculpatul V.I.C. să nu mai răspundă la telefon.
În cele din urmă, aşa cum rezultă din procesul-verbal şi din înregistrarea video a operaţiunilor de constatare a infracţiunii flagrante, suma de 2000 de lei a fost găsită în posesia inculpatei N.M. care, pe moment a justificat că intenţiona să achite o amendă a denunţătorului, apărare care aşa cum s-a arătat este nefundamentată fiind dovedit că ambii inculpaţi aveau cunoştinţă despre efectuarea plăţii amenzii încă din data de 07 iulie 2008.
Inculpatul V.I.C., în sarcina acestuia se reţine că la momentul săvârşirii infracţiunii deţinea funcţia de şef al Administraţiei Finanţelor Publice Român şi este în relaţie de afinitate cu inculpatul B.F.
În data de 24 iulie 2008, aşa cum s-a arătat anterior, a fost organizată operativ procedura constatării infracţiunii flagrante, activitate începută la ora 13 şi încheiată la ora 16, aproximativ. În calitate de şef al instituţiei, inculpatul V.I.C. a fost înştiinţat despre scopul prezenţei organelor de anchetă în instituţie şi i s-a adus la cunoştinţă conform art. 129 alin. (5) C. proc. pen., că fiind prezent la efectuarea cercetării nu are voie să părăsească sediul instituţiei şi nici să comunice cu alte persoane fără încuviinţarea procurorului.
S-a arătat anterior că inculpatul B.F. nu era în sediu, fiind reţinut de rezolvarea unei probleme personale. În aceste condiţii, organul de urmărire penală i-a cerut inculpatului V.I. să-l apeleze pe B.F. pentru a reveni la serviciu. Acesta din urmă a justificat că nu poate să vină în acel moment din cauza unei probleme personale şi că va reveni mai târziu. Acest apel telefonic s-a efectuat în prezenţa procurorului la ora 14:21 de pe telefonul personal al inculpatului V., în condiţiile în care inculpatul deja asistase şi luase la cunoştinţă despre constatarea infracţiunii flagrante şi despre faptul că urmărirea penală îi viza pe ambii inculpaţi N.M. şi B.F.
În acest context, inculpatul V.I.C. a aşteptat un moment când a putut ieşi neobservat din biroul în care se aflau membrii echipei de anchetă şi, folosind telefonul de serviciu, l-a sunat pe inculpatul B.F. la ora 14:36, atenţionându-l să nu mai răspundă la niciun telefon. Din înregistrarea convorbirii rezultă cu evidenţă tonul categoric, imperativ folosit de inculpat pentru a-i da de înţeles interlocutorului că s-a întâmplat ceva grav şi că telefoanele sunt monitorizate.
Atenţionat fiind, inculpatul B.F. a închis telefoanele, fapt ce a îngreunat continuarea activităţii de urmărire penală.
Interogat fiind, inculpatul a justificat că nu a mai răspuns la telefon întrucât s-a consumat acumulatorul. Această apărare nu s-a putut reţine la modul absolut în sensul că nu exclude posibilitatea reală ca inculpatul să fi închis telefonul ca urmare a avertismentului. Dacă inculpatul B.F. nu ar fi avut nimic de ascuns este evident că nu s-ar fi ferit să mai folosească telefonul ca urmare a avertismentului dat de inculpatul V.I., ar fi încărcat acumulatorul, ar fi luat legătura cu instituţia de pe un alt telefon şi mai mult, chiar ar fi venit în întâmpinarea organului de urmărire. Dimpotrivă, inculpatul B.F., profitând de faptul că membrii echipei operative nu îl cunoşteau fizic, a revenit în mod disimulat la sediul instituţiei, s-a interesat despre obiectul anchetei, după care a dispărut şi nu a mai putut fi găsit până în data de 25 iulie 2008, când s-a prezentat la dispoziţia procurorului. Nu se poate admite că în tot acest timp inculpatul nu a folosit telefonul pentru că nu şi-a reîncărcat acumulatorul ci dimpotrivă a refuzat să folosească telefonul pentru a nu putea fi contactat de organul de anchetă. în tot interval, inculpatul a avut posibilitatea să-şi pregătească declaraţia şi apărările în concordanţă cu cele ale inculpatei N.M., care fusese deja audiată de procuror.
Inculpatul V.I.C. a negat faptul că l-ar fi avertizat pe inculpatul B.F. cauzând astfel compromiterea unor acţiuni de urmărire penală.
Susţinerea inculpatului este nereală întrucât vocea sa este identificată în cuprinsul înregistrării audio a convorbirii telefonice.
Inculpatul a contestat această identitate şi a solicitat efectuarea unei expertize criminalistice în cursul cercetării judecătoreşti. Proba a fost admisă iniţial, în scopul aflării adevărului şi a garantării dreptului inculpatului de a se administra toate probele în apărare însă, din motive obiective expertiza nu a putut fi efectuată deoarece condiţia minimă pentru stabilirea identităţii amprentei vocale era ca înregistrarea să dureze cel puţin 16 secunde, ori în cauză convorbirea durează 7 secunde.
Chiar în aceste condiţii, probele administrate în cauză demonstrează mai presus de orice îndoială că inculpatul V.I. este autorul apelului telefonic către inculpatul B.F.
Astfel s-a reţinut că doar persoanelor din conducerea unităţii li s-au atribuit telefoane de serviciu. Telefonul era folosit exclusiv de către inculpat, fapt ce rezultă şi din declaraţiile martorilor care nu aveau cunoştinţă despre telefonul de serviciu al inculpatului. Este neverosimilă susţinerea inculpatului în sensul că telefonul era permanent pe birou la dispoziţia tuturor salariaţilor. În condiţiile în care deţinerea şi suportarea costurilor de utilizare ale unui telefon mobil nu mai este o dificultate ci o necesitate în împrejurările actuale, folosirea de către salariaţi a telefonului de serviciu al şefului instituţiei apare ca inoportună.
De asemeni s-a reţinut că în chiar intervalul orar în care s-a efectuat apelul telefonic, camerele de supraveghere ale instituţiei au sesizat părăsirea biroului de către inculpatul V.I. la momentul 14.36.03 şi revenirea la momentul 14.37.21 în timp ce folosea telefonul mobil pentru un al doilea apel către C.R.D. (director executiv adjunct). Această persoană a confirmat că a fost înştiinţată telefonic de către inculpatul V.I. despre existenţa unei anchete penale precizând cu aproximaţie ora 15.00. Din succesiunea imediată a celor două apeluri telefonice, coroborată cu lipsa inculpatului din birou rezultă cu evidenţă că el este autorul ambelor apeluri telefonice către inculpatul B.F. şi către martora C.R.D.
De asemeni s-a reţinut că inculpatul V.I.C. a avut şi un mobil în a săvârşi infracţiunea plecând de la relaţia de afinitate cu inculpatul B.F.
În drept, faptele inculpaţilor N.M. şi B.F.G., care având calitatea de funcţionari publici cu atribuţii de control, cu intenţie, au pretins şi au primit în data de 06 septembrie 2007 suma de 2000 de euro de la denunţătorul F.O.S. pentru a soluţiona favorabil cererea de rambursare de T.V.A. formulată de SC S.R. SA Roman, precum şi fapta de a pretinde la data de 04 iulie 2008 de la acelaşi denunţător suma de 2000 de lei pentru a nu reţine şi a nu sancţiona toate contravenţiile fiscale constatate la SC S.R. SA Roman, sumă ce a fost remisă la data de 24 iulie 2008 de către denunţător inculpatei N.M., întrunesc conţinutul constitutiv a infracţiunilor de luare de mită prevăzute şi pedepsite de art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Faţă de mobilul săvârşirii infracţiunilor şi distanţarea în timp a actelor materiale, cele două fapte se prezintă ca unităţi infracţionale distincte, săvârşite în condiţiile art. 33 lit. a) C. pen., ambele fapte fiind săvârşite înainte ca pentru vreuna din ele să se pronunţe o condamnare definitivă.
Fapta inculpatului V.I.C. care în calitate de director al Administraţiei Finanţelor Publice Roman, a asistat la procedura constatării infracţiunii flagrante din data de 24 iulie 2008 şi, cu intenţie, l-a avertizat telefonic pe inculpatul B.F.G., fapt ce a dus la zădărnicirea urmăririi penale întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută şi pedepsită de art. 264 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000.
La individualizarea pedepselor ce s-au stabilit pentru fiecare inculpat instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. şi să se raporteze la criteriile generale de individualizare a pedepsei respectiv dispoziţiile părţii generale a codului penal, limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpaţilor şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Inculpaţii B.F. şi N.M. au săvârşit fiecare câte două infracţiuni în concurs, împrejurare ce agravează răspunderea prin faptul că legiuitorul a stabilit un regim sancţionator mai sever conform art. 34 lit. b) C. pen. De asemenea, infracţiunile reţinute - luare de mită - prin conţinutul lor şi prin obiectul juridic special pe care îl lezează, sunt fapte foarte grave de natură să slăbească încrederea societăţii în persoanele care exercită atribuţii de control în numele autorităţii de stat. Gravitatea faptelor rezidă şi din limitele mari de pedeapsă prevăzute de legiuitor, închisoarea de la 3 la 15 ani.
S-a reţinut de asemenea atitudinea inculpaţilor care în ciuda situaţiei de fapt evidente au avut o comportare nesinceră pe parcursul întregului proces penal şi au căutat prin mijloace insidioase să inducă o situaţie de fapt neconformă realităţii.
Lipsa antecedentelor penale nu poate constitui în cazul inculpaţilor o împrejurare atenuantă deoarece această condiţie - a lipsei antecedentelor penale - este sine qua non pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu. Pentru persoana inculpaţilor care au un anumit nivel de instrucţie şi o anumită poziţie în ierarhia autorităţii de stat, lipsa antecedentelor penale nu constituie o virtute ci mai curând o obligaţie. Din acest motiv această împrejurare nu poate avea efecte în planul răspunderii penale.
Plecând tot de la considerentele arătate, respectiv gradul de instrucţie şi de responsabilitate cu care au fost învestiţi inculpaţii, standardul de moralitate, de onorabilitate este mult mai ridicat decât în cazul altor infracţiuni. Inculpaţii sunt tocmai persoanele anume desemnate să vegheze şi să preîntâmpine orice încălcare a dispoziţiilor legale în materie fiscală.
Faptul că martorii audiaţi în cauză au declarat că inculpaţii sunt buni profesionişti nu are relevanţă în cauză. În speţă nu se evaluează calităţile profesionale ale inculpaţilor, ci posibilitatea ca aceştia să fi încălcat relaţiile sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu ce presupune îndeplinirea cu probitate a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii publici.
În raport de aceste considerente, instanţa a apreciat că pentru a se asigura prevenţia specială şi mai ales pentru a se asigura prevenţia generală şi a nu se compromite funcţia pedepsei de constrângere şi de intimidare, în cauză s-a impus aplicarea faţă de ambii inculpaţi, N.M. şi B.F.G., a câte unei pedepse cu închisoarea în regim de detenţie, cuantumul fiind orientat peste minimul special în acord cu pericolul social concret argumentat anterior.
Totodată faţă de dispoziţiile alin. (2) al art. 254 C. pen., inculpaţilor li s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., motivat de faptul că săvârşirea unei astfel de infracţiuni este incompatibilă cu dreptul de a ocupa o funcţie aleasă în autoritatea publică, cu dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat precum şi cu dreptul de a ocupa vreo funcţie sau de a exercita vreo profesie de natura celeia de care s-au folosit inculpaţii pentru săvârşirea infracţiunii.
Pedepsele astfel stabilite au fost contopite conform regulii stabilită prin art. 34 lit. b) C. pen.
Faţă de dispoziţiile art. 71 alin. (2) C. pen., pentru aceleaşi considerente avute în vedere la aplicarea pedepsei complementare, pe durata executării pedepsei principale s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
Având în vedere că faţă de inculpaţi s-a luat măsura reţinerii pentru 24 de ore la data de 25 iulie 2008, această perioadă s-a dedus din pedeapsa aplicată, conform disp. art. 88 C. pen.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul V.I.C., infracţiunea reţinută în sarcina acestuia are un grad ridicat de pericol social, favorizarea infractorului fiind o infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei şi vizează, în speţă o infracţiune de serviciu - luarea de mită. Inculpatul a avut o atitudine nesinceră şi a negat săvârşirea faptei în ciuda probelor evidente care îl incriminau. Activitatea sa infracţională a permis inculpatului B.F.G. să se sustragă de la urmărirea penală în cursul zilei de 24 iulie 2008.
În raport de aceste criterii, instanţa a apreciat că se impune faţă de inculpat aplicarea pedepsei închisorii orientată peste minimul special, într-un cuantum apt să asigure atingerea scopului preventiv al pedepsei.
Totodată faţă de dispoziţiile art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei principale s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., drepturi incompatibile cu persoana inculpatului condamnat pentru săvârşirea unei infracţiunii de favorizare a unui infractor anchetat pentru o infracţiune de serviciu.
Cât priveşte modalitatea de executare s-a apreciat că în cauză factorul determinant al săvârşirii infracţiunii de către inculpat a fost relaţia de afinitate cu inculpatul B.F. şi că în lipsa acestei împrejurări inculpatul V.C. nu ar mai fi acţionat în acest sens. Totodată, s-a reţinut că urmarea produsă, deşi a zădărnicit urmărirea penală, nu a avut aptitudinea de a compromite şi de a împiedica la modul absolut strângerea şi administrarea probelor, pentru trimiterea în judecată şi condamnarea infractorului favorizat aşa încât, faţă de inculpatul V.I.C. care nu a mai suferit condamnări, se poate dispune suspendarea executării pedepsei în condiţiile art. 81 C. pen. apreciindu-se că scopul pedepsei, funcţia de reeducare poate fi atinsă şi în această modalitate.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen., a fot suspendată şi executarea pedepsei accesorii.
Faţă de dispoziţiile art. 82 C. pen., s-a stabilit termenul de încercare corespunzător şi totodată s-a atras atenţia inculpatului asupra faptului că săvârşirea unei noi infracţiuni, cu intenţie în cursul termenului de încercare va avea ca efect revocarea suspendării executării pedepsei şi executarea în întregime a pedepsei alături de cea stabilită pentru noua infracţiune.
Cu referire la suma de 2000 de euro dată de către denunţătorul F.O.S. inculpaţilor B.F.G. şi N.M., denunţătorul a solicitat restituirea sumei în condiţiile art. 255 alin. (5) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. În baza acestor texte de lege, inculpaţii, beneficiari ai sumei au fost obligaţi în solidar la plata acesteia ori a echivalentului în lei la momentul restituirii efective.
Împotriva sentinţei au declarat apel toţi cei trei inculpaţi.
În motivarea apelului declarat de inculpata N.M. a fost criticată sentinţa apelată, apreciindu-se că aceasta este netemeinică cu privire la reţinerea în sarcina inculpatei a două infracţiuni de luare de mită. Cu privire la fapta din 06 septembrie 2007 s-a arătat că argumentele primei instanţe sunt superficiale, nu a fost demonstrat motivul pentru care a fost pretinsă şi primită mita, nu există dovezi că inculpata a primit suma de la denunţător, între declaraţiile acestuia şi ale martorei B. existând contradicţii. Cu privire la fapta din 04 iulie 2008 inculpata a arătat că, aşa cum demonstrează înregistrărilor de pe camerele de supraveghere, după ce a primit banii de la denunţător a intrat în casierie, aspect din care rezultă că a avut intenţia de a plăti amenda iar nu de a însuşi aceşti bani, inculpata nu ştia că anterior fusese achitat jumătate din minimul special al amenzii de către denunţător, discuţiile telefonice dintre inculpată şi denunţător sunt echivoce. S-a adus în discuţie şi lipsa de credibilitate a denunţătorului demonstrată de articole din presa locală şi de condamnările anterioare ale acestuia.
Au fost invocate şi aspecte privind nelegalitatea probelor, respectiv faptul că între momentul sesizării şi cel al începerii urmăririi penale au fost administrate probe, nu au fost respectate dispoziţiile art. 911 şi 912 C. proc. pen., nefiind justificată emiterea unei ordonanţe provizorii pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, flagrantul a fost iniţiat de denunţător cu contribuţia organelor de urmărire penală,fiind incidente dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. în ce priveşte individualizarea pedepsei s-a arătat că nu au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., aspectele pozitive privind pregătirea şi moralitatea inculpaţilor, nu s-a făcut dovada pretinderii ci cel mult a primirii, în cauză se impunea aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei.
Apelantul-inculpat B.F.G. a invocat aspecte de nelegalitate, respectiv încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 354 C. proc. pen. cu referire la art. 356 C. proc. pen., în sensul că hotărârea instanţei de fond nu este motivată şi se constituie doar în presupuneri necoroborate cu mijloacele de probă administrate, nu au fost administrate probe cu privire la fiecare dintre faptele imputate inculpaţilor, nu a fost soluţionată cererea de constituire de parte civilă formulată de denunţător, iar faţă de această cerere nu mai poate fi luată în considerare nici declaraţia de martor a acestuia. S-a apreciat că în raport de împrejurările sesizate a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului şi s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pe fondul cauzei s-a solicitat achitarea inculpatului pe considerentul că probele administrate nu dovedesc vinovăţia acestuia, respectiv fapta din 06 septembrie 2007 nu este susţinută de niciun mijloc de probă iar cu privire la fapta din 04 iulie 2008 nu a fost probată înţelegerea preexistentă între apelant şi inculpata N.M.
În motivele de apel formulate de inculpatul V.I.C. a fost invocată greşita apreciere a faptelor şi împrejurărilor cauzei de către prima instanţă, faptul că în mod eronat au fost invocate prevederile art. 129 C. proc. pen., că acţiunea de prindere în flagrant a inculpatului B.F.G. a fost compromisă din cauza lipsei de organizare a organelor de urmărire penală iar nu din cauza presupusului ajutor acordat de inculpatul V. S-a mai arătat că instanţa de fond nu şi-a exercitat atribuţiile în mod activ, s-a bazat exclusiv pe o discuţie telefonică fără a mai exista alte probe directe incriminatoare, înregistrarea audio a acestei discuţii nu a fost ascultată în mod direct de către instanţă, nu s-a demonstrat că fraza evidenţiată în discuţia telefonică ar fi dus la pierderea unor momente tactice în desfăşurarea anchetei. S-a solicitat pentru toate motivele evidenţiate achitarea inculpatului.
În apel au fost administrate noi probatorii, respectiv au fost vizionate înregistrările de pe camerele de supraveghere din incinta sediului Administraţiei Financiare Român din data de 24 iulie 2008 şi a fost ascultată înregistrarea convorbirii telefonice mai sus menţionată, purtată la aceeaşi dată, potrivit solicitării inculpaţilor, de asemenea la dosar au fost depuse înscrisuri de către apelanţii N.M. şi B.F.G. iar apelantul B.F.G. a dat o nouă declaraţie în apel.
Prin Decizia penală nr. 32 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie au fost admise apelurile declarate de apelanţii-inculpaţi B.F.G. şi N.M.
A fost desfiinţată sentinţa penală apelată cu privire la nereţinerea circumstanţelor atenuante şi cuantumul pedepselor principale şi pedepsei rezultante aplicate apelanţilor-inculpaţi B.F.G. şi N.M., şi rejudecându-se în fond:
S-au descontopit pedepsele rezultante de câte 3 ani şi 6 luni închisoare aplicate inculpaţilor B.F.G. şi N.M. în pedepsele:
1) 3 ani închisoare şi un an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pentru art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 06 septembrie 2007;
2) 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pentru art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 04 iulie 2008.
S-a redus cuantumul pedepselor principale de la pct. 1 de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare precum şi cuantumul pedepselor principale de la pct. 2 de la 3 ani şi 6 luni închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare, ca efect al aplicării prevederilor art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele principale aplicate inculpaţilor în pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare la care adaugă pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de un an.
Pedeapsă de executat pentru fiecare dintre inculpaţii B.F.G. şi N.M.: 2 ani şi 6 luni închisoare şi un an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat V.I. împotriva aceleiaşi sentinţe penale
S-a constatat că apelanţii inculpaţi au fost asistaţi de apărători aleşi.
În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat V.I. să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.
În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (3) cheltuielile judiciare efectuate în apelul inculpaţilor B.F.G. şi N.M. au rămas în sarcina statului.
Procedând la analiza sentinţei apelate în raport de motivele de apel invocate şi de probatoriul administrat în cauză Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Privitor la motivele de nelegalitate:
1. Potrivit art. 224 C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale poate efectua acte premergătoare, iar procesul-verbal prin care se constată efectuarea acestora poate constitui mijloc de probă. În cauză urmărirea penală a fost începută la data de 23 iulie 2008 ora 14, iar până la această dată s-a procedat la înregistrarea unei singure convorbiri telefonice, dintre denunţător şi inculpatul B.F.G., din data de 23 iulie 2008, ora 12:48, întocmindu-se de către lucrătorii operativi ai DNA proces-verbal prin care s-a consemnat efectuarea acestui act premergător. Această înregistrare, ca şi cele ulterioare, s-a făcut în baza în baza ordonanţei provizorii date de procuror, în conformitate cu prevederile art. 912 C. proc. pen., confirmată prin încheierea din data de 25 iulie 2008 a Tribunalului Bacău. Cu privire la legalitatea interceptării convorbirilor telefonice în faza întocmirii actelor premergătoare, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 182 din 02 martie 2010 statuându-se în sensul constituţionalităţii prevederilor art. 911. C. proc. pen. în contradicţie cu susţinerile apelanţilor se justifică şi urgenţa, ca o condiţie necesară pentru emiterea ordonanţei provizorii, întrucât, conform declaraţiei denunţătorului reiese că acesta stabilise să se întâlnească cu inculpatul B.F.G. în ziua imediat următoare după formularea denunţului.
2. Nu poate fi primită apărarea conform căreia sunt incidente prevederile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. în legătură cu organizarea flagrantului din data de 24 iulie 2008. Aşa cum s-a demonstrat, ambele fapte de luare de mită au fost săvârşite de inculpaţi atât în modalitatea pretinderii cât şi în cea a primirii de bani de la denunţător ori textul vizat se referă la situaţia când săvârşirea infracţiunii este rezultatul exclusiv a determinării, "provocării" de către organele de urmărire penală, în scopul obţinerii de probe.
3. În mod justificat procurorul a solicitat inculpatului V.I. să nu părăsească sediul Administraţiei Financiare înainte de terminarea cercetării la faţa locului, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. pen., în cauză organele de urmărire penală apreciind că se impune şi administrarea acestui mijloc de probă.
4. Prima instanţă a procedat la audierea, atât a inculpaţilor cât şi a denunţătorului, cu privire la ambele fapte care au constituit obiectul actului de sesizare, afirmaţiile contrare ale apelanţilor-inculpaţi nefiind susţinute de declaraţiile celor mai sus menţionaţi de la dosarul de fond. De asemenea prima instanţă a descris în concret ambele fapte reţinute în sarcina inculpaţilor B.F.G. şi N.M. şi a făcut o analiza a probelor care au servit pentru soluţionarea laturii penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., neputându-se reţine că sentinţa nu este motivată.
5. În cauză F.O.S. nu are calitatea de parte civilă, ci acea de martor-denunţător. Cât priveşte solicitarea acestuia, de restituire a sumei ce constituie obiectul mitei pentru fapta din 06 septembrie 2007, prima instanţă a soluţionat cererea în baza dispoziţiilor art. 255 alin. (5) C. pen. şi art. 61 din Legea nr. 78/2000.
Privitor la motivele de netemeinicie invocate pentru fapta din 06 septembrie 2007:
1. Săvârşirea infracţiunii de luare de mită de către inculpaţii B.F.G. şi N.M. atât în forma pretinderii cât şi în cea a primirii a fost probată cu declaraţiile martorei B.A., înscrisuri (formular de eliberare numerar, ordin de plată, extrase de cont eliberate de agenţia Roman a R.B.) coroborate cu declaraţiile martorului-denunţător. Neconcordanţele dintre declaraţia martorei şi cea a martorului-denunţător cu privire la locul în care a fost remisă mita sunt explicabile prin perioada mare de timp ce a curs până la luarea acestor declaraţii. Mai mult, această împrejurare este de natură să înlăture apărarea inculpaţilor privind o eventuală înscenare a denunţătorului, cu complicitatea martorului menţionat, fiind evident că într-o asemenea situaţie cei doi ar fi dat declaraţii similare în urma unei înţelegeri prealabile.
2. A fost probat şi scopul mitei, respectiv nefinalizarea de către inculpaţii B.F.G. şi N.M. a inspecţiei fiscale iniţiate la firma denunţătorului în vederea obţinerii ulterioare de către acesta a rambursării de T.V.A . Esenţial pentru existenţa infracţiunii este că actul pentru care au fost pretinşi banii privea îndatoririle de serviciu ale inculpaţilor, fiind lipsit de relevanţă faptul că denunţătorul ar fi avut posibilitatea restituirii T.V.A. şi în altă modalitate decât cea indicată de către inculpaţi.
Atât primirea banilor de către inculpaţi cât şi scopul pentru care a fost săvârşită această faptă reies cu evidenţă din convorbirea telefonică purtată între denunţător şi inculpatul B.F.G. la data de 24 iulie 2008, ora 13:35 şi din convorbirea ambientală dintre denunţător şi inculpata N.M. la aceeaşi dată, afirmaţiile denunţătorului privind remiterea sumei de 2000 euro pentru rambursarea T.V.A fiind susţinute de către ambii inculpaţi, într-o interpretare firească, având în vedere şi relaţia dintre inculpaţi şi denunţători, respectiv funcţionari cu atribuţii de control şi persoană ce fusese controlată de aceştia este evident că, în situaţia în care afirmaţiile denunţătorului nu ar fi fost reale, acestea ar fi fost contrazise de către inculpaţi.
Cu privire la motivele de netemeinicie invocate pentru fapta din 04 iulie 2008:
1. În declaraţiile sale, inclusiv în cele iniţiale, ce fac obiectul sesizării, denunţătorul menţionează că inculpaţii i-au solicitat suma de 2000 lei pentru a nu constata şi sancţiona în conformitate cu prevederile legale toate contravenţiile rezultate în urma unui control la firma denunţătorului. Aceeaşi sumă este menţionată de către denunţător în convorbirile telefonice cu inculpatul B.F.G. şi în discuţia ambientală cu inculpata N.M., acesta menţionând în mod explicit că urmează ca suma să fie remisă inculpaţilor, afirmaţii nicidecum contrazise de inculpaţi. În aceleaşi discuţii se face menţiune despre faptul că amenda aplicată a fost achitat jumătate din minimul prevăzut de lege din amenda aplicată, iar inculpatul este asigurat de inculpaţi că nu mai are de plătit altă sumă, astfel că nu subzistă apărarea inculpatei N.M., respectiv că aceasta ar fi avut reprezentarea faptului că banii remişi de la denunţător ar fi fost daţi pentru achitarea amenzii.
2. Înregistrările de pe camerele de supraveghere a momentelor premergătoare flagrantului nu prezintă relevanţă, împrejurarea că după primirea banilor inculpata a intrat pentru un moment în casierie, înainte de a reveni în birou nefiind de natură să demonstreze că aceasta ar fi intenţionat să depună banii în casieria unităţii. De altfel, dacă inculpata ar fi avut dubii în privinţa destinaţiei banilor, acestea ar fi fost reliefate în discuţia ambientală purtată cu denunţătorul. Ori, aşa cum s-a mai arătat, din discuţie reiese că însuşi inculpata l-a asigurat pe denunţător că nu mai are de plătit altă sumă pentru amendă, aceasta făcând referiri că poate fi achitat jumătate din minim şi că i-a spus denunţătorului "de-atunci, că aşa vă trecem".
3. Aceleaşi înregistrări, invocate în apărare şi de către inculpatul B.F.G., în care se vede că după organizarea flagrantului, inculpatul a intrat în sediul instituţiei, nu prezintă relevanţă în privinţa stabilirii vinovăţiei acestuia. Se observă din declaraţia iniţială a denunţătorului şi din convorbirile telefonice că suma de 2000 lei urma să fie remisă inculpatului B.F.G., însă datorită faptului că acesta a părăsit sediul instituţiei din cauza unor probleme personale, banii au fost primiţi de inculpata N.M.
4. Aspectele privitoare la circumstanţele personale ale denunţătorului nu prezintă relevanţă în prezenta cauză. Nu există indicii că mărturia denunţătorului ar conţine date nereale sau că acesta ar fi formulat denunţul în alte scopuri (din răzbunare, interes material, etc.)
Cu privire la motivele de netemeinicie invocate de inculpatul V.I.C.:
1. S-a demonstrat în mod indubitabil că discuţia telefonică iniţiată de pe telefonul mobil cu nr. x1 la data de 24 iulie 2008, orele 14:36 a fost purtată de inculpatul V.I.C. În această privinţă declaraţiile inculpatului sunt contrazise în mod flagrant de declaraţiile martorilor, colegi de serviciu cu acesta, care arată că telefonul menţionat era telefon de serviciu al acestuia, la care nu mai aveau acces alte persoane. Pe de altă parte instanţa de apel, în urma audierii înregistrării audio a putut să perceapă în mod direct că vocea din convorbirea menţionată este a acestui inculpat.
2. Este adevărat că prima instanţă a dispus condamnarea acestui inculpat, în principal, pe baza unei singure probe, şi anume convorbirea telefonică purtată între inculpatul V.I.C. şi inculpatul B.F.G., prin care primul îi solicită celui de al doilea să nu mai răspundă la niciun telefon. Această împrejurare nu poate conduce însă la concluzia insuficienţei probatoriului administrat faţă de acest inculpat, deoarece această probă, deşi unică, este şi relevantă, atât timp cât s-a demonstrat în mod indubitabil că discuţia a fost purtată între cei doi inculpaţi iar din conţinutul acesteia reiese că inculpatul B.F.G. a fost avertizat asupra faptului că se expune dacă va răspunde la telefonul mobil.
3. Nu prezintă relevanţă faptul că scopul pentru care inculpatul V. l-a avertizat pe inculpatul B. a fost sau nu atins, ceea ce interesează pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen. fiind ca, în momentul săvârşirii actului de favorizare, persoana în favoarea căreia se săvârşeşte acest act să aibă calitatea de autor, complice sau instigator la săvârşirea unei infracţiuni. Ori, în cauză, cu certitudine inculpatul V. cunoştea acest amănunt despre inculpatul B., fiindu-i adus la cunoştinţă de către lucrătorii D.N.A aspectul că urmează a fi realizate activităţi de urmărire penală faţă de inculpatul B.
Referitor la modalitatea de executare a pedepselor în mod justificat prima instanţă s-a orientat spre aplicarea unei pedepse cu suspendare condiţionată pentru inculpatul V.I.C. şi a unor pedepse cu executare efectivă pentru ceilalţi doi inculpaţi.
Se are astfel în vedere pentru inculpaţii B.F.G. şi N.M. calitatea de funcţionari publici a acestora, persistenţa în săvârşirea de infracţiuni de corupţie, precum şi împrejurarea că inculpaţii nu au conştientizat gravitatea faptelor comise, adoptând o poziţie permanentă de negare a acestora, contrazisă de evidenţa probelor administrate, toate aceste aspecte conferind un grad de pericol social concret ridicat.
Apelurile inculpaţilor B.F.G. şi N.M. vor fi totuşi admise, numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate acestora, apreciindu-se ca exagerat un cuantum de 3 ani şi 6 luni închisoare. Într-adevăr, prin ea însăşi, lipsa antecedentelor penale nu poate constitui o circumstanţă atenuantă faţă de împrejurările particulare privitoare la funcţiile deţinute de inculpaţi. Dacă avem însă în vedere şi alte circumstanţe personale ale inculpaţilor (persoane cu pregătire superioară, buni profesionişti, îndeplinirea riguroasă a sarcinilor de serviciu o lungă perioadă de timp până la săvârşirea faptelor, potrivit referinţelor primite de la colegii de serviciu) precum şi faptul că ambii inculpaţi au copii minori în întreţinere, apreciem că în favoarea inculpaţilor pot fi reţinute circumstanţe atenuante, cu consecinţa reducerii pedepselor în cuantumuri sub minimul special.
Prin urmare, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de apelanţii-inculpaţi B.F.G. şi N.M. numai cu privire la nereţinerea circumstanţelor atenuante faţă de aceştia şi, în consecinţă, a cuantumurilor pedepselor principale şi a pedepselor rezultante aplicate acestora, procedându-se la reducerea cuantumurilor pedepselor, ca efect al aplicării art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen., urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat V.I.C.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A, Serviciul Teritorial Bacău, şi de inculpaţii V.I.C., B.F.G. şi N.M.
Motivele de recurs au fost depuse în termenul prevăzut de art. 385 din 10 alin. (2) C. proc. pen. doar de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A, Serviciul Teritorial Bacău şi au vizat netemeinicia deciziei atacate, invocându-se cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu referire la individualizarea pedepselor aplicate, solicitându-se astfel menţinerea sentinţei penale.
Inculpatul V.I.C. a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În esenţă, s-a susţinut că inculpatul a fost condamnat doar pe baza înregistrării unei convorbiri telefonice presupus a fi fost purtată de către acesta cu inculpatul B.F., fără a exista o altă probă directă care să conducă la stabilirea fără dubiu că inculpatul V. ar fi fost cel care l-ar fi ajutat pe coinculpatul B., pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală. În plus, s-a mai arătat că inculpatul V. a contestat în mod constant că vocea de pe înregistrare ar fi a sa şi nu a putut fi stabilit ştiinţific faptul că aceasta totuşi i-ar aparţine. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ideea că inculpatul V. l-a atenţionat pe inculpatul B., activităţile organului de urmărire penală nu au fost îngreunate sau zădărnicite de conduita inculpatului V.
Inculpata N.M. a invocat prin motivele scrise de recurs cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În esenţă, ceea ce inculpata a contestat a fost modul în care instanţele de fond şi apel au interpretat probele administrate în cauză. Cu ocazia dezbaterilor, inculpata a invocat şi cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen, solicitând aplicarea unei pedepse neprivative de libertate.
Inculpatul B.F.G. a invocat în principal cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa pentru ambele infracţiuni ce i s-au reţinut în sarcină, cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În ce priveşte prima faptă, s-a susţinut în esenţă că din analiza probatoriului administrat în cauză nu rezultă cu certitudine infracţiunea de luare de mită, indiciile nefiind transformate în probe indubitabile, întreaga construcţie a Parchetului având la bază doar denunţul martorului denunţător şi o serie de probe indirecte. În ce priveşte cea de-a doua faptă, probele o privesc exclusiv pe inculpata N.M. şi se referă la plata unei amenzi ce fusese aplicată societăţii denunţătorului. În fine, şi acest inculpat a invocat în subsidiar cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea unei pedepse în regim neprivativ de libertate.
În privinţa celor trei inculpaţi, Curtea constată că deşi aceştia nu au depus motivele de recurs în termenul prevăzut de lege, cazurile de casare invocate de către aceştia se regăsesc între cele care se iau în considerare din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., condiţii în care ele urmează a fi analizate conform art. 38510 alin. (21) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. invocat de către toţi recurenţii inculpaţi, Curtea reţine că pentru a fi în prezenţa acestuia trebuie să existe o reflectare inexactă, denaturată a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecinţa greşitei reţineri a faptei imputate inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.
Această contrarietate evidentă şi esenţială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanţa l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., acesta din urmă necăzând sub incidenţa cazului de casare analizat.
Altfel spus, eroarea gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greşită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.
Pe de altă parte, simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă, recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existenţă sau inexistenţă o afirmă în mod eronat instanţa de fond sau apel ori al cărei cuprins este redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă.
În privinţa probelor şi a aprecierii acestora, Curtea reţine că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Deşi aprecierea probelor nu poate fi cenzurată în limitele cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., instanţa de recurs poate totuşi verifica dacă a fost respectat principiul liberei aprecieri a probelor consacrat de art. 62 alin. (2) C. proc. pen., căci acesta ţine de legalitatea procesului penal, a cărei respectare poate şi trebuie să fie analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Examinând motivele de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recurenţii critică fie insuficienţa probatoriului cu relevanţă în stabilirea vinovăţiei (inc. V.), fie modalitatea în care instanţele de fond şi apel au interpretat acest probatoriu (inc. N. şi B.), aspecte ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în limitele cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În ce priveşte respectarea principiului liberei aprecieri a probelor, Curtea constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au examinat în detaliu şi prin coroborare toate probele administrate în cauză, stabilind pe această bază o corectă situaţie de fapt.
În acest context, Curtea reţine ca fiind fără relevanţă împrejurarea că în cursul urmăririi penale a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor N. şi B., întrucât cu ocazia deliberării asupra luării sau nu a unei măsuri preventive judecătorul nu statuează asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei cercetate, ci doar dacă există sau nu probe sau indicii temeinice că aceasta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi se impune privarea sa de libertate, prin raportare la vreunul dintre cazurile prev. de art. 148 C. proc. pen. Pe de altă parte, soluţia în privinţa măsurilor preventive nu poate "lega" instanţele care se vor pronunţa pe fondul cauzei, căci aceasta ar însemna inclusiv faptul că o persoană arestată preventiv va trebui să fie condamnată, înfrângându-se astfel prezumţia de nevinovăţie de care orice persoană se bucură conform art. 52 C. proc. pen.
Revenind la analiza criticilor formulate în speţă, Curtea constată că, în ce priveşte prima infracţiune de luare de mită, vinovăţia inculpaţilor B. şi N. rezultă din declaraţiile denunţătorului, ale martorei B.A., din înscrisurile bancare, dar şi din înregistrările unor convorbiri telefonice purtate între denunţător şi cei doi inculpaţi.
Din toate aceste mijloace de probă rezultă că inculpaţii B. şi N. au pretins şi primit suma de 2000 de euro de la denunţătorul F.O.S. pentru a nu întocmi un raport de inspecţie fiscală cu propunere de respingerea cererii de rambursare de T.V.A., caz în care reiterarea unei cereri similare în viitor nu ar mai fi fost posibilă.
Curtea constată că nu există niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării declaraţiile constante ale denunţătorului, incriminatoare la adresa celor doi inculpaţi, împrejurările invocate în recurs (în sensul că denunţătorul ar fi fost anterior condamnat pentru infracţiuni de violenţă sau că nu şi-ar fi onorat nişte obligaţii contractuale într-un caz dat) nefiind de natură a submina credibilitatea martorului.
Potrivit acestor declaraţii, inculpaţii ar fi afirmat în discuţiile purtate cu denunţătorul că în cazul în care ar întocmi un raport de inspecţie fiscală corect, cu propunere de respingere a cererii (ceea ce ar afecta reiterarea acesteia în viitor), ar beneficia de nişte stimulente de 15 - 20% din sumele economisite la bugetul de stat. Or, este evident că faţă de pregătirea denunţătorului (şi de altfel, faţă de cunoştinţele oricărei persoane care nu are tangenţe cu legislaţia financiară), asemenea amănunte nu puteau proveni decât din discuţiile cu inculpaţii, neavând relevanţă dacă situaţia prezentată de către aceştia era reală (în sensul că ei chiar erau îndreptăţiţi în speţă să încaseze aceste stimulente).
Pe de altă parte, conduita urmată de denunţător ulterior discuţiilor cu inculpaţii, aceea de retragere a cererii de rambursare, este evident că a respectat indicaţiile acestora, având în vedere aceeaşi lipsă de cunoştinţe a denunţătorului, dar şi împrejurarea că martora G.E., care se ocupa de contabilitatea firmei şi, deci, era o persoană care putea face o asemenea sugestie denunţătorului, nu a fost consultată de către acesta în privinţa căii de urmat (de a insista în soluţionarea cererii de rambursare sau de a-şi retrage cererea).
Declaraţiile incriminatoare ale denunţătorului sunt confirmate retroactiv de înregistrările unor convorbiri telefonice purtate de inculpaţi cu denunţătorul în 24 iulie 2008, în care, deşi acesta face referiri neechivoce la plata celor 2000 de euro din luna septembrie 2007, inculpaţii nu au avut o atitudine fermă, de respingere a susţinerilor denunţătorului, singura conduită normală în situaţia în care afirmaţiile făcute de acesta erau neadevărate, punând sub semnul întrebării probitatea unor persoane care ştiau nevinovate.
În ce priveşte cea de-a doua infracţiune de luare de mită, situaţia de fapt şi vinovăţia ambilor inculpaţi este probată de declaraţiile denunţătorului, ale martorelor B.A. şi U.A., înscrisuri şi înregistrările convorbirilor telefonice purtate între denunţător şi inculpaţi, în condiţiile în care în cauză s-a realizat şi un flagrant.
Toate aceste mijloace de probă demontează principala apărare a inculpaţilor, aceea că suma de 2000 de lei pretinsă de către aceştia şi înmânată inculpatei N. ar fi fost destinată achitării unei amenzi aplicate anterior de inculpaţi.
Dincolo de neobişnuitul situaţiei invocate de către aceştia (cel sancţionat înmânează agentului constatator banii, la sediul său, pentru ca el să plătească la casierie o amendă, în locul contravenientului, deşi nu exista niciun impediment pentru ca acesta din urmă să o facă el însuşi), din actele dosarului rezultă astfel că amenda aplicată de către inculpaţi cu ocazia controlului efectuat la societatea denunţătorului, fusese achitată de către acesta încă din 7 iulie 2008, în termenul legal (respectiv 500 lei, reprezentând jumătate din minimul sancţiunii pentru contravenţia constatată, în 48 de ore de la încheierea procesului-verbal).
Prin urmare, suma de 2000 de lei nu avea nicio legătură cu această amendă, întrucât pe de o parte cuantumul acesteia, stabilit prin procesul-verbal era de 5000 lei, iar pe de altă parte ea fusese achitată, în condiţiile expuse anterior.
De altfel, inculpaţii cunoşteau că amenda fusese achitată, fapt ce rezultă din transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate de denunţător cu ambii inculpaţi.
În aceste condiţii, suma de 2000 de lei nu putea avea decât destinaţia susţinută de denunţător, anume aceea de mită pretinsă anterior, cu ocazia controlului efectuat de către inculpaţi, pentru ca aceştia să nu-l sancţioneze pentru toate neregulile constatate şi care ar fi condus la o aplicarea unei amenzi considerabile, de trei ori mai mare decât cea efectiv aplicată.
Pe de altă parte, împrejurarea că doar inculpata N. a primit suma de bani (în condiţiile în care inculpatul B. nu se afla temporar la sediul instituţiei), nu poate conduce la concluzia nevinovăţiei acestuia din urmă, având în vedere că inculpatul B. fusese cel care, potrivit înţelegerii cu denunţătorul, stabilise să se întâlnească cu el în acel loc, "pentru a regla treburile", iar infracţiunea oricum se consumase anterior, la momentul pretinderii sumei respective (fapt ce exclude de altfel orice eventuală discuţie cu privire la caracterul presupus provocator al conduitei denunţătorului).
Nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că, cu puţin timp înainte de primirea banilor de către inculpata N., aceasta a purtat două convorbiri telefonice cu inculpatul B., ambii folosind alte telefoane decât cele cunoscute, cu cartele preplătite neînregistrate, fapt ce a făcut imposibilă înregistrarea acestor convorbiri de către organul de urmărire penală.
În fine, în ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului reţinută în sarcina inculpatului V., Curtea constată că din actele dosarului rezultă o situaţie contrară celei susţinută în apărare de inculpat (respectiv că pe întreaga desfăşurare a activităţilor de prindere în flagrant a celorlalţi doi inculpaţi ar fi stat într-o singură încăpere, alta decât cea în care îşi avea biroul şi în care se găsea telefonul de serviciu de la care a fost sunat inculpatul B.).
Astfel, din înregistrările camerelor de supraveghere din sediul A.F.P. Roman rezultă că inculpatul V. a părăsit biroul unde se efectua constatarea infracţiunii între orele 14.36.09 şi 14.37.21, adică exact în intervalul de timp în care a avut loc convorbirea telefonică incriminatoare cu inculpatul B.
Mai mult, din aceleaşi înregistrări rezultă că la momentul revenirii în birou, inculpatul V. folosea un telefon mobil, care era tocmai cel de serviciu, apelând-o pe martora C.R.
Or, câtă vreme în intervalul de timp în care inculpatul a lipsit din birou, de pe telefonul său de serviciu s-au efectuat doar două apeluri, iar unul dintre acestea (cel cu martora C.) a fost în mod cert iniţiat de către inculpat (fapt probat nu doar de listingul convorbirilor, ci şi de declaraţia martorei), este evident că şi cealaltă convorbire (cea incriminată) a fost iniţiată şi purtată tot de către inculpatul V., căci era imposibil ca în mai puţin de 2 minute telefonul respectiv să se fi aflat şi în posesia inculpatului, dar şi a altei persoane.
Dincolo de toate acestea, nu se poate face abstracţie că inculpatul V. avea şi o motivaţie personală pentru conduita adoptată, el fiind în relaţii de afinitate cu inculpatul B.
Din această perspectivă, este fără relevanţă că inculpatul V. nu şi-a recunoscut vocea din înregistrarea convorbirii purtate cu inculpatul B., după cum este neîntemeiată susţinerea că această înregistrare este singura probă de vinovăţie împotriva sa (făcându-se abstracţie de înregistrările video ale camerelor de supraveghere, listingul convorbirilor telefonice şi declaraţiile martorei C.R.).
În ce priveşte încadrarea în drept a faptei comise de inculpat, este evident că avertizarea telefonică a inculpatului B. a avut aptitudinea de a îngreuna urmărirea penală faţă de acest inculpat, în condiţiile în care inculpatul V. asistase la procedura de prindere în flagrant a inculpatei N., ocazie cu care a aflat că se efectuează cercetări faţă de ambii inculpaţi (dincolo de faptul că ştia că aceştia lucrează împreună). Urmare a demersului inculpatului V., inculpatul B. nu a mai putut fi contactat telefonic şi a venit la sediul Administraţiei Financiare doar pentru a culege informaţii despre cele întâmplate, prezentându-se la organul de anchetă abia a doua zi, timp care a fost suficient pentru a-şi pregăti propria versiune despre acuzaţiile ce i s-au adus.
În concluzie, Curtea constată că soluţiile de condamnare dispuse în cauză împotriva celor trei inculpaţi nu sunt rezultatul unor grave erori de fapt, ci a interpretării prin coroborare a tuturor probelor administrate în cauză, în condiţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât toate criticile formulate sub acest aspect de către inculpaţi nu sunt întemeiate.
2. În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. invocat în recursurile Parchetului şi ale inculpaţilor N.M. şi B.F.G., Curtea constată că instanţa de apel a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor N. şi B. în ce priveşte cuantumul acestora, astfel încât criticile formulate în recursul Parchetului sunt nefondate.
Astfel, s-au dat efecte corespunzătoare circumstanţelor personale ale inculpaţilor, prin coborârea pedepselor sub minimul special, valorificându-se astfel situaţia lor familială, dar şi conduita profesională anterioară faptelor ce fac obiectul prezentei cauze.
Aceste date ce caracterizează persoana inculpaţilor justifică totodată aprecierea că atât reeducarea lor, cât şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, poate fi asigurată şi fără executarea efectivă a pedepselor, însă numai sub o atentă supraveghere a conduitei lor viitoare, astfel încât sub acest aspect recursurile inculpaţilor N. şi B. sunt fondate, sens în care ambele hotărâri vor fi casate numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor rezultante aplicate celor doi inculpaţi, făcându-se astfel aplicarea art. 861 şi urm. C. pen.
Ţinând seama de modalitatea concretă în care inculpatul V. a săvârşit infracţiunea ce i se reţine în sarcină, de împrejurarea că intervenţia sa a fost de natură a îngreuna, iar nu de a zădărnici urmărirea penală, dar şi de relaţiile preexistente (de afinitate) între inculpaţii V. şi B., Curtea va lua în considerare din oficiu acest caz de casare în privinţa inculpatului V., doar sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, pe care îl va reduce.
3. În consecinţă, pentru motivele expuse anterior, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va admite recursurile inculpaţilor şi va respinge ca nefondat recursul Parchetului, cheltuielilor judiciare avansate de stat rămânând în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Admite recursurile declarate de inculpaţii B.F.G., N.M. şi V.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 32 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie.
Casează în parte decizia recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 189/P din 29 octombrie 2009 a Tribunalului Neamţ, secţia penală numai cu privire la individualizarea pedepselor şi rejudecând:
1. În baza art. 861 şi 862 C. pen., suspendă sub supraveghere executarea pedepselor de câte 2 ani şi 6 luni aplicate inculpaţilor B.F.G. şi N.M., pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare inculpaţii se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) se vor prezenta la datele fixate la SPVRSI de pe lângă Tribunalul Neamţ;
b) vor anunţa, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) vor comunica şi vor justifica schimbarea locului de muncă;
d) vor comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.
Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
Face aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.
2. Reduce de la 1 an închisoare la 6 luni închisoare cuantumul pedepsei aplicate inculpatului V.I.C.
Menţine restul dispoziţiilor hotărârilor atacate.
Onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi ai inculpaţilor, în sumă de câte 100 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
II. Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 397/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 675/2010. Penal → |
|---|
