ICCJ. Decizia nr. 1175/2011. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1175/2011

Dosar nr. 3352/85/2009

Şedinţa publică din 24 martie 2011

Asupra recursului penal de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată:

Prin sentinţa penală nr. 104 din 05 mai 2010, Tribunalul Sibiu, în baza art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 65 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul I.M., posedă antecedente penale, domiciliat în Sibiu, Sibiu, în prezent deţinut în Penitenciarul Aiud, la pedeapsa închisorii de 17 ani şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.

În baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului I.M. exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, măsură luată prin încheierea penală nr. 45 din 07 august 2009 a Tribunalului Sibiu.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv începând cu data de 06 august 2009 şi până la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006 a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.482,22 lei plus dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data stingerii sumei datorate către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu cu titlu de cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006 a fost obligat inculpatul la plata sumei de 376 lei plus dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data stingerii sumei datorate către Serviciul de Ambulanţă Judeţean Sibiu cu titlu de cheltuieli de transport.

S-a constatat că partea vătămată M.S.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 a fost obligat inculpatul ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să se supună prelevării probelor biologice.

În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 2.300 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în noaptea de 18/19 iulie 2009, în locuinţa comună din municipiul Sibiu, fiind într-o stare avansată de ebrietate, inculpatul I.M. a avut o altercaţie cu mama sa, pe parcursul căreia a ridicat-o şi a trântit-o, cu putere, pe duşumeaua camerei.

Contactul dintre corpul victimei, proiectat cu putere de inculpat, cu planul dur al duşumelei s-a soldat cu producerea unor leziuni traumatice grave, respectiv un politraumatism prin agresiune, cu T.T.C. acut închis, traumatism toracic cu fractură arc costal V stâng, fractură de humerus stâng, fractură femur drept, multiple echimoze pe trunchi şi extremităţi, şi altele, în urma cărora, în dimineaţa de 19 Iulie 2009, victima a fost internată la Spitalul Clinic Judeţean Sibiu.

În pofida faptului că starea sănătăţii victimei era deosebit de critică, în data de 20 iulie 2009, în salonul în care era spitalizată, pe motiv că a refuzat să-i dea banii ceruţi, inculpatul şi-a agresat, din nou, mama, episod petrecut sub privirile celorlalte bolnave aflate în acel loc.

Cu toate că a beneficiat de îngrijiri medicale calificate, organismul victimei nu a reacţionat pozitiv iar în data de 03 august 2009, a decedat.

Autopsia efectuată decedatei a concluzionat că moartea ei a fost de natură violentă, în legătură cauzală cu violenţele exercitate de inculpat, fiind datorate decompensării afecţiunilor cronice preexistente ca urmare a unui politraumatism cu fractură humerală stângă şi fractură femurală dreaptă, leziuni produse la 19 iulie 2009, prin lovire repetată cu corpuri dure şi cădere pe un plan dur.

A mai reţinut instanţa de fond că pe fondul consumului de alcool, între inculpat şi victimă s-au ivit neînţelegeri şi dispute, unele dintre acestea degenerând în acte de violenţă exercitate de inculpat asupra mamei sale. Pe fondul acestor neînţelegeri, victima obişnuia să se refugieze la domiciliul unor cunoştinţe sau vecini, în acest sens martora S.S. arătând că, în mai multe rânduri, victima a venit în apartamentul martorei spunând că a fost bătută de inculpat, martora auzind frecvent certuri din afara apartamentului părţilor si strigăte de ajutor ale victimei (filele 64 dosar fond, 60 dosar urmărire penală). De asemenea, martora C.L., arată că victima venea aproape zilnic la domiciliul martorei spunând că este bătută de inculpat şi arătând martorei vânătăile de pe corp, iar cu ocazia ultimei internări a acesteia la spital, relatând martora faptul că a fost trântită de inculpat de pardoseala de gresie (fila 66 dosar fond, fila 58 dosar urmărire penală).

În acelaşi sens, martora G.M. a arătat că inculpatul era cel care o agresa fizic şi o ameninţa cu moartea pe victimă, împrejurări ce o determinau pe aceasta să se refugieze la domiciliul martorei, al vecinei L. sau chiar în pivniţa blocului. De asemenea martora arată că victima, cu ocazia ultimei internări, i-a relatat faptul că a fost trântită de pământ de către inculpat, ocazie cu care i s-au fracturat oasele bazinului, piciorul şi mâna lovită anterior pe scări (filele 67 dosar fond, 59 dosar urmărire penală).

Martora L.M. este cea la care victima se refugia de 2 - 3 ori pe săptămână, datorită agresiunilor fizice la care era supusă, iar cu ocazia ultimului incident, victima i-a relatat faptul că a fost bătută de inculpat, ridicată şi trântită de pământ, astfel încât i s-au fracturat oasele (filele 69 dosar fond, 62 dosar urmărire penală).

În acelaşi sens, şi martora S.E., vecina din apartamentul situat sub apartamentul părţilor, relatează faptul că a auzit în numeroase rânduri pe victimă strigând după ajutor, întrucât era bătută de inculpat (filele 71 dosar fond, 61 dosar urmărire penală).

De asemenea, martorul P.G. arată că a văzut-o lovită într-o împrejurare pe victimă, aceasta spunând că a fost lovită de inculpat, a auzit gălăgie în apartamentul părţilor, dar arată că şi victima obişnuia să-l jignească pe inculpat, încercând să atragă atenţia asupra sa victimizându-se (fila 72 dosar fond).

Reţine instanţa că toate aceste aspecte sunt confirmate şi de actele medico - legale - raportul medico - legal de constatare (filele 6 - 8 dosar urmărire penale) - care constată existenţa a numeroase echimoze la nivelul braţelor, fracturi de col, de arc costal stâng, subcapitală dreaptă cu deplasare, aceste leziuni traumatice putând fi produse prin lovire cu corpuri dure şi cădere secundară pe un plan dur.

În faza de judecată, instanţa a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză medico - legală (filele 185 - 194 dosar fond) care a concluzionat în sensul că fondul patologic pe care îl prezenta victima a favorizat producerea leziunilor şi, evoluţia spre deces, dar nu constituie cauza decesului. Acesta s-a datorat leziunilor traumatice suferite la data de 19 iulie 2009 (fractură de humerus stâng şi fractură de femur drept).

Tribunalul a apreciat ca fiind relevante şi concluziile referatului de evaluare efectuat inculpatului, potrivit căruia perioada relativ lungă de timp în care victima a fost supusă agresiunilor este urmarea unui mod de gândire impulsiv al inculpatului, acesta manifestând rezistenţă scăzută la frustrare şi agresivitate, carenţe de autocontrol mult diminuate în urma consumului de alcool. Pe de altă parte, s-a constatat că inculpatul nu se consideră vinovat de fapta pentru care este cercetat şi, nu dispune de capacitatea de a identifica soluţii dezirabile la situaţii problematice existenţiale, existând riscul ca acest comportament adoptat să degenereze pe viitor (filele 143 -149 dosar fond).

De altfel, inculpatul, în declaraţia dată nu recunoaşte săvârşirea faptei evidenţiind aspectele pozitive din relaţia cu mama sa, negând faptul că ar fi trântit-o pe victimă de podea, arătând că victima s-a dezechilibrat şi a căzut în şezut (filele 39 - 40 dosar fond).

În schimb, procesul - verbal de consemnare a declaraţiei părţii vătămate din 20 septembrie 2009 luată la spital (filele 10 - 14 dosar urmărire penală) confirmă faptul că victima a fost agresată în numeroase rânduri de către inculpat, iar în seara incidentului, victima a fost prinsă de umeri, apoi ridicată şi trântită pe pardoseală.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului care, în noaptea de 18/19 iulie 2009 a exercitat acte de violenţă asupra victimei, ridicând-o şi apoi trântind-o cu putere pe duşumeaua camerei, producându-i acesteia mai multe fracturi care au dus la decesul victimei, în dimineaţa zile de 19 iulie 2009, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, faptă prev. de art. 174 alin. (1) C. pen., 175 alin. (1) lit. c) C. pen. deoarece fapta a fost săvârşită asupra unei rude apropiate.

La individualizarea pedepsei aplicate, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol ridicat al faptei săvârşite (omor asupra unei rude apropiate -mama sa), împrejurările în care a fost comisă fapta (pe fondul consumului repetat de alcool, al neînţelegerilor cu victima, asupra unei persoane în vârstă şi bolnave), dar şi circumstanţele personale ale inculpatului (care nu are antecedente penale, dar care a minimalizat contribuţia sa la comiterea faptei) instanţa, aplicând o pedeapsă orientată spre minimul special.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând trimiterea cauzei la parchet pentru completarea ori refacerea urmăririi penale sau trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru completarea probaţiunii, schimbarea încadrării juridice în art. 183 C. pen. şi reducerea pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 10/A din 04 noiembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

A menţinut starea de arest şi a dedus prevenţia de la 06 august 2009 la zi.

S-a considerat că starea de fapt, vinovăţia şi încadrarea juridică a faptei au fost corect stabilite. A mai constatat instanţa de apel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 332 C. proc. pen referitoare la refacerea urmăririi penale, că probatoriul a fost completat în apel astfel că nu se impune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Sub aspectul încadrării juridice a cauzei, instanţa de apel a apreciat că cererea inculpatului de a se reţine infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. nu este întemeiată, din probele administrate în cauză rezultând intenţia inculpatului de a ucide victima.

Şi sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei sentinţa atacată a fost apreciată ca fiind legală şi temeinică, instanţa de fond având în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.M., care a solicitat trimiterea cauzei la procuror în vederea refacerii şi completării urmăririi penale, conform art. 380 C. proc. pen., arătând în motivele scrise de recurs că starea de fapt a fost descrisă incomplet şi nedovedită, nu s-a urmărit aflarea adevărului, procurorul nu a administrat toate probele necesare aflării împrejurărilor concrete ale producerii faptei. S-a mai susţinut, în sprijinul aceleiaşi cereri, că în faza de urmărire penală a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului, întrucât apărătorul din oficiu nu a propus probe cu ocazia audierii inculpatului sau a prezentării materialului de urmărire penală. Cu ocazia concluziilor orale, apărătorul ales al inculpatului a mai susţinut că nu s-a verificat dacă inculpatul a comis fapta cu discernământ şi nici nu a fost supus testului poligraf pentru a verifica apărarea acestuia în sesnul că a fost provocat de victimă

În subsidiar s-a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării cauzei, întrucât apărarea inculpatului a fost formală şi nu s-au admisnitrat toate probele necesare aflării adevărului. In fine, într-o altă cerere subsidiară s-a solicitat rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. întrucât nu a avut intenţia de a ucide şi al reindividualizării pedepsei.

În drept, inculpatul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17, 17¹,18 şi 14 C. proc. pen.

Recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Din analiza întregului material probator administrat în cauză se constată că instanţa de fond a reţinut o situaţie faptică fundamentată pe o amănunţită analiză a probatoriului administrat, expunând în detaliu elementele care au determinat reţinerea probelor coroborate ce au dus la reţinerea vinovăţiei inculpatului precum şi motivele înlăturării apărărilor acestuia.

La rândul său, instanţa de prim control judiciar a răspuns motivat tuturor criticilor formulate de inculpat, apreciind în mod just că sentinţa de condamnare este legală şi temeinică.

Examinând punctual criticile formulate de inculpat, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare invocate de către acesta.

1. Potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁶ alin. (2) cu ref. la art. 380 C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale se dispune dacă hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 332 alin. (2) C. proc. pen., respectiv: nerespectarea dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător (subl. n.)

În speţa dedusă judecăţii, din examinarea dosarului de urmărire penală se constată că nu există niciunul dintre cazurile prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., care vizează cazuri de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Inculpatul a invocat încălcarea dreptului la apărare în cursul urmăririi penale, constând în aceea că apărătorul desemnat din oficiu nu a propus probe în apărare cu ocazia ascultării sale şi a prezentării materialului de urmărire. Or, art. 332 alin. (2) C. proc. pen. are în vedere situaţia în care apărătorul lipseşte la efectuarea unor activităţi procesuale, deşi prezenţa sa era obligatorie, ceea ce ar constitui cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen.

Potrivit art. 172 C. proc. pen. în cursul urmăririi penale este obligatorie prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului, la prezentarea materialului de urmărire penală iar potrivit art. 150, măsura preventivă nu poate fi luată fără ascultarea prealabilă a inculpatului care, în cazul în care este obligatorie asistenţa juridică, implică prezenţa apărătorului. Nerespectarea acestor dispoziţii legale privind prezenţa apărătorului la efectuarea anumitor acte de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale. Or, în cauza de faţă, procurorul a respectat dispoziţiile legale, asigurând asistenţa juridică a inculpatului atât cu ocazia ascultării sale cât şi a prezentării materialului de urmărire penală.

Împrejurarea că, fiind prezent la efectuarea acestor acte de urmărire penală, apărătorul desemnat din oficiu, fără a fi împiedicat în vreun fel de organele de urmărire penală, nu a propus administrarea unor probe nu atrage nulitatea absolută a urmăririi penale în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care sancţionează, aşa cum s-a arătat mai sus, încălcarea dispoziţiilor relative la „asistarea" inculpatului de către apărător şi nu lipsa de diligentă a acestuia sau calitatea serviciilor de asistenţă juridică prestate.

Cât priveşte cererea inculpatului de restituire a cauzei procurorului pe motiv că urmărirea penală nu este completă, impunându-se, în opinia sa, administrarea şi a altor probe în vederea aflării adevărului, aceasta nu poate fi primită, întrucât art. 333 C. proc. pen. care permitea o asemenea soluţie a fost abrogat prin art. 1 pct. 158 din Legea nr. 256/2006.

2. Înalta Curte constată că este lipsită de temei legal şi cererea inculpatului de casare a hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pe motiv că apărătorul din oficiu al inculpatului a făcut o apărare „formală şi de suprafaţă" şi că instanţa nu a avut rol activ şi nu a administrat toate probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, întrucât aceste critici nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen.

Numai lipsa apărătorului la judecată, atunci când asistenţa juridică este obligatorie, este sancţionată de lege cu nulitate absolută şi constituie caz de casare potrivit art. 385⁹ pct. 6 teza a II-a. Or, în speţă, pe parcursul judecăţii inculpatul a fost asistat de un apărător ales (av. R.D.).

Înalta Curte constată că inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de C.E.D.O. care implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Astfel, inculpatul a avut posibilitatea să solicite completarea probatoriului administrat în faza de urmărire penală atât în cursul judecăţii în fond cât şi în apel, cererile sale fiind cenzurate de instanţe prin prisma pertinenţei, utilităţii şi concludentei lor, fiind încuviinţate în parte.

Astfel, în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a procedat la reaudierea inculpatului şi a martorilor din lucrări C.L., G.M., L.M., S.E., S.S., M.S., precum şi la audierea martorilor B.G., P.G. propuşi de apărătorul ales al inculpatului şi, tot la solicitarea acestuia, a dispus întocmirea unui referat de evaluare pentru inculpat şi efectuarea unui nou raport de expertiză medico - legală a victimei I.M.a iar în apel au fost audiaţi alţi martori propuşi de inculpat, P.M., G.E. şi M.M.

Cât priveşte critica inculpatului referitoare la neefectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice care să-i stabilească discernământul, Înalta Curte constată că acesta nu a solicitat efectuarea unei asemenea expertize, nu a invocat şi nu a prezentat acte medicale din care să rezulte că prezintă afecţiuni de natură psihică iar raportat la încadrarea juridică a faptei - omor calificat - o astfel de expertiză nu era obligatorie.

În ceea ce priveşte neefectuarea testului poligraf, invocată de asemenea în recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că inculpatul nu a formulat o solicitare în acest sens nici în cursul urmăririi penale nici al judecăţii iar, pe de altă parte, acest test nu se înscrie în categoria mijloacelor de probă prevăzute de C. proc. pen.

A mai arătat inculpatul că instanţa nu a verificat existenţa înregistrării pe suport magnetic a declaraţiei victimei date la spital. Înalta Curte constată că D.V.D.-ul conţinând înregistrarea acelei declaraţii este ataşat de coperta dosarului de fond. Este adevărat că această înregistrare nu a fost ascultată de instanţă dar declaraţia victimei este redată în scris la dosar în cuprinsul procesului verbal din 20 septembrie 2009 (întocmit de procurorul criminalist şi organele de poliţie din cadrul biroului de Investigaţii Criminale al Poliţiei Sibiu), proces-verbal ce constituie mijloc de probă conform art. 90 C. proc. pen. De asemenea, relatările conţinute în această declaraţie se coroborează întrutotul cu declaraţiile martorilor C.L., G.M., L.M. aspectele pe care aceştia le relatează ca fiind aflate de la victimă fiind identice cu cele care rezultă din declaraţia redată în scris.

În ceea ce priveşte neidentificarea şi neaudierea în calitate de martori a persoanelor care erau internate în acelaşi salon cu victima, Înalta Curte reţine din procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de 21 iulie 2009 (fila 9 dosar urmărire penală) că acele paciente nu au dorit să le fie cunoscută identitatea şi nici să facă declaraţii, întrucât au remarcat personal potenţialul agresiv al inculpatului şi le-a fost teamă. Anumite aspecte percepute direct de către acele persoane sunt însă prezentate sub prestare de jurământ de martorii G.M. şi L.M. care au vizitat-o pe victimă la spital şi care declară că au aflat atât de la victimă cât şi de la bolnavele din salon că inculpatul şi-a lovit mama în prezenţa lor pentru că a refuzat să-i dea bani. Pe de altă parte, pacientele din salonul în care a fost internată victima au fost martorele unui comportament post-factum al inculpatului, declaraţiile acestora nefiind esenţiale sub aspectul dovedirii existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii de omor.

3. Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., invocat de inculpat, întrucât situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare este în deplină concordanţă cu materialul probator administrat în cauză, din care rezultă că în noaptea de 18/19 iulie 2009 inculpatul I.M. a exercitat acte repetate de violenţă asupra mamei sale I.M., a ridicat-o şi apoi a trântit-o pe pardoseala din gresie a camerei, producându-i acesteia mai multe fracturi care au dus la deces în dimineaţa zile de 19 iulie 2009.

Apărarea inculpatului în sensul că el doar a împins victima de umeri în momentul în care a trecut pe lângă aceasta pentru a închide un geam şi că în aceste împrejurări s-a dezechilibrat şi a căzut în şezut, este contrazisă de constatările şi concluziile raportului medico-legal de necropsie care evidenţiază existenţa a numeroase echimoze la nivelul braţelor, fractură chirurgical humerus stâng şi fractură de col femural drept, fractură de arc costal stâng, fractură subcapitală dreaptă cu deplasare, aceste leziuni traumatice putând fi produse prin lovire repetată cu(şi nu de n.n.) corpuri dure şi cădere (posibil secundară) pe un plan dur. Aceste constatări confirmă relatările victimei privind modalitatea în care i-au fost cauzate leziunile ce au necesitat internarea sa în spital, astfel cum sunt consemnate în procesul verbal din data de din 20 septembrie 2009 (filele 10 -14 dosar urmărire penală).

În memoriile depuse la dosar în recurs inculpatul a susţinut că moartea victimei s-a datorat afecţiunilor patologice de care aceasta suferea şi nu actelor sale de violenţă.

Înalta Curte nu poate reţine ca valabilă nici această teză a apărării întrucât noul raport de expertiză medico - legală efectuat în cursul cercetării judecătoreşti (filele 185 - 194 dosar fond) a stabilit că fondul patologic pe care îl prezenta victima a favorizat producerea leziunilor şi evoluţia spre deces, dar nu constituie cauza decesului (subl.n), acesta fiind determinat de leziunile traumatice suferite la data de 19 iulie 2009 (fractură de humerus stâng şi fractură de femur drept).

Preexistenta unor antecedente patologice nu prezintă relevanţă sub aspectul existenţei faptei reţinute în sarcina inculpatului, atâta timp cât raportul de necropsie stabileşte în mod clar că moartea victimei a fost violentă şi a fost cauzată de leziunile traumatice produse în data de 19 iulie 2009 iar victima şi martorii audiaţi au confirmat faptul că inculpatul este autorul actelor de violenţă exercitate asupra victimei.

Coexistenta unor factori contributivi, exteriori activităţii ilicite, nu este de natură a întrerupe lanţul cauzal, atâta timp cât din probe rezultă că fără acţiunea inculpatului rezultatul letal nu s-ar fi produs, altfel spus actele acestuia au avut aptitudinea de a provoca moartea victimei, independent de suprapunerea altor împrejurări cu rol accelerator în instalarea decesului.

4. Examinând hotărârile pronunţate în cauză şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că încadrarea juridică dată faptei de către instanţele anterioare corespunde elementelor faptice reţinute, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. c) C. pen. (victima fiind mama inculpatului).

Cererea inculpatului de a se schima încadrarea juridică în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. a fost cenzurată şi de către instanţa de apel care a apreciat-o în mod corect ca fiind neîntemeiată.

Pentru reţinerea existentei acestei infracţiuni este necesar ca fapta să fie comisă cu praeterintenţie, respectiv lovirea se realizează cu intenţie, iar rezultatul mai grav, moartea victimei, se produce din culpa agresorului, acesta neurmărind şi neacceptând posibilitatea producerii morţii.

În cauza dedusă judecăţii, din modul în care inculpatul a acţionat - prin exercitarea de violenţe asupra unei persoane în vârstă de 78 de ani, cu multiple afecţiuni patologice, fără posibilitate de apărare, având un braţ imobilizat, ridicarea şi trântirea puternică a corpului victimei de pardoseala din gresie, producându-i leziuni grave ce i-au cauzat decesul (traumatism toracic cu fractură arc costal V stâng, fractură de humerus stâng, fractură de femur drept) - rezultă că acesta a prevăzut şi acceptat posibilitatea rezultatului letal, poziţie subiectivă ce caracterizează intenţia indirectă de a ucide.

Comportamentul agresiv şi violent pe care inculpatul l-a avut în noaptea de 18/19 iulie 2009 faţă de victimă nu are un caracter singular, accidental ci, dimpotrivă, din declaraţiile martorilor C.L., G.M., L.M., S.E., M.S.G. rezultă că în mod frecvent, pe fondul consumului de alcool, inculpatul îşi bătea mama, care se refugia de câteva ori pe săptămână la vecini sau prieteni pentru a scăpa de violenţele fizice exercitate de fiul său.

4. Înalta Curte constată că nici motivul de recurs vizând individualizarea pedepsei (art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.) nu este fondat.

Sancţiunile de drept penal se aplică pentru restabilirea ordinii de drept încălcate, pentru constrângerea şi reeducarea infractorului, sens în care instanţa de judecată, procedând la individualizarea judiciară a pedepsei, adaptează pedeapsa la nevoile de apărare socială, în raport cu gravitatea concreta a faptei, cu periculozitatea infractorului, ţinând seama şi de împrejurările concrete atenuante sau agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor şi scopului respectivei pedepse.

Pornind de la aceste repere - expres consacrate de dispoziţiile art. 72 C. pen. coroborate cu dispoziţiile art. 52 C. pen. - instanţa care a judecat fondul cauzei a realizat o justă individualizare a sancţiunii aplicate inculpatului, pedeapsa de 17 ani închisoare (cu numai doi ani peste limita minimă specială), reflectând atât gradul de pericol social concret al faptei, dedus din împrejurările şi modalitatea în care a acţionat inculpatul ca şi din urmările produse cât şi periculozitatea şi capacitatea de reeducare a inculpatului.

Actul de violenţă comis de inculpat, îndreptat împotriva valorii sociale supreme - viaţa (în speţă, chiar viaţa persoanei care i-a dat viaţă) - impune pedepsirea corespunzătoare a acestuia. Inculpatul trebuia să ştie că pe lângă drepturi are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".

Înalta Curte apreciază că o reducere a pedepsei aplicată inculpatului ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen. şi ar constitui o manifestare de clemenţă nejustificată în raport cu natura şi gravitatea deosebită a faptei comise şi cu persoana inculpatului, care nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial extrem şi ar afecta nivelul încrederii societăţii în actul de justiţie, chemat să dea o ripostă fermă şi proporţională cu gravitatea faptelor comise.

Analizând hotărârea recurată şi prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte constată a nu fi incident în cauză vreunul din cazurile de casare care se iau în discuţie din oficiu.

Pentru considerentele expuse mai sus, constatând că decizia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.M.

Potrivit art. 385¹⁷ alin. (5) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen. se va deduce din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva Deciziei penale nr. 102/A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Deduce din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 6 august 2009 la 24 martie 2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1090/2011. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1336/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: