ICCJ. Decizia nr. 908/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 908/2010
Dosar nr. 1862/1/2011
Şedinţa publică din 8 martie 2011
Asupra recursului de faţă În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelului declarat, printre alţii, de inculpatul B.C. împotriva deciziei penale nr. 7 din 6 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. 1439/122/2010, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, constatând că aceasta este legală şi temeinică şi a respins, ca nefondate, cererile de revocare şi de înlocuire a arestării preventive formulate de inculpat.
Verificând din oficiu, în baza art. 300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului B.C., s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin încheierea din 19 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, apreciindu-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Măsura a fost prelungită şi menţinută, iar prin sentinţa penală nr. 7 din 6 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, inculpatul B.C. a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, reţinându-se că, în seara de 16 martie 2010, pe fondul unui conflict spontan, cu o bâtă, concomitent cu apucarea cu mâna a gâtului victimei D.M., în vârstă de 74 de ani, bunica sa, a exercitat violenţe asupra acesteia, cauzându-i leziuni ce au condus la deces.
Analizând probele dosarului, instanţa a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare indicii temeinice în sensul săvârşirii de către inculpat a faptei pentru care este cercetat şi pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare. S-a reţinut că lăsarea sa în libertate prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vederea modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că s-a comis fapta, ce relevă nu doar un grad de pericol social ridicat, dar şi o periculozitate sporită a inculpatului.
Faţă de aceste aspecte, instanţa a reţinut că la acest moment procesual, nu se justifică luarea faţă de inculpat a unei măsuri alternative la privarea de libertate.
Împotriva încheierii sus-menţionate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel şi există temeiuri noi care justifică şi impun în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al infracţiunii de omor calificat, ce rezultă din modalitatea concretă de comitere a acesteia (s-a reţinut că inculpatul a aplicat lovituri asupra craniului cu o bâtă şi a presat cu mâna pe căile aeriene superioare, victima fiind bunica sa, de 74 de ani), pentru săvârşirea căreia a fost condamnat de prima instanţă la pedeapsa de 15 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea atât riscul de a zădărnici aflarea adevărului, precum şi ca acesta să repete asemenea fapte.
Pe de altă parte, natura şi modalitatea de comitere a infracţiunii sus-menţionate, relevă nu doar o periculozitate infracţională, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca inculpatul să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar condamnarea inculpatului în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat B.C. împotriva încheierii din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva încheierii din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1439/122/2010 (349/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 882/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 993/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
