ICCJ. Decizia nr. 882/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 882/2010
Dosar nr.1498.4/109/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2011
Asupra excepţiei de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin încheierea de şedinţă din data de 19 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1498/109/2010 s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privind nelegalitatea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, formulată de inculpatul D.I.M.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa a motivat că inculpatul a înţeles să invoce pretinse neregularităţi cu privire la desfăşurarea procesului penal, iar nu neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe care aveau legătură cu desfăşurarea procesului penal.
Recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
În argumentarea acestei soluţii s-a motivat că excepţia invocată de inculpatul D.I.M. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 deoarece nu vizează neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ci nelegalitatea unor procese-verbale de redare a convorbirilor ambientale interceptate care poate fi cenzurată de instanţa de judecată investită cu soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs inculpatul D.I.M. care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 1498.4/109/2010.
La termenul acordat pentru soluţionarea recursului, 7 martie 2011, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul disp. art. 302 alin. (1) raportat la art. 38515alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 3851 C. proc. pen., a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de inculpatul D.I.M., concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale reprezentatului parchetului fiind redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul declarat de inculpatul D.I.M., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, art. 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul D.I.M. a formulat recurs împotriva unei decizii definitive pronunţate în recurs, demersul său tinzând la reluarea controlului judiciar.
Or, potrivit reglementării dată prin legea procesuală penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părţile sunt nemulţumite de soluţia definitivă dată cauzei penale.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Hotărârea prin care se soluţionează recursul este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât, împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.
Prin urmare, exercitarea de către inculpatul D.I.M. a căii de atac a recursului în condiţiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.I.M. împotriva deciziei penale nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.I.M. împotriva deciziei penale nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 805/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 908/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
