ICCJ. Decizia nr. 1410/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Folosirea instrumentelor oficiale false (287 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1410 /20 14

Dosar nr. 2373/30/2011*

Şedinţa publică din 23 aprilie 2014

Prin sentinţa penală nr. 473/PI din 21 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2373/30/2011, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul L.M.S.

A fost condamnat inculpatul L.M.S. la pedepsele de:

- 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 42 C. pen.;

În baza art. 65 alin. (1) şi (2) C. pen. i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) (dreptul de a exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire a instrumentelor oficiale false în formă continuată, prevăzută de art. 287 alin. (1) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 42 C. pen.;

- 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 42 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., raportat la art. 34 lit. b) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie, i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe. durata executării pedepsei.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) (dreptul de a exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998, 999, 1000 alin. (3) şi art. 1003 C. civ. şi art. 161 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL Timişoara, la plata următoarelor despăgubiri civile:

- 20.000 euro, în RON la data executării, daune materiale către partea civilă I.V.;

- 39.600 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către partea civilă B.M.;

- 10.500 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către partea civilă P.E.;

- 9.000 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către părţile civile P.L. şi P.S.D.;

- 10.500 euro, în RON la data executării, daune materiale către partea civilă S.G.;

- 28.800 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către partea civilă E.P.; 10.500 euro, în RON la data executării, daune materiale către partea civilă V.M.;

- 10.000 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către partea civilă C.Ş.;

- 12.900 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către partea civilă V.I.C.; 12.600 euro, în RON la data executării, daune materiale către partea civilă M.C.N.;

- 50.000 euro, în RON la data executării, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, daune materiale către părţile civile N.D. şi N.I.E.;

- 40.000 euro, în RON la data executării, daune materiale către partea civilă P.L.D.; 12.600 euro daune materiale şi 10.000 euro daune morale, în RON la data executării, către partea civilă C.G.O.;

- 8.500 euro daune materiale şi 10.000 euro daune morale, în RON la data executării, către partea civilă M.E.; 43.050 RON daune materiale, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, către părţile civile R.H. şi R.S.; 18.000 euro daune materiale şi 25.000 euro daune morale, în RON la data executării, către partea civilă P.A.M.; 10.000 euro daune materiale, la care se adaugă dobânda legală până la momentul executării efective, către partea civilă B.R.I.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 348 C. proc. pen. au fost anulate următoarele înscrisuri: cererea adresată de către SC E. SRL Timişoara către Primăria Municipiului Timişoara, la data de 21 martie 2008, în vederea eliberării avizelor necesare emiterii acordului unic pentru amplasamentul din str. E. Timişoara, cerere însoţită de fişa tehnică aferentă; cererea adresată de către SC E. SRL Timişoara, la data de 04 martie 2008, către Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Timiş, pentru emiterea avizului de protecţie civilă; scenariul de securitate la incendiu depus la Primăria Municipiului Timişoara.

În baza art. 353 C. proc. pen., raportat la art. 163 C. proc. pen. a fost instituită măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului marca M., aparţinând inculpatului, până la concurenţa sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 21 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus ca un exemplar al prezentei hotărâri de condamnare, după rămânerea definitivă, să fie comunicat Oficiului Registrului Comerţului Timiş în vederea publicării.

În baza art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL, la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a dispus plata sumei de 1.800 RON din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş reprezentând onorariu avocat din oficiu.

În baza art. 193 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL Timişoara, la plata sumelor de 1240 RON către partea civilă R.H., 1.500 RON către partea civilă V.I.C., 2.700 RON către partea civilă B.M., 2.700 RON către partea civilă P.E., 2.700 RON către partea civilă C.Ş., 1.200 RON către partea civilă P.L. şi 2.700 RON către partea civilă P.L.D., reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1731/P/2008 din data de 04 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, înregistrat la data de 12 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. 2373/30/2011, inculpatul L.M.S. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în forma continuată, faptă prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi folosire de instrumente oficiale falsificate în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 287 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului L.M.S. că, în calitate de asociat şi administrator la SC.E. SRL Timişoara, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a indus şi menţinut în eroare un număr de 21 de persoane cu ocazia încheierii, în perioada aprilie 2007 - iunie 2008 a unor antecontracte de vânzare-cumpărare a unor apartamente ce urmau să fie construite într-un imobil de pe str. E., al cărui regim de construire, prezentat părţilor vătămate era cu mult peste normele legale în vigoare şi a unor apartamente ce urmau să fie construite la mansarda unui bloc de pe str. B.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul a susţinut în mod mincinos că aceste apartamente urmează să fie construite şi că autorizaţia de construcţie este pe cale de a fi eliberată (ca şi în cazul unei construcţii din Giarmata), determinând persoanele interesate în a achiziţiona o astfel de locuinţă să încheie antecontracte şi să facă plata unor sume de bani cu titlu de avans, în valoare totală de 1.108.269 RON.

Ulterior, autorizaţiile respective nu au fost obţinute, demersurile făcute în domeniu fiind doar de faţadă, cu excepţia imobilului din Giarmata, a cărei autorizaţie a fost obţinută nu ca urmare a demersului inculpatului, care era deja arestat, ci a fratelui său.

De asemenea, s-a mai reţinut în sarcina inculpatului că în perioada aprilie 2007 - iunie 2008 a folosit mai multe ştampile cu impresiuni ce le imită pe cele emise, în mod legal, de către o instituţie publică sau o instituţie de interes public din categoria celor enumerate de art. 145 C. pen. şi anume ştampilele conţinând impresiunile: V.M.V. - inginer Verificator Proiecte - România M.L.P.A.T.- B l, Cc, D, E, F, „T.l.l. - inginer Verificator Proiecte - România M.L.P.A.T. - A1,A2,A3" de genul celor emise de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului „Registrul Urbaniştilor din România + specialist cu drept de semnătură RUR - R.Z. Arhitect - de genul celor emise de Registrul Urbaniştilor din România.

Totodată, s-a mai reţinut că inculpatul a falsificat, prin folosirea de instrumente oficiale falsificate şi folosit mai multe înscrisuri sub semnătură privată (documentaţia folosită pentru obţinerea avizelor de construcţie, înaintată organelor în drept).

Analizând materialul probator adrninistrat în cele două faze ale procesului penal, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În perioada iulie 2007 - iunie 2008, inculpatul L.M.S. era administrator al SC E. SRL Timişoara. În această perioadă, inculpatul a încheiat diverse contracte cu persoane fizice pentru construirea unor locuinţe (o casă în Giarmata, un bloc de apartamente pe str. E. din Timişoara şi apartamente mansardate pe str. B. din Timişoara), în condiţii în care este pusă la îndoială buna lui credinţă referitor la construirea imobilelor respective.

În urma publicităţii firmei în media şi pe internet, părţile vătămate I.V. şi I.E. au încheiat un contract cu inculpatul L.M.S. din 31 ianuarie 2008 privind construcţia unei case în localitatea Giarmata.

În acest scop, părţile vătămate au achitat inculpatului un avans în sumă de 67.000 RON, echivalentul sumei de 20.000 euro la data respectivă, fiind eliberate factura nr. F1 şi chitanţa cu nr. C1.

Potrivit contractului inculpatul, prin firma sa, trebuia ca până la sfârşitul lunii mai 2008 să întocmească proiectul şi să obţină autorizaţia de construcţie, iar în luna iunie 2008 să înceapă lucrările de şantier.

Ulterior, văzând că lucrările nu sunt demarate, partea vătămată I.V. a intrat în repetate rânduri în contact cu inculpatul, care i-a relatat că nu a reuşit să obţină autorizaţia de construcţie datorită unor probleme pe care le avea la Cluj pentru cazuri similare. Inculpatul a promis părţilor vătămate că situaţia lor nu va fi afectată de problemele pe care le are el în Cluj şi că în acea vară lucrările vor fi demarate.

Deşi a insistat şi după acest moment, partea vătămată I.V. nu l-a mai întâlnit pe inculpatul L.M.S., care nu i-a mai răspuns nici la telefon.

Într-un târziu, în luna septembrie 2008, a fost obţinută autorizaţia de construcţie cu ajutorul fratelui inculpatului, respectiv a martorului L.F., partea vătămată I.V. formulând personal o cerere de eliberare a autorizaţiei de construcţie, contra cost.

Ulterior, partea vătămată B.M. a depus plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara solicitând tragerea la răspundere penală a inculpatului L.M.S. La data de 23 octombrie 2007 partea vătămată a încheiat cu inculpatul, care era reprezentant al SC.E. SRL, un antecontract de vânzare-cumpărare cu rezervare a unui apartament, contractul având nr. E.

Prin acest contract, societatea comercială administrată de inculpat se obliga să-i vândă părţii vătămate un apartament într-un imobil ce urma să fie construit în Timişoara, pe str. E.

Termenul de finalizare al lucrării şi de predare - primire a imobilului a fost stabilit pentru luna octombrie 2008, preţul fiind fixat la 44.000 euro, din care partea vătămată a plătit un avans de 39.600 euro.

Cu ocazia încheierii contractelor, părţii vătămate i s-au prezentat mai multe planuri cu imobilul ce urma să se construiască, primind de la inculpat toate asigurările că lucrarea va fi finalizată şi că nu vor fi probleme cu obţinerea autorizaţiilor de construcţie.

Până la data de 01 septembrie 2008 pe terenul din Timişoara, str. E. nu s-a început nicio lucrare de edificare a vreunui bloc de locuinţe, motiv pentru care partea vătămată a încercat să intre în legătură cu reprezentatul firmei şi să-şi recupereze suma de bani plătită cu titlul de avans.

Partea vătămată B.M. a primit un singur răspuns, constând într-un înscris fără număr de înregistrare sau semnătură, prin care i s-au comunicat condiţiile de reziliere a contractului.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că aceeaşi parte vătămată a notificat societatea comercială la data de 15 iulie 2008 cu privire la intenţia sa fermă de reziliere a contractului, solicitând restituirea avansului, fără însă a primi vreun răspuns la această notificare.

La rândul său, partea vătămată P.E., la data de 06 noiembrie 2007, a încheiat cu inculpatul L.M.S., în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un antecontract de vânzare-cumpărare a unui apartament cu rezervare, purtând nr. EN. Prin acest contract societatea comercială de mai sus se obliga să vândă părţii vătămate un apartament într-un imobil ce urma să se construiască în Timişoara, pe str. E.

Termenul de finalizare al lucrării şi de predare - primire a imobilului era luna octombrie 2008, preţul stabilit fiind de 35.000 euro, din care partea vătămată a plătit un avans de 10.500 euro.

Înainte de încheierea antecontractului, partea vătămată a verificat şi la registrul comerţului existenţa SC E. SRL, iar ca urmare a prezentării de către inculpat a mai multor planuri cu imobilul ce urma să se construiască şi a primirii tuturor asigurărilor că lucrarea va fi finalizată şi că nu vor fi probleme cu obţinerea autorizaţiei de construcţie, partea vătămată a plătit avansul indicat mai sus.

Până la data de 01 septembrie 2008 pe str. E. nu s-a demarat construcţia niciunui imobil. Astfel, partea vătămată a încercat să ia legătura cu reprezentantul SC E. SRL pentru a-şi recupera avansul, dar singurul răspuns a primit a constat într-o adresă cu antetul firmei prin care era înştiinţată că lucrările vor întârzia datorită procedurilor administrative.

Totodată, prima instanţă a mai reţinut că, părţile vătămate P.L. şi P.S.D. au încheiat, la data de 26 iulie 2007, cu inculpatul L.M.S., în calitate de reprezentant al SC E. SRL, acelaşi antecontract de vânzare-cumpărare a unui apartament cu rezervare, purtând numărul A1.

Prin acest contract SC E. SRL se obliga să vândă părţilor vătămate un apartament cu garaj într-un imobil ce urma să fie edificat în Timişoara, pe str. E.

Termenul de finalizare al lucrării şi de predare - primire a imobilului a fost stabilit pentru data de 15 septembrie 2008. Preţul a fost stabilit la suma de 60.000 euro, din care părţile vătămate au plătit un avans de 9.000 euro. Inculpat le-a prezentat părţilor vătămate P.L. şi P.S.D. mai multe planuri ale imobilului ce urma să fie construit, precum şi asigurări cu privire la finalizarea lucrărilor şi la obţinerea tuturor avizelor legale pentru construcţie.

Instanţa de fond a mai reţinut că, până în luna septembrie 2008, pe str. E. nu s-a început nici o lucrare de edificare a vreunui bloc de locuinţe.

Cum părţile vătămate au reşedinţa în Singapore, la sosirea în ţară au încercat să intre în contact cu firma în cauză şi să-şi recupereze avansul, dar nu au reuşit să discute cu vreun reprezentant al SC E. SRL.

În acest context, la data de 21 iulie 2008, părţile vătămate au notificat SC E. SRL cu privire la intenţia lor de a rezilia contractul iniţial şi au solicitat restituirea sumei achitată în avans, însă nu au primit nici un răspuns.

De asemenea, s-a mai reţinut că, partea vătămată S.G. a încheiat cu SC E. SRL Timişoara, administrată de inculpat, antecontractul din 05 noiembrie 2007.

Prin această convenţie, firma se obliga să construiască şi să vândă părţii vătămate un apartament într-un bloc din Timişoara, situat pe str. E.

Partea vătămată S.G. a plătit inculpatului un avans de 35.500 RON, după care, el locuind în Mediaş, a solicitat prin poşta electronică date privind situaţia imobilului, comunicându-i-se doar că lucrările vor fi întârziate. Ulterior, partea vătămată a constatat că nici la data depunerii plângerii la locaţia stabilită nu începuse nicio lucrare şi că inculpatul a fost arestat la Cluj pentru fapte similare, motiv pentru care s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 10.500 euro.

Partea vătămată E.P., la data de 28 noiembrie 2007, a încheiat la sediul SC E. SRL un antecontract de vânzare-cumpărare privind un apartament dintr-un imobil ce se va construi pe str. E. din Timişoara. Termenul de predare al acestuia a fost stabilit pentru luna octombrie 2008. Cu ocazia discuţiilor purtate, inculpatul L.M.S. a susţinut că lucrările de construcţie vor fi demarate cel târziu în luna ianuarie 2008 şi că a fost depusă la Primăria Timişoara toată documentaţia necesară în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie. Inculpatul i-a oferit părţii vătămate şi o reducere de 20% din preţul apartamentului, dacă aceasta plăteşte un avans.

La solicitările părţii vătămate, inculpatul a arătat că el a mai construit până atunci biserici de rit protestant, ceea ce a convins partea vătămată să încheie antecontractul la data de 28 noiembrie 2007. Cu această ocazie, partea vătămată a plătit un avans de 28.800 euro, iar inculpatul i-a relatat că în preţul apartamentului sunt incluse şi două parcări subterane. Ulterior, pe parcursul derulării acestei convenţii, fiica părţii vătămate, respectiv numita N.L. a mai sunat la firmă, discutând cu o angajată, F.A., care i-a relatat că nu a fost obţinută autorizaţia de construcţie, purtând în continuare o corespondenţă electronică cu angajaţii firmei inculpatului.

Partea vătămată V.M., care locuieşte în Caransebeş, a încheiat cu SC E. SRL Timişoara, societate reprezentată de inculpat, un antecontract de vânzare - cumpărare având ca obiect construirea şi vânzarea unui apartament în Timişoara, pe str. E. Cu această ocazie partea vătămată a şi plătit un avans de 10.500 euro pentru demararea lucrărilor.

Ulterior, partea vătămată a observat că lucrările nu au mai fost efectuate, motiv pentru care s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 10.500 euro.

La data de 06 noiembrie 2007, partea vătămată C.Ş. a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un antecontract cu promisiune de vânzare - cumpărare, purtând numărul A2. Potrivit acestui antecontract, inculpatul, în calitate de reprezentant al sus­menţionatei societăţi, se obliga să-i vândă părţii vătămate un apartament în imobilul din clasa A, regim de înălţime P+6+M, ce urma să fie edificat în Timişoara pe str. E., la preţul de 55.000 euro. Din preţul stabilit partea vătămată a plătit la aceeaşi dată un avans de 10.000 euro, conform facturii fiscale din 06 noiembrie 2007, depusă împreună cu chitanţa la prezentul dosar, urmând ca diferenţa să fie plătită la finalizarea apartamentului, respectiv, la 01 decembrie 2008.

Cu ocazia întocmirii antecontractului, inculpatul a prezentat părţii vătămate mai multe planuri cu imobilul ce urma să se construiască primind toate asigurările că lucrarea va fi finalizată şi că nu vor fi probleme cu obţinerea autorizaţiilor de construcţie. Urmare acestor promisiuni, după ce a efectuat plata în avans şi constatând ulterior că nu se efectuează nici o lucrare, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 euro respectiv, 33.500 RON, la cursul zilei, cu dobânda legală în condiţiile depunerii banilor la bancă, precum şi cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a mai reţinut că la data de 28 februarie 2008, partea vătămată V.I.C. a încheiat un antecontract cu numărul A3, la sediul SC E. SRL, prin care inculpatul, în calitate de reprezentant al firmei, se obliga la edificarea unui spaţiu multifuncţional ce urma să fie construit în Timişoara pe str. E. Preţul a fost stabilit la valoarea de 43.000 euro, partea vătămată achitând un avans de 12.900 euro, conform facturii din 31 februarie 2008 depusă la dosar.

Cu prilejul întocrnirii contractului, inculpatul a prezentat părţii vătămate V.I.C. o serie de avize de la diferite autorităţi locale şi a menţionat alte lucrări de aceeaşi factură pe care le realizează în Timişoara.

La rândul său, partea vătămată M.C.N., la data de 16 ianuarie 2008, a încheiat cu inculpatul L.M.S., în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un antecontract promisiune de vânzare - cumpărare, purtând numărul A4. Potrivit acestui antecontract societatea adrninistrată de inculpat se obliga să-i vândă părţii vătămate un apartament în imobilul din clasa A, regim de înălţime P+4E+M, ce urma să fie edificat în Timişoara pe str. E., la preţul de 42.000 euro. Părţile au convenit ca numitul M.C.N. să plătească un avans de 46.620 RON, avans care a fost achitat conform facturii fiscale din 06 noiembrie 2007, depusă împreună cu chitanţa la prezentul dosar. La data de 14 iulie 2008, de comun acord, părţile au reziliat contractul întrucât nu se efectuase nici o lucrare, fără însă ca avansul să fie restituit.

Părţile vătămate N.D. şi N.I.E., în urma unui anunţ publicitar, au aflat că SC E. SRL oferă spre vânzare locuinţe mansardate ce urmau să fie edificate în Timişoara pe str. A.R.R. (Boemia), la preţul de 18.000 euro. La data de 21 aprilie 2008, părţile vătămate au încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al firmei, un antecontract purtând numărul A5, prin care firma se obliga să vândă patru locuinţe mansardate contra sumei de 72.000 euro. Părţile vătămate au achitat un avans de 50.000 de euro, conform facturii din 21 aprilie 2008. Ajuns la domiciliu, partea vătămată N.D. a constatat că inculpatul a completat un formular de contract diferit faţă de cel pe care îl prezentase iniţial. Acumulând şi alte informaţii despre activitatea infracţională a inculpatului, părţile vătămate au reziliat contractul, constituindu-se părţi civile cu suma de 50.000 de euro.

Partea vătămată P.L.D., care locuieşte în Târgu-Jiu, la data de 13 februarie 2008, a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL Timişoara, un antecontract cu nr. A6, prin care această firmă se obliga să-i vândă un apartament în imobilul din clasa A, regim de înălţime P+4E+M, ce urma să fie edificat în Timişoara pe str. E. Preţul a fost stabilit la valoarea de 47.250 euro, inculpatul oferind un discount de 15% dacă partea vătămată este de acord să achite un avans. În acest context, partea vătămată a plătit la data de 13 februarie 2008 suma de 8.000 euro, conform facturii din 13 februarie 2008, iar la data de 07 martie 2008 a mai achitat suma de 32.000 euro. Întrucât inculpatul nu şi-a onorat contractul, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 40.000 euro.

Partea vătămată C.G.O., la data de 12 martie 2008 a încheiat cu inculpatul L.M.S., în calitate de reprezentant al SC E. SRL Timişoara, un antecontract purtând nr. A7, prin care firma administrată de inculpat se obliga să-i vândă un apartament în imobilul din clasa A, regim de înălţime P+4E+M, ce urma să fie edificat în Timişoara pe str. E., la preţul de 42.000 euro. Partea vătămată a achitat un avans de 12.600 euro, conform facturii, sumă cu care s-a şi constituit parte civilă.

Partea vătămată M.E. a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL Timişoara, antecontractul din 09 aprilie 2008, prin care firma se obliga să-i vândă un apartament mansardat în imobilul ce urma să fie edificat în Timişoara pe str. A.R.R. (Boemia). Preţul a fost stabilit la valoarea de 21.000 euro, din care partea vătămată a achitat un avans de 8.400 euro conform facturii din 09 aprilie 2008. Ulterior imobilul nu a mai fost construit şi partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma sus-menţionată şi dobânzile legale aferente.

Părţile vătămate R.H. şi R.S., după o informare prealabilă în media, s-au deplasat la sediul SC E. SRL Timişoara, unde inculpatul le-a prezentat o documentaţie şi a afirmat că mai are disponibil doar un singur apartament ale cărui dotări corespund cerinţelor lor. În acest context, inculpatul le-a cerut părţilor vătămate să se grăbească pentru a achita un avans întrucât suma/m² urma să se majoreze de la 800 la 1200 euro/m².

Astfel, la data de 06 noiembrie 2007 părţile vătămate au încheiat un antecontract cu numărul A8, la sediul SC E. SRL, prin care firma administrată de inculpat se obliga la edificarea unui spaţiu multifuncţional ce urma să fie construit în Timişoara, pe str. E., la preţul de 35.000 euro. Părţile vătămate au achitat un avans de 10.500 euro conform facturii, sumă cu care, ulterior s-au constituit părţi civile.

Partea vătămată P.A.M. a încheiat cu SC E. SRL Timişoara antecontractul de vânzare - cumpărare din 17 aprilie 2008. Contractul avea ca obiect vânzarea unui apartament ce urma să fie edificat în Timişoara, pe str. A.R.R. (Boemia), la preţul de 18.000 euro. La data încheierii contractului partea vătămată a plătit preţul în avans, conform facturii fiscale. Finalizarea şi predarea apartamentului urma să aibă loc la data de 15 februarie 2009, lucru care nu s-a întâmplat, motiv pentru care partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 18.000 euro.

Partea vătămată B.R.I., după o informare prealabilă în media, s-a deplasat la sediul SC E. SRL Timişoara, unde a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, contractul din 16 iunie 2008. Contractul avea ca obiect o mansardă ce urma să fie edificată în Timişoara, pe str. A.R.R. (Boemia), apartamentul urmând să fie vândut la preţul de 25.000 euro.

Partea vătămată a achitat un avans de 10.000 de euro, conform facturii din 16 iunie 2008. Ulterior apartamentul nu a mai fost edificat, partea vătămată constituindu-se parte civilă cu suma de 10.000 euro, cu dobânzile legale aferente. Tribunalul a reţinut că, în primul rând, în sarcina inculpatului L.M.S. a fost reţinută săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen.

Prima instanţă a reţinut că sub aspectul elementului material, infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, care poate fi realizată fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, fie ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să se creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată, ceea ce creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a realităţii, acesta ajungând să creadă că fapta mincinoasă este adevărată.

S-a constatat că fapta inculpatului L.M.S. de a induce în eroare părţile vătămate, promiţându-le construirea unor apartamente într-un bloc ce urma să fie edificat la Timişoara, în schimbul plăţii unor sume de bani cu titlu de avans, deşi cunoştea împrejurarea că documentaţia necesară autorizării acestei construcţii nu fusese întocmită şi că autorizaţia de construcţie nu va fi eliberată în condiţiile în care imobilul nu respecta cerinţele stabilite prin certificatul de urbanism, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prin actele sale inculpatul producând prejudicii importante patrimoniilor părţilor vătămate.

Totodată, instanţa de fond a mai avut în vedere că, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut împrejurarea că a încheiat mai multe antecontracte cu părţile vătămate, având ca obiect construirea şi vânzarea unor apartamente în două imobile ce urmau să fie construite la Timişoara, respectiv pe str. E. şi pe str. B. Inculpatul a mai adăugat că în momentul încheierii acestor contracte le-a adus la cunoştinţă părţilor vătămate că proiectele se găsesc în faza de întocmire a documentaţiei, firma asumându-şi obligaţia de a obţine toate autorizaţiile şi avizele necesare.

Inculpatul a continuat menţionând că, ulterior au apărut ceva probleme în emiterea avizelor şi autorizaţiilor, motiv pentru care proiectul de edificare a celor două imobile a fost întârziat.

La data de 15 august 2008 inculpatul a fost arestat în alte cauze aflate pe rolul instanţelor din Cluj, motiv pentru care nu a mai avut posibilitatea de a finaliza cele două proiecte.

Inculpatul a subliniat că recunoaşte împrejurarea că a încasat de la părţile vătămate sumele de bani evidenţiate şi că părţile vătămate sunt îndreptăţite să-şi primească banii înapoi, dar a menţionat că, în opinia sa, aceasta este o problemă contractuală ce nu trebuie să îmbrace forma răspunderii penale.

În ceea ce priveşte imobilul familiei I., imobil care ar fi trebuit construit în Giarmata, inculpatul a arătat că într-adevăr autorizaţia de construcţie a fost obţinută de către fratele său, însă s-a omis să se consemneze că emiterea acestei autorizaţii s-a datorat şi firmei sale care a făcut demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei, însă derularea contractului nu a mai fost posibilă datorită faptului că a fost arestat, iar organele de urmărire penală au ridicat toate documentele şi calculatoarele firmei.

Instanţa de fond a constatat că inculpatul a recunoscut existenţa faptelor în modalitatea în care a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei.

Totodată, s-a apreciat că, ceea ce contestă inculpatul este existenţa intenţiei de a frauda. El a evidenţiat faptul că încă din momentul încheierii acelor antecontracte exista un risc ca imobilele să nu poată fi construite, risc pe care şi l-au asumat toate părţile, care au fost încunoştinţate în legătură cu fazele în care se găseau proiectele la acel moment.

În ceea ce priveşte încasarea banilor cu titlu de avans, inculpatul a precizat că la momentul desfăşurării evenimentelor practica obişnuită consta în încasarea unor sume mari de bani doar pe baza unor promisiuni de vânzare-cumpărare.

Celelalte probe administrate în cauză infirmă însă apărările inculpatului, certificând faptul că acesta avea cunoştinţă de împrejurarea că apartamentele nu vor fi construite şi cu toate acestea a încasat sume mari de bani cu titlu de avans. De asemenea, aceste dovezi atestă împrejurarea că în momentul încheierii antecontractelor inculpatul a prezentat părţilor vătămate o variantă deformată a realităţii, mincinoasă, câştigându-le astfel încrederea şi determinându-le să procedeze la încheierea acelor antecontracte.

În acest sens prima instanţă a avut în vedere, declaraţiile părţilor vătămate.

Astfel, partea vătămată I.V. a precizat că în luna decembrie 2007 a vândut un apartament în Timişoara şi a cumpărat un teren în Giarmata, teren pe care dorea să construiască o casă. A găsit firma SC E. SRL Timişoara pe internet, societatea făcându-şi reclamă pentru un complex rezidenţial pe care dorea să-l construiască în Giarmata.

În luna ianuarie 2008 partea vătămată a discutat cu inculpatul şi au convenit ca părţii vătămate să-i fie construită o casă pentru suma de 55.000 euro. În acest sens, la data de 31 ianuarie 2008 a fost semnat contractul prin care inculpatul, prin firma sa, se obliga ca până la data de 31 ianuarie 2009 să edifice casa familiei I. Prin acelaşi contract, firma administrată de inculpat s-a obligat ca până în luna mai 2008 să întocmească proiectul casei şi să obţină autorizaţia de construcţie, iar din luna iunie 2008 să înceapă lucrările de construcţie, în schimb părţile vătămate I.V. şi I.E. plătind un avans de 20.000 euro.

Partea vătămată a continuat, menţionând că în luna iunie 2008 nu a fost începută nicio lucrare, motiv pentru care s-a deplasat de mai multe ori la sediul firmei, de fiecare dată primind asigurări de la inculpat că în curând va începe construcţia. În acest context, s-a interesat la Primăria din Giarmata şi a aflat că inculpatul nu a făcut niciun demers pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie, el depunând doar o cerere pentru eliberarea certificatului de urbanism, cu toate că la ultima întâlnire îl asigurase că la data de 04 iulie 2008 va începe lucrarea.

După acest moment partea vătămată l-a mai căutat pe inculpat de câteva ori, dar nu l-a mai găsit.

De asemenea, partea vătămată I.V. a precizat că pentru a-i câştiga încrederea, inculpatul i-a prezentat mai multe schiţe ale unor imobile despre care afirma că le-a construit, iar în timpul discuţiilor a păstrat tot timpul Biblia pe masă, ceea ce l-a făcut să creadă că inculpatul este un om serios.

Afirmaţiile părţii vătămate au fost confirmate şi de soţia sa, martorul I.E.

Prima instanţă a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 31 ianuarie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi familia I., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 06 februarie 2008 care atestă că partea vătămată I.V. a plătit un avans de 67.000 RON, echivalentul a 20.000 euro la data plăţii.

Inculpatul L.M.S. s-a apărat menţionând că a fost imposibilă derularea acestui contract, întrucât toate documentele şi calculatoarele firmei au fost sechestrate şi ridicate de Direcţia Naţională Anticorupţie Cluj.

Instanţa de fond a apreciat că susţinerile inculpatului nu sunt veridice, întrucât aceste evenimente au avut loc în luna august 2008.

Or, potrivit contractului, firma administrată de el avea obligaţia de a efectua toate demersurile în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie până în luna mai 2008 (cu 3 luni înainte de ridicarea calculatoarelor), astfel încât lucrarea să poată începe în iunie 2008. Însă, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, până la acel moment inculpatul nu a întreprins nimic pentru a-şi onora obligaţiile contractuale.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către Primăria Giarmata, toate demersurile în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie pentru casa familiei I. au fost efectuate după data de 15 august 2008, data arestării inculpatului. Cererea pentru eliberarea autorizaţiei a fost depusă la data de 24 septembrie 2008 de către partea vătămată personal, autorizaţia fiind eliberată la data de 29 septembrie 2008.

Documentaţia tehnică pentru emiterea autorizaţiei de construcţie a fost întocmită de către arhitectul B.G., însă nu ca urmare a solicitării inculpatului, ci ca urmare a demersurilor făcute de tatăl acestuia. Sub acest aspect, partea vătămată I.V. a menţionat că după ce inculpatul a fost arestat, a luat legătura cu tatăl acestuia, care i-a comunicat că nu-i poate înapoia banii, dar îl poate ajuta cu întocrnirea proiectului pentru casă şi obţinerea autorizaţiei de construcţie. Astfel, tatăl inculpatului a luat legătura cu fratele inculpatului, care a procedat la întocmirea planului şi a demarat procedurile de emitere a autorizaţiei de construcţie cu ajutorul arhitectului B.G.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că inculpatul L.M.S., în calitate de administrator al SC E. SRL, deşi a încasat cu titlu de avans suma de 20.000 euro de la partea vătămată I.V. în vederea construirii unei case, nu a întreprins nimic în vederea construirii acestei case, iar dat fiind comportamentul adoptat de către inculpat anterior momentului încheierii contractului cu familia I., comportament raportat la situaţia celorlalte părţi vătămate şi care va fi evidenţiat în continuare, instanţa apreciază că în luna ianuarie 2008, când a încheiat contractul cu familia I., intenţia inculpatului a fost de a frauda, el încasând banii cu titlul de avans deşi ştia că nu este în măsură să procedeze la construirea acelei case.

În ceea ce priveşte imobilul care ar fi trebuit construit în Timişoara, pe str. E., prima instanţă a avut în vedere, de asemenea, declaraţiile părţilor vătămate.

Astfel, partea vătămată B.M. a precizat că în vara anului 2007 a aflat de oferta SC E. SRL în vara anului 2007, motiv pentru care s-a şi deplasat la sediul firmei unde a discutat cu fratele inculpatului (L.F.). La acel moment, interesându-se de un apartament în imobilul de pe str. E., i s-a spus că nu se vor încasa avansuri până la momentul obţinerii autorizaţiei, însă în discuţie a intervenit şi inculpatul, care i-a transmis că plata unui avans îi garantează rezervarea unui apartament şi că după obţinerea autorizaţiei de construcţie preţurile vor creşte. Partea vătămată a continuat, arătând că în luna septembrie 2007 s-a deplasat din nou la sediul firmei, de data aceasta discutând cu o persoană care s-a prezentat ca fiind directorul tehnic şi care i-a spus că până la sfârşitul anului vor primi autorizaţia de construcţie şi în ianuarie 2008 vor începe lucrările de şantier. În luna octombrie 2007 partea vătămată a văzut o nouă reclamă prin care se arăta că se acordau reduceri substanţiale, motiv pentru care s-a deplasat la sediu şi a discutat din nou cu inculpatul, care i-a explicat că terenul pe care se va construi îi aparţine, că o echipă de muncitori este pregătită să înceapă lucrul, că au fost făcute toate demersurile în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie şi că dacă se hotărăşte să cumpere în acel moment va beneficia de o reducere de preţ de 20%.

În acest context, fiind convinsă de inculpat, partea vătămată a menţionat că la data de 23 octombrie 2007 a semnat un antecontract, iar în ziua următoare a plătit un avans de 39.600 euro. În luna ianuarie 2008, când ar fi trebuit să înceapă lucrările, partea vătămată a sunat la sediul firmei, dar secretara i-a comunicat că abia în februarie-martie 2008 va fi obţinută autorizaţia de construcţie. În luna februarie 2008 partea vătămată a aflat că terenul nu aparţine inculpatului, discutând cu familia P. care era proprietara terenului, iar în martie 2008 a constatat, din nou, că autorizaţia de construcţie nu a fost eliberată. În acest context, potrivit declaraţiilor părţii vătămate, în luna iulie 2008 a notificat firma cu privire la rezilierea contractului, solicitând şi restituirea avansului, după ce, în prealabil, a primit o înştiinţare prin care era anunţată că termenul de finalizare a construcţiei a fost decalat. La această notificare nu a primit nici un răspuns.

Instanţa de fond a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse contractul încheiat la data de 23 octombrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi partea vătămată B.M. precum şi factura şi chitanţa emise la data de 24 octombrie 2007 care atestă că partea vătămată B.M. a plătit un avans de 134.244 RON, echivalentul a 39.600 euro la data plăţii.

La rândul său, partea vătămată P.E. a precizat că în toamna anului 2007 fiica sa (martorul P.H.H.) dorea să cumpere un apartament, ea găsind oferta firmei SC E. SRL pe internet. Prietenul fiicei sale, martorul T.C., s-a deplasat la sediul firmei, unde a discutat cu inculpatul, care i-a confirmat că dacă se va hotărî să cumpere un apartament în octombrie sau noiembrie 2007 va beneficia de o reducere substanţială. În acest context, s-a deplasat, împreună cu fiica sa şi cu martorul T.C., la sediul firmei, unde inculpatul le-a confirmat din nou oferta şi le-a transmis că din momentul în care va începe construcţia preţurile vor suferi modificări. Totodată, pentru a le câştiga încrederea, inculpatul le-a prezentat un certificat de urbanism şi un extras CF şi le-a menţionat că până în luna decembrie 2007 va obţine autorizaţia de construcţie. Partea vătămată s-a lăsat convinsă în faţa acestor argumente şi a încheiat un antecontract pe numele ei, fiica sa locuind în Belgia. Partea vătămată a arătat că în momentul încheierii antecontractului a plătit un avans de 10.500 euro. În final partea vătămată a menţionat că începând din luna februarie 2008 a sunat lunar la sediul firmei pentru a se interesa de stadiul lucrărilor, dar de fiecare dată primea acelaşi răspuns în sensul că se fac demersuri pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie. Tribunalul a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 06 noiembrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată P.E., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 06 noiembrie 2007 care atestă că partea vătămată P.E. a plătit un avans de 35.200 RON, echivalentul a 10.500 euro la data plăţii. Afirmaţiile părţii vătămate au fost confirmate şi de fiica sa, martorul P.H.H., şi de soţul acesteia, martorul T.C., aceştia relatând organelor judiciare aceleaşi aspecte.

Totodată, s-a mai reţinut că, părţile vătămate P.L. şi P.S.D., în cuprinsul plângerii adresate organelor de urmărire penală, au precizat că la data de 26 iulie 2007 au încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL Timişoara, un antecontract având ca obiect vânzarea unui apartament într-un imobil ce urma să fie construit în Timişoara, pe str. E. Termenul de finalizare al lucrării a fost stabilit pentru data de 15 septembrie 2008, iar preţul a fost negociat la valoarea de 60.000 euro. Părţile vătămate au arătat că, în momentul în care au discutat cu inculpatul, acesta le-a prezentat planurile imobilului despre care afirma că doreşte să-l construiască, oferindu-le şi toate asigurările cu privire la finalizarea lucrărilor şi obţinerea tuturor avizelor şi autorizaţiilor necesare. În acest context, părţile vătămate au fost încredinţate de buna credinţă a inculpatului şi de onestitatea sa, motiv pentru care au semnat antecontractul şi au plătit un avans de 9.000 euro.

Ulterior, constatând că pe terenul situat pe str. E. nu se realizează nicio construcţie, părţile vătămate au încercat să ia legătura cu reprezentanţii firmei, lucru care nu a fost posibil, motiv pentru care la data de 21 iulie 2008 au notificat firma în legătură cu intenţia lor de a rezilia contractul, solicitând şi restituirea banilor, lucru care nu s-a întâmplat.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 26 iulie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi părţile vătămate P.L. şi P.S.D., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 26 iulie 2007 care atestă că părţile vătămate au plătit un avans de 28.080 RON, echivalentul a 9.000 euro la data plăţii.

Afirmaţiile părţilor vătămate au fost confirmate şi de martorul N.V., persoana care a fost împuternicită de părţile vătămate să procedeze la efectuarea formalităţilor pentru recuperarea banilor, în condiţiile în care cele două părţi vătămate locuiesc în Singapore, acesta relatând organelor judiciare aceleaşi aspecte.

Partea vătămată S.G. a învederat organelor judiciare că în toamna anului 2007 căuta un apartament la Timişoara întrucât fiul său era student. A aflat de oferta firmei E. de pe internet, motiv pentru care a sunat la sediul firmei şi a discutat cu o secretară care i-a oferit mai multe detalii şi i-a fixat o întâlnire cu inculpatul. La data de 05 noiembrie 2007 partea vătămată s-a întâlnit cu inculpatul la sediul societăţii, ocazie cu care L.M.S. i-a comunicat faptul că toate documentele necesare obţinerii autorizaţiei de construcţie sunt depuse la primărie şi că în 2 luni vor fi demarate lucrările de construcţie.

Partea vătămată a adăugat că într-un final a fost convins de seriozitatea inculpatului în momentul în care i-a povestit de împrejurarea că tocmai achiziţionase o macara pentru ridicarea unui bloc la Cluj.

Partea vătămată a continuat menţionând că a încheiat contractul şi a plătit un avans de 10.500 euro, aşteptând să fie demarate lucrările. În luna martie 2008, observând că nu se întâmplă nimic, partea vătămată a cerut mai multe informaţii de la sediul firmei, dar nu i-a răspuns nimeni solicitărilor formulate, pentru ca ulterior, în luna iunie 2008 să primească o înştiinţare prin care era anunţat că lucrările au fost întârziate. În acest context, partea vătămată S.G. a sunat la sediul firmei, dar nu a mai răspuns nimeni la telefon, astfel că a contactat Primăria Timişoara şi a aflat că nu a fost emisă nicio autorizaţie de construcţie pentru imobilul de pe strada E., nefiind depus nici planul urbanistic de detaliu (PUD) pentru acest imobil. Tribunalul a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 05 noiembrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată S.G., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 05 noiembrie 2007 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 35.500 RON, echivalentul a 10.500 euro la data plăţii.

Instanţa de fond a avut în vedere şi declaraţiile părţii vătămate E.P., care a relatat că în cursul anului 2007 locuia la Bistriţa, dar dorea să se mute la Timişoara unde se căsătorise fiica sa. Împreună cu fiica sa, N.L., au găsit oferta E. în ziarul P. Atunci fiica sa s-a deplasat la sediul firmei unde a discutat cu inculpatul, care a asigurat-o că întreaga documentaţie tehnică era depusă la primărie şi că lucrările de construcţie vor începe cel târziu în luna ianuarie 2008.

Totodată, pentru a o convinge pe N.L. să semneze un antecontract, inculpatul i-a transmis acesteia că mai este disponibil un singur apartament cu o cameră şi că dacă va achita un avans de 90% din preţ va beneficia de o reducere de 20%. N.L. a discutat cu mama sa, E.P., şi împreună au revenit la sediul firmei unde au discutat din nou, dar de data aceasta cu numitul C.R. Acesta l-a sunat pe inculpat, care le-a transmis că apartamentul este promis unui alt cumpărător, dar dacă se va prezenta cu banii a doua zi vor avea prioritate pentru acest apartament.

În acest context, partea vătămată E.P. a fost convinsă de validitatea ofertei, astfel că la data de 26 noiembrie 2007 a semnat un antecontract, plătind şi un avans de 28.800 euro.

Ulterior, în luna ianuarie 2008 părţii vătămate i s-a comunicat că lucrările au fost amânate pentru luna martie 2008 datorită condiţiilor meteo, însă în martie 2008 i s-a comunicat faptul că nu au fost obţinute toate avizele, pentru ca în final să nu se mai construiască riirnic. Tribunalul a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 28 noiembrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi partea vătămată E.P., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 28 noiembrie 2007 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 102.240 RON, echivalentul a 28.800 euro la data plăţii.

Afirmaţiile părţii vătămate au fost confirmate şi de martora N.L., fiica sa, persoană care de altfel a şi formulat plângerea prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a inculpatului şi care a şi fost indicată ca parte în contract, aceasta relatând organelor judiciare aceleaşi aspecte şi menţionând că în realitate parte vătămată este mama sa - E.P. întrucât banii plătiţi inculpatului îi aparţineau acesteia.

La dosarul cauzei se regăseşte şi plângerea formulată de partea vătămată V.M., care a precizat că la data de 29 octombrie 2007 a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un antecontract având ca obiect construirea unui apartament pe str. E. din Timişoara. Inculpatul s-a obligat să finalizeze construcţia până în luna octombrie 2008, preţul fiind stabilit pentru suma de 35.000 euro. Partea vătămată a achitat un avans de 10.500 euro, dar firma administrată de inculpat nu a efectuat nicio lucrare. Tribunalul a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 29 octombrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată V.M., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 15 noiembrie 2007 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 35.700 RON, echivalentul a 10.500 euro la data plăţii.

Situaţia este identică şi în ceea ce priveşte partea vătămată C.Ş. Acesta a aflat de oferta E. din ziarul P., motiv pentru care s-a deplasat la sediul firmei, unde a discutat cu inculpatul, care i-a povestit că este arhitect, că a construit alte imobile - în Timişoara şi că pe str. E. va construi un bloc cu 4 etaje şi mansardă. Partea vătămată a precizat că a discutat şi cu proprietarii terenului, respectiv cu familia P., astfel că a fost convins de realitatea ofertei inculpatului.

La data de 06 noiembrie 2007 partea vătămată C.Ş. a semnat antecontractul, plătind un avans de 10.000 euro. Cu această ocazie, inculpatul l-a asigurat că lucrările de construcţie vor începe în decembrie 2007 sau ianuarie 2008, fiind depuse toate actele în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie. Văzând că nu se construieşte nimic pe str. E. din Timişoara, partea vătămată s-a deplasat în mai multe rânduri la sediul E., unde a discutat atât cu inculpatul, cât şi cu o secretară, care i-au transmis că nu au fost obţinute actele de la primărie.

Ulterior, deşi a solicitat să-i fie restituiţi banii, partea vătămată a fost informată că trebuie să formuleze o cerere de restituire, că va fi penalizat pentru rezilierea contractului, fără a i se spune în concret când îi vor fi daţi banii înapoi.

Instanţa de fond a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 06 noiembrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi partea vătămată C.Ş., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 06 noiembrie 2007 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 33.500 RON, echivalentul a 10.000 euro la data plăţii.

În ceea ce priveşte partea vătămată V.I.C., acesta a precizat că la începutul anului 2008 era în căutarea unui apartament şi a găsit oferta SC E. SRL în ziarul P., această firmă facându-şi reclamă pentru apartamente pe care dorea să le vândă pe str. E. din Timişoara. A discutat la telefon cu secretara şi aceasta i-a stabilit o întâlnire cu inculpatul. Cu această ocazie, inculpatul i-a prezentat mai multe avize de la diferite instituţii şi i-a comunicat faptul că urmează să primească şi autorizaţia de construcţie întrucât toată documentaţia este depusă la Primăria Timişoara. În acest context partea vătămată a fost convinsă să încheie un antecontract, pe care l-a semnat la data de 28 februarie 2008.

Potrivit contractului, termenul de finalizare a construcţiei apartamentului a fost stabilit pentru data de 15 februarie 2009, iar preţul apartamentului a fost stabilit pentru suma de 43.000 euro. În momentul încheierii antecontractului partea vătămată a plătit un avans de 12.900 euro. Ulterior, potrivit susţinerilor părţii vătămate, s-a deplasat lunar la sediul firmei pentru a se interesa de stadiul lucrărilor, dar de fiecare dată i se transmitea că autorizaţia de construcţie nu a fost obţinută, invocându-se diferite motive, pentru ca în luna iunie 2008 să primească o înştiinţare prin care era anunţat că lucrările vor fi amânate, în final p artea vătămată a arătat că a discutat ultima dată cu inculpatul în luna august 2008, primind de la acesta asigurări că în luna octombrie 2008 vor începe lucrările de construcţie.

La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 28 februarie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată V.I.C., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 28 februarie 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 47.085 RON, echivalentul a 12.900 euro la data plăţii. Afirmaţiile părţii vătămate au fost confirmate şi de martorul G.N., cumnatul părţii vătămate, persoană care l-a însoţit pe V.I. atât la negocierile purtate de partea vătămată cu inculpatul înainte de încheierea antecontractului, cât şi în momentul semnării convenţiei şi la discuţiile purtate ulterior încheierii antecontractului, acesta relatând organelor judiciare aceeaşi modalitate de desfăşurare a evenimentelor.

La rândul său, partea vătămată M.C.N. a indicat faptul că la începutul anului 2008 a aflat de oferta E. pentru apartamentele de pe str. E. din ziarul P. S-a deplasat la sediul firmei, unde s-a întâlnit cu inculpatul, care i-a comunicat împrejurarea că termenul de finalizare a lucrării este 15 decembrie 2008. Totodată, inculpatul i-a transmis că a făcut toate demersurile pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie, aceasta urmând să fie eliberată în martie-aprilie 2008. Partea vătămată fiind interesat de achiziţionarea unui apartament cu două camere, inculpatul i-a comunicat că mai are disponibil un singur apartament de acest tip, ceea ce l-a convins pe numitul M.C.N. să încheie un antecontract de vânzare cumpărare la data de 16 ianuarie 2008. Preţul apartamentului a fost stabilit la suma de 42.000 euro, partea vătămată plătind în avans suma de 12.600 euro.

Iniţial, inculpatul a promis că lucrările de construcţie vor începe în luna aprilie 2008, dar partea vătămată s-a interesat despre demersurile întreprinse de SC E. la primărie în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie şi a aflat că firma nu a depus documentele în vederea eliberării acesteia. În acest context, în luna mai 2008 partea vătămată l-a contactat pe inculpat, care i-a transmis că lucrurile au fost întârziate datorită faptului că a renunţat la planurile iniţiale, dorind să construiască un bloc mai înalt. În final, partea vătămată a menţionat că în luna iunie 2008 a fost înştiinţat că lucrările vor suferi amânări şi nu se cunoaşte noul termen de finalizare, context în care la data de 14 iulie 2008 s-a deplasat la sediul firmei şi a cerut rezilierea contractului şi restituirea avansului, fiind refuzat de inculpat.

La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 16 ianuarie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi partea vătămată M.C.N., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 16 ianuarie 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 46.620 RON, echivalentul a 12.600 euro la data plăţii.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile părţii vătămate P.L.D., acesta precizat că la data de 13 februarie 2008 a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un antecontract privind vânzarea unui apartament ce urma să fie construit în Timişoara, pe str. E. Termenul de finalizare a construcţiei şi de predare a apartamentului a fost fixat pentru data de 10 februarie 2009, iar preţul a fost stabilit la valoarea de 47.250 euro, iar în cazul în care preţul era achitat integral, partea vătămată beneficia de o reducere de 15%. Cu ocazia negocierilor purtate de părţi, inculpatul a prezentat mai multe planuri cu imobilul ce urma să se construiască şi a garantat părţii vătămate că nu vor fi probleme cu eliberarea autorizaţiei de construcţie.

Fiind încredinţat de onestitatea inculpatului, partea vătămată a plătit, la momentul încheierii antecontractului, un avans de 8.000 euro, iar la data de 07 martie 2008 a mai plătit 32.000 euro pentru a beneficia de reducerea de 15%. Ulterior, constatând că firma inculpatului nu a demarat nicio lucrare de construcţie, partea vătămată a încercat să intre în legătură cu reprezentanţii societăţii pentru a afla ce se întâmplă, dar scrisorile adresate s-au întors fără nici un răspuns.

La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 13 februarie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată P.L.D., precum şi facturile şi chitanţele emise la datele de 13 februarie 2008 şi 07 martie 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 146.400 RON, echivalentul a 40.000 euro la data plăţii.

În ceea ce priveşte partea vătămată C.G.O., aceasta a menţionat că la data de 12 martie 2008 a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un antecontract privind vânzarea unui apartament ce trebuia construit pe str. E. din Timişoara. Partea vătămată a precizat că din preţul apartamentului a achitat un avans de 12.600 euro, dar ulterior nu s-a executat nicio lucrare şi nici nu i-au fost restituiţi banii plătiţi cu titlul de avans.

La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 12 martie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată C.G.O., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 12 martie 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 46.620 RON, echivalentul a 12.600 euro la data plăţii.

Referitor la partea vătămată R.H., acesta a precizat că la sfârşitul anului 2007 se afla în căutarea unui apartament şi a găsit oferta E. în ziarul P. S-a deplasat la sediul firmei şi a discutat cu inculpatul, care i-a transmis că lucrările de construcţie pe str. E. vor începe în luna ianuarie 2008 şi vor fi finalizate la 01 noiembrie 2008. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul i-a comunicat faptul că mai are disponibil un singur apartament cu o cameră la preţul de 35.000 euro, preţ care va mai fi menţinut numai în ziua următoare. În acest context, la data de 06 noiembrie 2007, împreună cu soţia sa, partea vătămată R.H. s-a deplasat la sediul E. unde a încheiat antecontractul privind cumpărarea unui apartament cu o cameră, achitând şi un avans de 10.500 euro. Partea vătămată a mai adăugat faptul că pentru a-l convinge de realitatea ofertei sale inculpatul i-a prezentat mai multe schiţe ale blocului ce urmează a fi construit, precum şi schiţe ale unui imobil ce trebuia construit la Cluj. În realitate, lucrările de construcţie nu au fost niciodată demarate, iar banii nu au fost restituiţi.

La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 06 noiembrie 2007 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat şi partea vătămată R.H., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 06 noiembrie 2007 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 35.200 RON, echivalentul a 10.500 euro la data plăţii.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că, activităţile ilicite ale inculpatului vizează şi promisiunea de construire a unor apartamente mansardate pe str. B. din Timişoara.

În acest sens s-au avut în vedere, în primul rând, declaraţiile părţii vătămate N.D. La fel ca şi celelalte părţi vătămate şi N.D. a aflat de oferta SC E. SRL studiind ziarul P. Astfel a aflat că societatea oferă spre vânzare apartamente mansardate construite pe blocurile existente.

Partea vătămată s-a deplasat la sediul firmei unde a discutat cu inculpatul, care i-a predat un model de antecontract pentru a-l studia la domiciliu. La data de 21 aprilie 2008 partea vătămată a revenit la sediul firmei, unde a încheiat cu inculpatul un antecontract privind vânzarea a 4 apartamente mansardate la preţul total de 72.000 euro. Din acest preţ, în momentul semnării antecontractului, partea vătămată a achitat un avans de 50.000 euro. După ce s-a întors la domiciliu, partea vătămată a constatat că a fost indus în eroare de către inculpat, modelul antecontractului semnat fiind diferit de cel pe care inculpatul i-l dăduse anterior pentru studiu.

În acest context, partea vătămată s-a întors la firmă, dar inculpatul a refuzat rezilierea contractului şi restituirea avansului, deşi a fost somat şi prin intermediul unui executor judecătoresc.

Prima instanţă a apreciat că susţinerile părţii vătămate N.D. sunt confirmate şi de soţia sa, partea vătămată N.I.

S-a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 21 aprilie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi părţile vătămate N.D. şi N.I., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 21 aprilie 2008 care atestă că părţile vătămate au plătit un avans de 180.000 RON, echivalentul a 50.000 euro la data plăţii.

În ceea ce priveşte partea vătămată M.E., aceasta a învederat faptul că în urma unor anunţuri de mică publicitate apărute în mai multe ziare din Timişoara, s-a deplasat la sediul firmei E. în vederea achiziţionării unui apartament cu o cameră la mansarda unui blocsituat pe str. B. Iniţial, fiica sa, martorul M.M., s-a deplasat la firmă şi a discutat cu martorul M.A., care i-a confirmat oferta, dar i-a cerut să revină a doua zi pentru a discuta cu inculpatul. După ce a discutat cu inculpatul în altă zi, martora M.M. i-a cerut mamei sale să vină la Timişoara pentru că oferta este foarte avantajoasă.

Ca atare, partea vătămată M.E., însoţită de martorii M.M. şi Ş.G., s-a deplasat la sediul E. unde, la data de 09 aprilie 2008 a semnat un antecontract privind cumpărarea unui apartament mansardat cu o cameră la preţul de 21.000 euro. Cu această ocazie partea vătămată a achitat un avans de 8.400 euro. Ulterior, la imobilul din str. B. nu s-a efectuat nici un demers în vederea construirii mansardei.

Susţinerile părţii vătămate M.E. au fost confirmate şi de martorii M.M. şi Ş.G., persoane care au însoţit partea vătămată la negocierile purtate cu inculpatul. În plus, martora M.M. a subliniat faptul că în cadrul discuţiilor iniţiale purtate cu inculpatul, acesta i-a comunicat faptul că lucrările de mansardare vor fi demarate în luna iulie 2008 şi că a depus la Primăria Timişoara toate documentele în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie. La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 09 aprilie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată M.E., precum şi factura şi ordinul de plată emise la data de 09 aprilie 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 31.080 RON, echivalentul a 8.400 euro la data plăţii.

Totodată, instanţa de fond a avut în vedere şi declaraţiile părţii vătămate P.A.M.

Partea vătămată a relatat că în luna aprilie 2008 a aflat de oferta de vânzare a unor apartamente mansardate pe str. B. din Timişoara, promovată de SC E., din ziarul P. S-a deplasat la sediul firmei şi a discutat cu inculpatul, care i-a comunicat că apartamentele vor fi finalizate până în luna februarie 2009, construcţia urmând să înceapă în luna august 2008. De asemenea, inculpatul i-a precizat părţii vătămate că are acordul locatarilor ce locuiesc în imobilul pe care se va construi mansarda şi că urmează să obţină autorizaţia de construcţie, în acest context, la data de 17 aprilie 2008, partea vătămată a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare a unui apartament mansardat cu o cameră la preţul de 18.000 euro, beneficiind de o reducere de 15%. Părţile s-au înţeles ca preţul să fie plătit în zilele următoare. La o zi după încheierea acestei convenţii, partea vătămată a aflat că inculpatul a avut probleme la Cluj, motiv pentru care a ezitat să achite preţul de 18.000 euro. Însă, la data de 23 mai 2008 a fost sunată de către inculpat, care a întrebat-o dacă a plătit suma de 18.000 euro şi a ameninţat-o cu obligarea ei la plata unor penalităţi de 310 euro şi acţionarea sa în judecată. La data de 26 mai 2008, fiind însoţită de martorul C.V., partea vătămată s-a deplasat la sediul firmei cu intenţia de a rezilia contractul, dar aici a fost întâmpinată de inculpat care a convins-o să nu renunţe la acest contract, spunându-i că problemele de la Cluj s-au rezolvat.

De asemenea, inculpatul i-a vorbit despre faptul că apartamentele de pe str. B. vor fi construite, prezentându-i şi un certificat de urbanism, context în care partea vătămată a achitat preţul apartamentului de 18.000 euro. După acest moment partea vătămată nu a mai reuşit să vorbească cu inculpatul, la telefoanele firmei nerăspunzând nimeni, iar apartamentul nu a mai fost construit, în vreme ce banii nu i-au fost restituiţi. Susţinerile părţii vătămate P.A.M. au fost confirmate şi de martorul C.V., persoană care a însoţit partea vătămată la negocierile purtate cu inculpatul. La dosarul cauzei au fost depuse şi contractul încheiat la data de 17 aprilie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată P.A.M., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 28 mai 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 66.600 RON, echivalentul a 18.000 euro la data plăţii.

În sfârşit, partea vătămată B.R.I., în aceleaşi împrejurări ca şi celelalte părţi vătămate, la data de 16 iunie 2008 a semnat un antecontract privind achiziţionarea unui apartament mansardat cu o cameră într-un bloc de pe str. B. din Timişoara. Partea vătămată a fost asigurat de către inculpat că imobilul va fi finalizat până în luna februarie 2009 şi a achitat un avans de 10.000 euro. Ulterior, partea vătămată a constatat că firma inculpatului nu a realizat nicio lucrare de construcţie şi, mai mult decât atât, la sediul firmei nu a mai răspuns nimeni la telefon.

La dosarul cauzei au fost depuse contractul încheiat la data de 16 iunie 2008 între SC E. SRL, reprezentată de inculpat, şi partea vătămată B.R.I., precum şi factura şi chitanţa emise la data de 16 iunie 2008 care atestă că partea vătămată a plătit un avans de 36.700 RON, echivalentul a 10.000 euro la data plăţii.

Instanţa de fond a reţinut că, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul s-a apărat invocând faptul că niciodată nu a avut intenţia de a înşela părţile vătămate şi că nerealizarea lucrărilor s-a datorat unor cauze independente de voinţa sa.

S-a apreciat că aceste apărări nu sunt reale, întucât din declaraţiile părţilor vătămate rezultă că în momentul încheierii antecontractelor, inculpatul le-a transmis că întreaga documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie este depusă la Primăria Timişoara.

De asemenea, inculpatul le-a comunicat părţilor vătămate faptul că autorizaţia de construcţie urma să fie eliberată în foarte scurt timp, termenul decalându-se pe măsură ce erau încheiate tot mai multe contracte. Inculpatul cunoştea faptul că la data încheierii contractelor cu părţile vătămate nu fusese depusă nicio cerere sau documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie, lucru pe care l-a ascuns de părţile vătămate.

În acest sens, prima instanţă a avut în vedere că, antecontractele vizând apartamentele ce ar fi trebuit construite pe str. E. au fost încheiate în perioada iulie 2007 - ianuarie 2008.

Or, la acea dată, nici măcar certificatul de urbanism pentru acel imobil nu fusese eliberat. Cererea de eliberare a certificatului de urbanism a fost depusă abia la data de 05 august 2008. Or, în lipsa certificatului de urbanism, care a fost eliberat abia la data de 11 septembrie 2008, nu se putea pune problema eliberării autorizaţiei de construcţie.

Inculpatul cunoştea de la început împrejurarea că autorizaţia de construcţie nu va fi eliberată niciodată pentru imobilul pe care afirmă că dorea să-l construiască pe str. E. din Timişoara.

De asemenea instanţa de fond a mai avut în vedere că, din certificatului de urbanism eliberat de Primăria Municipiului Timişoara, rezultă că regimul maxim de înălţime aprobat pentru acea zonă era de P-P+2E (maxim parter şi două etaje). Or toate planurile întocmite de către inculpat vizau construirea unui imobil de P-P+4E sau P-P+6E, situaţie în care autorizaţia de construcţie nu ar fi fost emisă niciodată întrucât contravenea regimului de înălţime aprobat pentru acea zonă.

S-a apreciat că, intenţia inculpatului de a frauda interesele părţilor vătămate rezultă şi în urma analizei comportamentului său referitor la promisiunile de finalizare a lucrărilor de construcţie.

Dacă iniţial le-a transmis părţilor vătămate că lucrările de construcţie vor fi finalizate în luna septembrie 2008, ulterior acest termen a fost amânat pentru octombrie 2008, apoi decembrie 2008 şi februarie 2009, pentru ca, în final, inculpatul să înştiinţeze părţile vătămate că nu se cunoaşte termenul la care vor fi finalizate lucrările. Un asemenea comportament, coroborat cu împrejurarea că, după cum s-a arătat deja, inculpatul cunoştea că nu s-a făcut nici un demers în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, în opinia instanţei de fond trădează intenţia acestuia de a obţine, prin inducerea în eroare a părţilor vătămate, unele foloase materiale ilicite.

S-a apreciat că intenţia de inducere în eroare a părţilor vătămate este confirmată şi de declaraţiile martorilor F.D., P.R., F.A. sau M.A., foşti angajaţi ai firmei SC E. SRL.

Martorul F.D. a precizat că a lucrat la firma administrată de inculpat în perioada începând cu luna ianuarie 2008.

În momentul în care ea a ajuns la firmă, proiectul de pe str. E. fusese deja demarat, dar ceea ce i s-a părut ciudat a fost faptul că inculpatul i-a cerut să se prezinte clienţilor firmei sub un alt nume decât cel real, respectiv sub numele de N.I. Cerând explicaţii, inculpatul i-a povestit martorului că acest lucru este necesar pentru protecţia sa, în cazul în care vor veni clienţi nemulţumiţi la sediul firmei, de unde se poate trage concluzia că inculpatul cunoştea, încă din luna ianuarie 2008, că vor exista clienţi nemulţumiţi ca urmare a faptului că blocurile nu vor fi construite.

La rândul său, martora P.R. a arătat faptul că a lucrat la firma inculpatului o perioadă foarte scurtă de timp începând cu data de 01 august 2008. în perioada cât ea s-a aflat în firmă inculpatul a refuzat să se prezinte la controalele Gărzii Financiare şi a afirmat că doreşte să-şi deschidă o altă firmă (cu posibilitatea de a lăsa datoriile în sarcina SC E. SRL). Martorul a mai precizat că la sediul firmei s-au prezentat mai mulţi clienţi nemulţumiţi de faptul că nu se efectuează nicio lucrare nici pe str. E. şi nici pe str. B., situaţie în care a realizat faptul că lucrurile nu sunt în regulă. În acest context l-a întrebat pe un alt angajat al firmei (K.T.) ce se întâmplă, acesta răspunzându-i că nu ştie dacă inculpatul nu cumva a minţit părţile vătămate. Sub acest aspect este de reţinut faptul că inclusiv angajaţii firmei se îndoiau de intenţia reală a inculpatului de a construi cele două imobile promise.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că, împrejurarea că în toamna anului 2007 şi începutul anului 2008 nu exista nici un demers efectuat pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru imobilul de pe str. E. este atestată şi de martorul F.A. Aceasta a menţionat că a lucrat la E. în perioada februarie-iulie 2008, iar în martie 2008 a primit de la inculpat un teanc de dosare pentru a le depune la autorităţi în vederea obţinerii avizelor necesare demarării proiectului de pe str. E.

Martora M.A., care a lucrat la E. în calitate de secretară, a menţionat faptul că inculpatul, pentru a convinge părţile vătămate de veridicitatea ofertelor sale, nu a ezitat să se prezinte sub diferite titulaturi pentru a-şi crea imaginea unui om onest. Astfel, martorul l-a auzit pe inculpat prezentându-se ca preot, arhitect, manager, director.

În cauză a fost audiat şi martorul P.A., proprietarul terenului de pe str. E., teren pe care inculpatul dorea să construiască imobilul indicat mai sus. Şi acest martor a confirmat caracterul fraudulos al activităţilor desfăşurate de inculpat. P.A. a precizat că l-a cunoscut pe inculpat prin intermediul fratelui său, acesta spunându-i că L.M.S. doreşte să-şi extindă afacerile pe care le are la Cluj în Timişoara. Primind asigurări că toate activităţile se vor desfăşura conform legii, martorul a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un contract de asociere în participaţiune conform căruia familia P. punea la dispoziţia E. terenul aflat în proprietatea sa în schimbul unor apartamente promise în blocul ce urma să fie construit. Martorul i-a cerut inculpatului să nu primească de la nimeni bani în avans doar pe baza unor antecontracte, după care a plecat din ţară pentru o perioadă de 6 luni.

La întoarcerea în ţară, martorul a constatat că inculpatul a ignorat condiţiile puse de el şi a primit bani cu titlu de avans, invocând faptul că este în curs de a obţine autorizaţia de construcţie şi că lucrările vor demara la data de 01 martie 2008 (afirmaţie mincinoasă, în condiţiile în care în luna martie 2008 nu fusese eliberat nici certificatul de urbanism, iar inculpatul de abia a predat martorului F. solicitările de emitere a unor avize prealabile). În continuare martorul a arătat că, văzând că inculpatul nu respectă clauzele contractuale şi fiind căutat de către clienţii cărora le-a luat banii în avans, s-a interesat la autorităţi în legătură cu motivele pentru care inculpatul nu a intrat în posesia autorizaţiilor, constatând că de fapt firma inculpatului nu respectase dispoziţiile legale. În acest context, martorul P.A. a înaintat o acţiune civilă prin care a solicitat rezilierea contractului de asociere semnat în anul 2007, acţiune care a fost admisă printr-o sentinţă a Judecătoriei Timişoara.

În ceea ce priveşte imobilul situat pe str. B. din Timişoara, la fel ca şi în situaţia imobilului de pe str. E., în momentul încheierii antecontractelor, inculpatul le-a transmis părţilor vătămate că întreaga documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie este depusă la Primăria Timişoara, urmând ca autorizaţia de construcţie să fie eliberată în foarte scurt timp.

La fel ca şi în celelalte cazuri, inculpatul cunoştea faptul că la data încheierii contractelor cu părţile vătămate nu fusese depusă nicio cerere sau documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie, lucru pe care l-a ascuns de părţile vătămate.

Convingerea primei instanţe întemeindu-se pe înscrisurile depuse la dosar. Antecontractele vizând apartamentele ce ar fi trebuit construite pe str. B. au fost încheiate în aprilie 2008 - 3 contracte şi în iunie 2008 - un contract. Or, la data de 21 aprilie 2008 când a fost încheiat contractul cu familia N., celelalte două contracte fiind anterioare, nici măcar certificatul de urbanism pentru imobilul de pe str. B. nu fusese eliberat. Cererea de eliberare a certificatului de urbanism a fost depusă abia la data de 22 aprilie 2008. Or, în lipsa certificatului de urbanism, care a fost eliberat abia la data de 14 mai 2008, nu se putea pune problema eliberării autorizaţiei de construcţie.

Referitor la contractul încheiat cu partea vătămată B.R.I., la data de 16 iunie 2008, dată la care certificatul de urbanism fusese eliberat, trebuie luată în considerare declaraţia martorului S.A., preşedintele Asociaţiei de proprietari care locuiesc în imobilul de pe str. B. Acest martor a precizat că abia în luna iunie 2008 a semnat un contract cu SC E. SRL, contract care a fost luat de către inculpat pe motiv că doreşte să-l ştampileze, fără a-l mai restitui vreodată. După acest moment inculpatul a dispărut şi deşi lucrările ar fi trebuit să înceapă în luna august 2008 şi să fie finalizate până în decembrie 2008, acest lucru nu s-a mai întâmplat.

În sfârşit, la soluţionarea cauzei prima instanţă a avut în vedere şi adresele Primăriei Municipiului Timişoara, din datele de 06 octombrie 2008 şi 16 ianuarie 2009 din care rezultă că SC E. SRL nu a depus niciodată la Primăria Municipiului Timişoara documentaţia tehnică pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie pentru cele două imobile indicate mai sus.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţie directă. Numitul L.M.S. a avut reprezentarea faptului că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte părţilor vătămate câte o pagubă, urmare a cărei producere a urmărit-o prin comiterea faptelor ce formează obiectul prezentului dosar, intenţia sa fiind certificată de scopul urmărit - obţinerea unor foloase materiale injuste.

Pe de altă parte, ţinând seama de condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, respectiv unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională şi pluralitatea de acte de executare, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului şi dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., constatând că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care a fost suficient de determinată, în sensul că inculpatul a avut imaginea de ansamblu a activităţii sale viitoare pe care a realizat-o prin acte de executare separate, şi care s-a menţinut în linii generale pe parcursul desfăşurării întregii activităţi infracţionale, inculpatul a indus în eroare, în mod repetat, mai multe părţi vătămate, fiecare dintre aceste acţiuni realizând conţinutul legal al infracţiunii de înşelăciune.

În condiţiile în care a apreciat că în prezenta cauză sunt întrunite condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului şi prevederile art. 215 alin. (5) C. pen. În acest sens a fost luată în considerare decizia nr. 14/2006 a.Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, în conformitate cu care în cazul infracţiunii continuate caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

În prezenta cauză prejudiciul total cauzat părţilor vătămate prin acţiunile de inducere în eroare desfăşurate de inculpat se ridică la suma de 313.900 euro.

Având în vedere prevederile art. 146 C. pen. care definesc noţiunea de „consecinţe deosebit de grave", prima instanţă a constatat că prejudiciul cauzat de către inculpat părţilor vătămate depăşeşte limita de 200.000 RON, motiv pentru care reţinerea dispoziţiilor art. 215 alin. (5) este pe deplin justificată.

Totodată, în condiţiile în care inducerea în eroare a părţilor vătămate s-a realizat cu prilejul încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt întrunite şi cerinţele prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. Este evident că în situaţia în care inculpatul ar fi comunicat părţilor vătămate situaţia reală - în sensul că certificatele de urbanism nu fuseseră emise, că planurile vizau construirea unor imobile care nu se încadrau în regimul de înălţime aprobat, că nu fuseseră făcute nici un fel de demersuri în vederea obţinerii autorizaţiilor de construcţie - părţile vătămate nu ar fi încheiat acele antecontracte în condiţiile stipulate şi cu atât mai puţin ar fi acceptat să achite sumele de bani cu titlu de avans sau preţ al unor apartamente ipotetice.

Mai mult decât atât, chiar şi după încheierea antecontractelor, inculpatul a continuat să menţină părţile vătămate în eroare, promiţându-le acestora că apartamentele vor fi construite în ciuda faptului că devenea din ce în ce mai evident că aceste construcţii nu erau altceva decât o iluzie, aspect care, de asemenea, poate fi circumscris sferei de incriminare stabilită de art. 215 alin. (3) C. pen.

În sarcina inculpatului a fost reţinută şi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 287 C. pen. Potrivit acestor dispoziţii legale constituie infracţiune fapta de a folosi un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de marcare de care se folosesc unităţile la care se referă art. 145 C. pen.

După cum s-a arătat şi în cuprinsul rechizitoriului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 286 C. pen. - falsificarea instrumentelor oficiale, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 73/P/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, motiv pentru care această infracţiune nu a fost reţinută şi în prezenta cauză.

Prin sentinţa penală nr. 62 din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, inculpatul L.M.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 286 C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen., instanţa reţinând că în perioada noiembrie 2005 - august 2008 a falsificat mai multe ştampile cu impresiuni ce le imită pe cele emise, în mod legal, de către o instituţie publică sau instituţie de interes public din categoria celor enumerate de art. 145 C. pen., şi anume: ştampila cu impresiunea „V.M.V. - Inginer Verificator Proiecte* România MLPAT - Bl;Cc;D;E;F"; ştampila cu impresiunea „T.I.I. - Inginer Verificator Proiecte* România MLPAT A1;A2;A3"; ştampila cu impresiune „Registrul Urbaniştilor din România + specialist cu drept de semnătură RUR - R.Z. Arhitect - D E"; ştampila cu impresiunea „Ordinul Arhitecţilor din România; 2574; G.B. arhitect cu drept de semnătură".

Prima instanţă a reţinut faptul că primele două ştampile imită impresiunea unor ştampile emise, în mod legal, de către Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, a treia ştampilă imită impresiunea unei ştampile emise, în mod legal, de Registrul Urbaniştilor din România, iar ultima ştampilă imită impresiunea unei ştampile emisă, în mod legal, de Ordinul Arhitecţilor din România. Instrumentele oficiale false au fost folosite de către inculpat şi la Timişoara, el aplicând aceste prime trei ştampile şi pe două cereri, însoţite de mai multe înscrisuri reprezentând documentaţia tehnică, adresate Primăriei Timişoara şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Banat.

S-a mai reţinut că, de asemenea, cererile, precum şi înscrisurile aferente, se regăsesc la dosarul de urmărire penală.

Analizând conţinutul acestor înscrisuri, s-a constatat că documentele poartă impresiunea mai multor ştampile de natura celor pentru care inculpatul a fost condamnat de către Curtea de Apel Cluj, respectiv ştampila cu impresiunea „V.M.V. - inginer Verificator Proiecte* România MLPAT Bl;Cc;D;E;F", ştampila cu impresiunea „T.I.I. *Inginer Verificator Proiecte* România MLPAT - A1;A2;A3" şi ştampila cu impresiune „Registrul Urbaniştilor din România + specialist cu drept de semnătură RUR - R.Z. Arhitect - DE".

Prima instanţă a reţinut că potrivit procesului-verbal întocmit la data de 02 decembrie 2008 de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj ştampilele indicate mai sus au fost găsite şi ridicate fie de la sediul SC C.E.P. SRL administrată de inculpat (cele referitoare la V.V. şi T.I.), fie din autoturismul inculpatului (cea referitoare la R.Z.). Prin acelaşi proces-verbal (anexe) au fost înaintate organelor de urmărire penală mai multe modele de comparaţie conţinând impresiunile ştampilelor falsificate de către inculpat.

Totodată, cu ocazia audierii, în calitate de martori, a numiţilor Z.R., T.I. şi V.V., au fost preluate mai multe modele de comparaţie conţinând impresiuni ale ştampilelor originale utilizate de către aceştia, precum şi specimene de semnătură ale celor trei persoane.

Toate aceste mostre au fost supuse unei constatări tehnico-ştiinţifice. După cum rezultă din concluziile raportului de constatare tehnică-ştiinţifică din data de 16 martie 2010 întocmit de I.P.J. Timiş - Serviciul Criminalistic, impresiunile de ştampilă aplicate pe cererile adresate Primăriei Timişoara şi I.S.U. Timişoara nu au fost depuse cu ştampilele originale care sunt folosite de numiţii T.I., V.V. şi R.Z.

Totodată, prin acelaşi raport de constatare tehnico-ştiinţifică s-a stabilit că semnăturile depuse pe impresiunile de ştampilă nu au fost executate de V.V. şi R.Z., iar pe impresiunile de ştampilă referitoare la T.I. nu sunt depuse semnături.

Nu în ultimul rând, experţii au concluzionat că impresiunile de ştampilă care apar pe înscrisurile depuse la Primăria Timişoara şi I.S.U. Banat au fost depuse cu ştampilele pentru falsificarea cărora inculpatul a fost condamnat la Cluj şi care au fost ridicate de la sediul societăţii sale şi din autoturismul său.

La soluţionarea cauzei prima instanţă a avut în vedere şi declaraţiile martorilor T.I., Z.R. şi V.V.

Martorul T.I. a precizat că l-a cunoscut pe inculpat în luna februarie 2005, când a colaborat cu acesta pentru elaborarea unei documentaţii referitoare la construirea unei case de rugăciuni la Cluj Napoca. Martorul a subliniat că din acel moment nu l-a mai văzut pe inculpat.

În ceea ce priveşte proiectele de la Timişoara, martorul T.I. a menţionat că nu a văzut niciodată proiectul de pe str. E., nu l-a verificat, semnat sau ştampilat, atât ştampila cât semnătura care o însoţeşte fiind false.

În ceea ce-l priveşte pe martorul Z.R., acesta a menţionat că îl cunoaşte pe inculpat întrucât în anul 2006 a colaborat cu L.M.S. la un proiect de urbanism pentru amplasarea unei viitoare construcţii în Cluj Napoca. Martorul a menţionat că aceasta a fost singura colaborare dintre ei.

Referitor la proiectul de la Timişoara, martorul R.Z. a evidenţiat nu i-a fost prezentată niciodată spre analiză documentaţia referitoare la imobilul de pe str. E., nu a semnat şi nu a ştampilat niciodată această documentaţie, totul reprezentând un fals grosolan.

Aceleaşi aspecte au fost relatate şi de martorul V.V., care, de asemenea, a colaborat cu inculpatul în perioada 2006-2007 pentru realizarea unor proiecte la Cluj, dar niciodată nu a analizat, semnat sau ştampilat documentaţia referitoare la vreun imobil din Timişoara.

Având în vedere aspectele indicate mai sus, în condiţiile în care inculpatul a folosit trei ştampile false din categoria celor emise, în mod legal, de către instituţii publice sau de interes public, pe care le-a aplicat pe mai multe documente ce au fost înaintate Primăriei Municipiului Timişoara şi I.S.U. Banat, prima instanţă a reţinut în sarcina acestuia şi comiterea infracţiunii prevăzute de art. 287 C. pen.

În acelaşi timp, în condiţiile în care înscrisurile adresate Primăriei Municipiului Timişoara au fost falsificate nu numai prin aplicarea impresiunii unor ştampile falsificate, ci şi prin contrafacerea semnăturii martorilor T.l., Z.R. şi V.V., prima instanţă a reţinut săvârşirea, în prezenta cauză, şi a infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen.

Existenţa falsului în înscrisuri sub semnătură privată nu poate fi contestată, în condiţiile în care înscrisurile falsificate au fost folosite de inculpat în vederea producerii unor consecinţe juridice, respectiv obţinerea unor avize de la instituţiile abilitate.

În contextul în care faptele au fost comise în mod repetat, falsul purtând asupra mai multor înscrisuri, prima instanţă a făcut şi aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în cuprinsul rechizitoriului procurorul a menţionat şi faptul că inculpatul s-ar fi folosit şi de ştampila falsificată a arhitectului B.G., pe care ar fi aplicat-o pe documentaţia depusă la Primăria Municipiului Timişoara şi la I.S.U. Banat.

Prima instanţă a reţinut împrejurarea că documentele prezentate Primăriei Municipiului Timişoara şi la I.S.U. Banat sunt false ca urmare a contrafacerii semnăturii martorilor R.Z., T.I. şi V.V., precum şi ca urmare a aplicării impresiunii unor ştampile false care privesc persoana acestor martori.

Însă, în ceea ce priveşte persoana arhitectului B.G., organele de urmărire penală nu au stabilit cu certitudine împrejurarea că ştampila acestuia aplicată pe acele documente este falsă. Deşi au fost preluate modele de comparaţie atât cu impresiunea ştampilei originale folosită de către arhitectul B.G., cât şi cu impresiunea ştampilei ridicată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, aceste modele de comparaţie nu au făcut obiectul unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică, organele de urmărire penală omiţând acest aspect.

În acelaşi sens pot fi observate şi declaraţiile martorului B.G. La data de 22 octombrie 2008 martorul a precizat, în cuprinsul unei declaraţii olografe, că a fost consultat de către inculpat pentru elaborarea unui proiect de clădire de locuit ce urma să fie construită pe str. E. din Timişoara. Martorul a mai adăugat că a scris şi semnat partea scrisă a avizelor, urmând ca partea desemnată să fie elaborată, semnată şi ştampilată de specialistul în drept, posesor al ştampilei RUR.

Martorul a continuat menţionând că i-a cerut inculpatului ca înainte de a fi depuse spre avizare forurilor tehnice indicate în certificatul de urbanism, i-a cerut inculpatului să-i prezinte planşele tehnice de la faza PUD, lucru care nu s-a mai întâmplat, motiv pentru care a şi solicitat respingerea documentaţiei de către I.S.U. Banat.

În acest context, atâta timp cât martorul B.G. a recunoscut împrejurarea că a întocmit şi semnat partea scrisă a documentelor prezentate Primăriei Municipiului Timişoara şi I.S.U. Banat, el menţionând doar că planşele nu au fost semnate şi nici avizate de el (pe aceste planşe nici semnătura şi nici ştampila martorului), prima instanţă a apreciat că în sarcina inculpatului nu poate fi reţinută vinovăţia sub acest aspect, motiv pentru care a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 287 şi 290 C. pen. numai cu referire la falsificarea înscrisurilor prin folosirea ştampilelor martorilor R.Z., T.I. şi V.V. şi contrafacerea semnăturii acestora.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare, iar la individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa de fond a apreciat că faptele inculpatului prezintă un grad de pericol social deosebit. Prin acţiunile sale inculpatul a adus o atingere gravă relaţiilor sociale cu caracter patrimonial care presupun buna credinţă a celor ce participă la astfel de relaţii.

Totodată, prin activităţile sale inculpatul a adus atingere şi relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică de care trebuie să se bucure orice instrument de autentificare, precum şi orice înscris care poartă impresiunea unui astfel de instrument.

La stabilirea pedepselor prima instanţă a luat în considerare şi persoana inculpatului. Acesta, la data desfăşurării activităţii infracţionale, nu era cunoscut cu antecedente penale, aspect ce relevă o periculozitate mai redusă a personalităţii sale.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că în cursul procesului inculpatul nu a contestat existenţa faptelor în materialitatea lor, el punând doar în discuţie poziţia sa subiectivă raportat la aceste fapte şi la rezultatul acestor fapte.

Prima instanţă a luat în considerare şi concluziile referatului de evaluare întocmit pe numele inculpatului de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş. Potrivit acestui referat inculpatul avea toate calităţile necesare pentru a-şi construi o carieră de succes, atât ca arhitect cât şi ca purtător al mesajului religios într-un cult creştin, însă din dorinţa unui progres rapid, el a ignorat şi a încălcat reguli şi norme esenţiale. Totodată, consilierul de probaţiune a evidenţiat faptul că inculpatul provine dintr-o familie care manifestă un respect deosebit faţă de normele morale, beneficiind din plin de susţinerea acesteia, că prezintă un nivel crescut de inteligenţă şi capacităţi profesionale deosebite.

Luând în considerare aceste aspecte, coroborate cu faptul că inculpatul şi-a manifestat clar intenţia de a despăgubi părţile vătămate prejudiciate, manifestând regret faţă de situaţia creată, ţinând însă seama şi de valoarea mare a prejudiciului cauzat, precum şi de dispoziţiile art. 42 C. pen. referitoare la sancţionarea infracţiunii continuate, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., prima instanţă a apreciat ca fiind suficientă aplicarea unor sancţiuni privative de libertate orientate spre minirnul special, respectiv 10 ani închisoare pentru înşelăciune, 6 luni închisoare pentru folosirea de instrumente oficiale falsificate şi 4 luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Împotriva sentinţei penale nr. 473 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apeluri părţile civile I.V. şi V.I.C., inculpatul L.M.S., partea responsabilă Civilmente SC E. SRL Timişoara şi L.L.M.

Prin cererea sa de apel, partea civilă I.V. a arătat că: nu este mulţumit de faptul că soţia sa, I.E., la audierea judecătorului de caz, a cerut suma de 15.000 euro daune morale şi dobândă; nu i s-a explicat când şi cum îşi va recupera suma de 20.000 euro; el crede că inculpatul va părăsi ţara după ce îşi ispăşeşte pedeapsa.

Prin cererea sa de apel, partea civilă V.I.C. a arătat că: inculpatul va părăsi ţara după executarea pedepsei cu închisoarea, deoarece banii sunt în cont în Finlanda; are nevoie de bani şi nu ştie cine îi garantează când şi metoda prin care îşi va recupera banii.

Prin cererea sa de apel şi memoriul separat cu motivele apelului, numita L.L.M. a arătat că: este prejudiciată de bunurile dobândite în cursul căsătoriei, asupra cărora s-a instituit sechestru asigurător, respectiv autoturismul marca M. achiziţionat din contribuţiile exclusive ale părinţilor ei, bun care nu a rezultat din infracţiune şi care nu a folosit la aceasta.

Prin cererea sa de apel, partea responsabilă civilmente SC E. SRL Timişoara a arătat că sentinţa este nelegală, deoarece a fost încălcat principiul non bis in idem, obligaţiile ce izvorăsc fiind identice cu cele din Dosarul nr. 5589/30/2009 al Tribunalului Timiş şi partea civilă V.M. nu a achitat nicio sumă, inculpatul neavând calitate contractuală.

Prin decizia penală nr. 154/A din 12 septembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea inculpatului L.M.S. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În baza art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a respins ca tardive, apelurile declarate de părţile civile I.V. şi V.I.C. împotriva sentinţei penale nr. 473 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2373/30/2011 din 12 aprilie 2011.

În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva aceleiaşi hotărâri de inculpatul L.M.S., partea responsabilă civilmente SC E. SRL Timişoara şi numita L.L.M.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat apelanţii la plata de cheltuieli judiciare către stat în apel, inculpatul la suma de 500 RON, iar părţile civile I.V. şi V.I.C., partea responsabilă civilmente şi numita L.L.M. la câte 100 RON.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate prin prisma criticilor aduse acesteia în motivele de apel precum şi din oficiu, instanţa de prim control judiciar a constatat că apelurile declarate de inculpatul L.M.S., partea responsabilă civilmente SC E. SRL Timişoara şi numita L.L.M. sunt nefondate.

S-a reţinut nu poate fi primită susţinerea apărării în sensul că nu s-ar fi respectat normele de competenţă după calitatea persoanei.

Potrivit art. 28¹ pct. 1 C. proc. pen., „Curtea de Apel judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute de C. pen. în art. 155 - 173 şi infiracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale; a¹) infracţiunile prevăzute de C. pen. în art. 253¹, art. 273 - 276 când s-a produs o catastrofa de cale ferată şi art. 356 - 361; b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi; b¹) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; b²) infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; b³) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului; d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Conform art. 29 alin. (3) din Constituţia României, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Art. 73 alin. (3) lit. s) din Constituţie prevede că regimul general al cultelor se reglementează prin lege organică, ceea ce a avut loc prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Cum inculpatul nu a dovedit că deţine în România calitatea de membru ai înaltului cler, care are cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, normele de competenţă după calitatea persoanei nu au incidenţă în cauză.

Inculpatul a încercat să inducă ideea că în cauza aflată pe rolul instanţelor clujene s-a ţinut cont de calitatea sa de membru al înaltului cler şi de aceea prima instanţă a fost Curtea de Apel Cluj. În realitate, competenţa Curţii de Apel Cluj a fost atrasă de calitatea de avocat a unei inculpate.

Referitor la motivul de apel constând în neregularităţi cu ocazia efectuării percheziţiei, s-a remarcat faptul că art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu le prevede în mod expres ca fiind cazuri de nulitate absolută, aşa încât eventualele încălcări ale normelor care reglementează procedura percheziţiei constituie motive de nulitate relativă, care însă nu au fost invocate în termenul prevăzut de alin. (4) al aceluiaşi art., respectiv în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.

Nu au putut fi primite nici criticile în privinţa citării părţilor vătămate N.D. şi V.M. la prima instanţă, acest aspect putând fi invocat doar de părţile civile amintite, care ar fi vătămate prin încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează procedura de citare, nicidecum de către o parte cu interese contrare, cum este inculpatul.

Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat, ţinând seama de fiecare act material descris în rechizitoriu şi a motivat înlăturarea apărărilor inculpatului.

S-a mai reţinut că de altfel, inculpatul nu a contestat starea de fapt obiectivă reţinută în sentinţă şi nici unitatea de rezoluţie, susţinând doar că nu a acţionat cu intenţia de a înşela, considerându-se vinovat de neglijenţă în serviciu prin aceea că nu a depus diligente necesare suficiente pentru realizarea imobilelor.

Instanţa de apel a apreciat că, din probatoriul administrat rezultă intenţia inculpatului de a induce în eroare părţile vătămate cu ocazia încheierii sau/şi executării antecontractelor.

În acest sens s-a reţinurt că, inculpatul a prezentat părţilor vătămate planuri cu imobilele ce urmau a fi construite şi le-a asigurat că nu vor exista probleme în obţinerea autorizaţiilor de construire, determinându-le în acest mod să achite sume cu titlu de avans.

De asemenea, inculpatul le-a spus părţilor vătămate că documentaţia pentru obţinerea autorizaţiei de construire se află în fază avansată la primărie, în realitate, la data încheierii antecontractelor şi încasării avansurilor nu era obţinut nici certificatul de urbanism. Totodată, le-a dat spre completare formulare de contract diferite faţă de cele pe care le prezentase iniţial pentru studiu.

Pentru a convinge părţile vătămate să încheie antecontracte şi să achite sume de bani cât mai mari cu titlu de avans, inculpatul a folosit o gamă largă de metode: oferirea de reduceri substanţiale (15-20%) în cazul în care beneficiarul plătea preţul integral sau un avans apropiat de acesta; sublinierea că are şi alte lucrări de aceeaşi factură în Timişoara; susţinerea că a executat şi construcţii pentru biserica protestantă; precizarea că tocmai achiziţionase o macara pentru ridicarea unui bloc la Cluj-Napoca; îndemnul să se grăbească fiindcă va creşte preţul pe metru pătrat.

După încasarea avansurilor, inculpatul nu a făcut demersuri pentru obţinerea autorizaţiilor de construire sau nu le-a făcut la termenele adecvate (certificatul de urbanism a fost solicitat şi obţinut cu mare întârziere; autorizaţia de construire era imposibil de obţinut, întrucât certificatul de urbanism privea un regim de înălţime - parter şi maxim 2 etaje, iar planurile prezentate victimelor un alt regim de înălţime - parter şi maxim 4 sau 6 etaje). În acelaşi sens, nu s-au demarat lucrările la construcţia de pe str. E. din Timişoara şi nu s-a făcut niciun demers pentru construirea mansardei de pe str. B. din Timişoara. Împrejurarea că, nici după ce a trecut mai multe luni de la încasarea avansurilor, nu au început lucrările la imobilul din Timişoara, str. E. În acelaşi timp, inculpatul a menţinut în eroare victimele prin comunicarea faptului că lucrările vor fi întârziate.

În plus, inculpatul a zădărnicit străduinţele cocontractanţilor de a-şi recupera sumele plătite ca avans, nerăspunzând încercărilor de a contacta societatea administrată de el (nici chiar somaţiilor expediate prin executor judecătoresc) şi intenţiilor unor părţi vătămate de a rezilia antecontractul.

Aspectele reţinute mai sus reies din declaraţiile părţilor vătămate, coroborate cu celelalte mijloace de probă. Elocvente sunt declaraţiile martorilor foşti angajaţi ai societăţii parte responsabilă civilmente, în special cea a martorei F.D., din care rezultă că inculpatul i-a cerut la începutul anului 2008 să se prezinte sub o altă identitate, motivând că este pentru protecţia ei în cazul apariţiei unor clienţi nemulţumiţi. Achitarea avansurilor este dovedită şi cu înscrisuri (antecontracte, facturi, chitanţe).

Referitor la infracţiunea de folosire a instrumentelor oficiale false, instanţa de apel a reţinut că, săvârşirea acesteia de către inculpat reiese din înscrisuri, procesul-verbal din data de 02 decembrie 2008 întocmit de specialiştii din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 martie 2010 întocmit de I.P.J. Timiş - Serviciul criminalistic, declaraţiile date de martorii Z.R., T.I. şi V.V., împrejurarea că ştampilele contrafăcute au fost găsite în autoturismul inculpatului şi la sediul SC C.E.P. SRL adrrrinistrată de inculpat.

În legătură cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, săvârşirea acesteia de către inculpat reiese din aplicarea ştampilelor contrafăcute pe înscrisurile înregistrate apoi la organele administraţiei publice locale în vederea obţinerii de avize.

S-a apreciat ca fiind nefondată susţinerea inculpatului că antecontractul nu ar constitui contract.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum s-a statuat în literatura juridică şi practica judiciară, antecontractul reprezintă convenţia prin care o parte sau ambele părţi se obligă să semneze în viitor un anumit contract, ale cărui clauze principale sunt determinate în prezent.

Antecontractele încheiate cu părţile vătămate conţin obligaţia constructorului de a edifica spaţii cu destinaţia de locuinţe, precum şi obligaţia constructorului de a încheia cu beneficiarii contracte autentice de vânzare-cumpărare în termen de 30 de zile de la obţinerea cărţii funciare. Aşadar, obligaţia societăţii adrninistrate de inculpat de a edifica spaţiile de locuit exista încă dinaintea încheierii contractelor autentice de vânzare-cumpărare.

Inculpatul a invocat şi decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar care nu au legătură cu speţa de faţă.

S-a apreciat că inculpatul a beneficiat de asistenţă juridică sau reprezentare şi a avut posibilitatea propunerii de probe în apărare şi de a combate probele acuzării, procesul penal desfăşurându-se în condiţii care nu l-au plasat într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarii săi.

Cu privire la individualizarea pedepselor principale aplicate inculpatului, instanţa de apel a apreciat că acestea au fost stabilite în cuantumul minim prevăzut de lege pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată (10 ani închisoare) şi în cuantumuri orientate către rninimul special pentru infracţiunile de folosire a instrumentelor oficiale false în formă continuată (6 luni închisoare, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 luni la 3 ani) şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (4 luni închisoare, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani), iar cu ocazia contopirii nu s-a aplicat vreun spor de pedeapsă.

S-a mai reţinut că în mod corect nu au putut fi reţinute în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, având în vedere numărul mare de acte materiale, nivelul total al prejudiciului (peste 300.000 euro), împrejurarea că inculpatul nu a restituit nicio sumă părţilor civile, precum şi conduita procesuală necorespunzătoare a acestuia, care a încercat să inducă în eroare organele judiciare, susţinând că nu a avut intenţia de a înşela şi că deţine o serie de titluri care îl îndreptăţeau să-şi aroge anumite calităţi; a încercat în permanenţă să tergiverseze soluţionarea cauzei prin formularea unor cereri şi depunerea unor înscrisuri care nu au legătură cu prezentul dosar.

Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a individualizat în mod corect pedeapsa accesorie, interzicând exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen. pe durata pedepsei închisorii, deoarece, prin săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnat, inculpatul devine nedemn să aleagă ori să fie ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice ori să ocupe funcţii implicând exerciţiul autorităţii de stat şi prezintă o periculozitate deosebită prin faptul că s-a folosit de calitatea de administrator de societate comercială. Dreptul de a alege a fost just interzis, văzându-se dispreţul major manifestat de inculpat faţă de norme juridice care reglementează încrederea ce trebuie să existe în relaţiile comerciale şi instrumentele oficiale.

Pedeapsa complementară constând în interzicerea pe 5 ani, după executarea pedepsei principale, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen. a fost corect stabilită şi aplicată. Întrucât inculpatul a manifestat un dispreţ major faţă normele penale încălcate, nesocotind unele dintre cele mai importante valori sociale ocrotite de legea penală (patrimoniul cetăţeanului, încrederea publică în instrumentele oficiale de autentificare şi în înscrisurile ce produc consecinţe juridice), se justifică interzicerea dreptului de a alege şi de a exercita funcţia de administrator de societate comercială (de care inculpatul s-a folosit în activitatea infracţională), precum şi aprecierea că un comportament ca cel al inculpatului nu este compatibil cu exerciţiul autorităţii de stat.

Instanţa de apel a apreciat că modul de executare a pedepsei închisorii nu comportă discuţii, cuantumul pedepsei rezultante excluzând alte modalităţi de individualizare decât cel potrivit naturii ei, în detenţie.

În mod just au fost soluţionate şi acţiunile civile, fiind întrunite condiţiile angajării răspunderii civile a inculpatului iar pretenţiile părţilor vătămate fondate. De altfel, nici inculpatul şi nici partea responsabilă civilmente nu au contestat cuantumurile despăgubirilor, inculpatul achiesând expres la toate pretenţiile civile, inclusiv la cele referitoare la daune morale.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că a fost reţinută corect şi calitatea de parte responsabilă civilmente a SC E. SRL Timişoara, inculpatul acţionând de fiecare dată în calitate de administrator al acesteia iar existenţa raportului de prepuşenie nefiind pusă la îndoială ori contestată.

De asemenea, instanţa de apel constatat că, nu se confirmă susţinerea inculpatului în sensul că partea vătămată V.M. nu ar fi achitat avansul, fiind emisă doar factură. Atât art. 4 din antecontractul de vânzare-cumpărare cât şi chitanţa din 15 iunie 2007 eliberată de SC E. SRL atestă că partea civilă V.M. a achitat un avans de 35.700 RON, echivalentul a 10.500 euro.

S-a apreciat că nu poate fi primit nici motivul de apel constând în aceea că s-ar fi încălcat principiul non bis in idem, obligaţiile ce izvorăsc fiind identice cu cele din Dosarul nr. 5589/30/2009 al Tribunalului Timiş.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că, prin sentinţa comercială nr. 1856 din 30 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 s-au dispus, printre altele, obligarea pârâtului L.M.S. să suporte din averea proprie pasivul debitoarei SC E. SRL şi autorizarea creditorilor N.D. şi N.I.E., C.G.O. şi P.M. (părţi civile în prezentul proces penal) să execute silit creanţele lor. Pe de o parte, s-a reţinut că, sentinţa menţionată nu este irevocabilă, cauza comercială fiind pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă (Dosar nr. 5589/30/2009 din 01 februarie 2012) în faza de recurs, iar prin încheierea din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul amintit s-a dispus suspendarea judecăţii în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cererile de admitere a creanţei au fost formulate după începerea procesului penal: părţile vătămate/creditorii N.D. şi N.I.E. au formulat plângere penală la data de 16 iunie 2008, iar cerere de admitere a creanţei la data de 23 mai 2011 (Dosar nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 al Tribunalului Timiş, secţia comercială); partea vătămată/creditorul C.G.O. a formulat plângere penală la data de 08 mai 2009, iar cerere de admitere a creanţei la data de 25 iulie 2011 (Dosar nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 al Tribunalului Timiş, secţia comercială); partea vătămată/creditorul P.A.M. a formulat plângere penală la data de 09 octombrie 2008, iar cerere de admitere a creanţei la data de 25 noiembrie 2011 (Dosar nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 al Tribunalului Timiş, secţia comercială).

Instanţa de apel a apreciat că în mod corect a dispus prima instanţă instituirea sechestrului asigurător asupra autoturismului inculpatului.

S-a reţinut că nu poate fi primită apărarea făcută de numita L.L.M. în sensul că, în calitate de soţie a inculpatului L.M.S., ar fi prejudiciată de bunurile dobândite în cursul căsătoriei. Autoturismul figurează ca bun impozabil pe numele inculpatului, ceea ce ar permite înstrăinarea fără acordul soţiei, eventualul dobânditor putând să nici nu cunoască starea civilă a dispunătorului.

Ridicarea sechestrului la acest moment procesual ar eluda practic scopul pentru care a fost instituit, acela de disponibilizare a bunului mobil pe parcursul judecării cauzei, până la pronunţarea unei hotărâri definitive.

Împotriva deciziei penale nr. 154/A din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, au declarat recurs partea civilă V.I.C., inculpatul L.M.S. şi petentele L.L.M. şi Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V.

În recurs, inculpatul a arătat că decizia este criticată pentru următoarele considerente: art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., (instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale de natură să garanteze drepturile procesuale), art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. (hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii), art. 385⁹ pct. 21 C. proc. pen. (judecata în primă instanţă a avut loc fără citarea legală a unei părţi, respectiv părţile vătămate N.D., V.I.C. şi V.M. nu au fost nici citate şi nici audiate în fond, judecata în fond fiind incompletă).

Recurentul inculpat a mai susţinut că, respingerea audierii martorilor propuşi respectiv T.I., Z.R. şi V.V. şi părţile vătămate N.D., N.E., V.M., V.I.C. este contrară legii afirmă recurentul.

Orice acuzat are dreptul de a pune întrebări martorilor şi adversarilor din proces orice acuzaţie într-un proces penal va fi dezbătută oral şi nemijlocit. Curtea de Apel Timişoara în decizia penală recurată la pagina 32 arată că „Nu pot fi primite nici criticile în privinţa citării părţilor vătămate N.D. şi V.M. la prima instanţă, acest aspect putând fi invocat doar de părţile civile amintite, care ar fi vătămate prin încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează procedura de citare, nicidecum de către o persoană cu interese contrare, cum este inculpatul".

Inculpatul a mai învederat în motivarea recursului că, dreptul impune ca judecata să se desfăşoare oral nemijlocit şi contradictoriu, dreptul conferă protecţie faţă de drepturile fundamentale care reglementează procesul penal, iar dispoziţiile legale care reglementează procedura de citare, de audiere a adversarilor din proces. Instanţa de fond a respins audierea martorilor propuşi, respectiv T.I., Z.R. şi V.V., aceeaşi dispoziţie de respingere a acestor martori a avut-o şi instanţa de apel, (pagina 2 din decizia penală) reţinând că instanţa a audiat martorii propuşi prin rechizitoriu, ori aceşti martori nu au fost propuşi de parchet prin rechizitoriu. Cu toate acestea la pagina 27 din decizia instanţei de apel se reţine că, „La soluţionarea cauzei prima instanţă a avut în vedere şi declaraţiile martorilor T.I., Z.R. şi V.V.

Inculpatul a mai arătat în motivarea recursului că, starea de fapt reţinută prin rechizitoriu susţine că ştampilele de pe proiectul de construire ar fi falsificate şi că mai sus numiţii nu au ştampilat proiectul. Inculpatul susţine contrariul, şi anume că ştampilele aparţin acestora şi că subsemnatul nu a ştampilat proiectul cu vreo ştampilă falsă. De asemenea inculpatul arată că în cuprinsul sentinţei nu se regăseşte o analiza a depoziţiilor martorilor B. şi L.F. sau vreo referire la faptul că autorizaţiile de construire sunt obţinute, situaţie distinctă de cea de la Cluj. Instanţa de fond a respins expertizele dând eficienta unor constatări tehnico-ştiinţifice ce vizau trei înscrisuri, pentru toate actele din cauza. Avizele, autorizaţiile obţinute nu au fost analizate nici de instanţa de fond şi nici de instanţa din apel cu toate că în apel au fost depuse scripte.

De asemenea, inculpatul a mai menţionat că, pentru a nu putea să se apere, instanţele i-au interzis dreptul de a audia, de a se confrunta cu martorii mai sus numiţi, neaudiaţi de instanţă şi mai mult, atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au respins cererea de expertiză grafologică. O astfel de practică este arbitrară.

Inculpatul a mai arătat că reproşul principal este neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au respins expertiza contabilă asupra prejudiciului, prin care să se cuantifice doar sumele dovedite de chitanţe, care în nici un caz nu depăşesc 200.000 RON, ceea ce schimbă inclusiv statutul încadrării juridice.

Inculpatul a mai precizat că, la pagina 13 din rechizitoriu se găsesc următoarele susţineri „Este extrem de greu de crezut că învinuitul a avut de gând să-şi onoreze obligaţiile contractuale, dar a fost prins de vârtejul evenimentelor şi i-a scăpat situaţia de sub control. Faptul că învinuitul, cum arată la prezentarea de material de urmărire penală, a mai executat lucrări de arhitectură-construcţii la diverse biserici în Timişoara şi Cluj nu îi conferă bună credinţă fără discuţie în relaţiile cu părţile vătămate din prezentul dosar. Nici faptul că a întreprins unele demersuri de a obţine unele acte necesare de la autorităţile administrative în drept nu îl fac mai credibil.

Inculpatul a mai arătat că în hotărârile pronunţate se aminteşte despre lipsa autorizaţiilor, deşi toate actele au fost obţinute, singura lipsă fiind aceea de construire efectivă. Pe de altă parte cu partea civilă I. nu s-a încheiat niciodată vreun antecontract de vânzare-cumpărare, ci unul de proiectare. Instanţa după ce constată că inducerea în eroare s-a produs prin neobţinerea autorizaţiei de construire constată că totuşi autorizaţia s-a obţinut, doar că, acest fapt nu este meritul subsemnatului, în baza unor raţiuni numai de judecător înţelese. Cum instanţa de fond şi de apel au respins cererile în probaţiune nemotivând respingerile şi omiţând să se pronunţe asupra unor cereri esenţiale în apărare, prin care multiple acte şi probe erau contestate, determină casarea sentinţei şi deciziei din apel.

Inculpatul a solicitat expertiza de etică în construcţii, pentru că judecătorii de fond şi din apel s-au substituit expertului şi Comisiilor de urbanism stabilind că certificatul de urbanism instituie regimul de înălţime, nu hotărârea Consiliului Local prin care s-a aprobat PUZ-ul şi ulterior autorizaţia de construire. Despre obţinerea autorizaţiilor de construire judecătorul de fond şi procurorul se mărginesc la a aprecia că nu este meritul inculpatului, însă înşelăciunea ci o regăsesc prin aceea că inculpatul ar fi ştiut că nu se va emite autorizaţie deşi aceasta a fost în cele din urmă emisă iar imobilul (Mansarda) de pe str. B. chiar construit. Din aceste cauze, spre a împiedica aflarea adevărului instanţa de fond şi de apel au respins audierile locatarilor de la str. B. Practic rezultatul expertului schimba statutul procesual din pagubă în creanţă, fiind o altă etapă, din exerciţiu abandonat financiar în exerciţiu de creanţă.

O altă critică are în vedere faptul că instanţa de fond a copiat/transcris actul de sesizare, rechizitorul şi sentinţa casată de la Curtea de Apel Cluj, fără să-şi pună problema de ce la Cluj instanţa de fond este o Curte de Apel, de ce s-a respins în acel dosar excepţia de necompetenţă materială, conchizându-se că nu calitatea de avocat atrage competenţele curţii, fără să analizeze faptul că a existat o imposibilitate obiectivă de realizare a antecontractelor, fără să-şi pună problema că la Cluj autorizaţiile nu s-au obţinut, ori la Timişoara însăşi starea de fapt este alta.

De altfel nici problema de absorbire a unor fapte/acte materiale de către altele, nu a fost analizată, chiar motivul de achitare nu a fost analizat. De altfel, nu exista în cuprinsul sentinţei vreo analiza a probelor (acestea nefiind administrate nu aveau cum să fie analizate), ceea ce contravine dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen., dar şi art. 330 C. proc. pen.

Inculpatul a criticat decizia şi pentru greşita aplicare a legii şi reţinerea unor date contrazise de actele dosarului:

- faptul că inculpatul nu a contestat în niciun fel acuzaţiile în cursul urmăririi penale este o susţinere nereală;

- la momentul efectuării percheziţiei inculpatul avea apărători aleşi avocat S.D. - Baroul Cluj; avocat M.I. din cadrul Baroului Cluj, iar lipsa avocatului echivalează cu lipsa apărării;

- deşi există sentinţe civile definitive cu aceleaşi părţi civile, instanţa de fond s-a opus în a verifica titlul de lucru judecat încălcând flagrant competent în latura civilă;

- omisiunea analizării ultimului cuvânt asupra cererii de schimbare a încadrării juridice echivalează cu nerezolvarea fondului;

- sechestrul asigurător a fost dispus arbitrar fără a fi discutat, iar Curtea de Apel nu a analizat cererea de eliminare a sechestrului prin procedura legală a art. 168 C. proc. pen.;

- măsura arestării preventive nu a fost dedusă din pedeapsa nelegal aplicată.

În recursul declarat de partea civilă V.I.C. se critică soluţionarea laturii civile.

În recursul declarat de către L.L. se critică modul în care s-au aplicat dispoziţiile referitoare la sechestru asigurător.

În recursul declarat de petenta Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V. se critică modul în care a fost soluţionată cauza.

Prin decizia nr. 1630 din 14 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. -2373/30/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost admise recursurile declarate de partea civilă V.I.C., inculpatul L.M.S. şi petenta L.L.M. împotriva deciziei penale nr. 154/A din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

S-a casat, în parte, decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de inculpatul L.M.S., partea civilă V.I.C. şi petenta L.L.M. la Curtea de Apel Timişoara.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

A fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V.

A fost obligată recurenta Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a analizat mai întâi cazurile de casare a căror admitere conduce la casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 1 C. proc. pen. competenţa după calitatea persoanei, s-a reţinut că este neîntemeiat, întrucît recurentul a invocat calitatea de membru al unui cult legal organizat pe teritoriul Austriei şi nu pe teritoriul României.

Cum inculpatul nu a dovedit că deţine în România calitatea de membru ai înaltului cler, care are cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, instanţa de recurs a apreciat că normele de competenţă după calitatea persoanei nu au incidenţă în cauză.

De asemenea, s-a mai reţinut că, inculpatul a încercat să inducă ideea că în cauza aflată pe rolul instanţelor clujene s-a ţinut cont de calitatea sa de membru al înaltului cler şi de aceea prima instanţă a fost Curtea de Apel Cluj. În realitate, competenţa Curţii de Apel Cluj a fost atrasă de calitatea de avocat a unei inculpate.

Critica recurentului are în vedere considerentele ce ţin de competenţa după calitatea persoanei examinate anterior şi apreciate ca nefondate.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea instanţei contrazice dispozitivul sau acesta nu se înţelege.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen. are în vedere omisiunea instanţei de a-şi motiva soluţia.

Instanţa a constatat că decizia instanţei de apel are 36 de pagini în care se regăsesc considerentele instanţei cu privire la soluţionarea laturii penale şi civile: competenţa după calitatea persoanei, vinovăţia inculpatului, individualizarea pedepsei, soluţia referitoare la sechestrul asigurător, astfel încât cazul de casare este nefondat.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 21 C. proc. pen., când judecarea cauzei în prima instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta sau de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Recurentul a invocat neîndeplinirea procedurii de citare cu N.D., N.I.E., V.M., V.I.C.

Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite nici criticile în privinţa citării părţilor vătămate N.D., V.M. acest aspect putând fi invocat doar de părţile civile amintite, care ar fi vătămate prin încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează procedura de citare, nicidecum de către o parte cu interese contrare, cum este inculpatul.

Instanţa de recurs a constatat că motivul poate fi invocat de către orice parte care dovedeşte încălcarea unor drepturi decurgând din modul de îndeplinire a procedurii de citare a părţilor vătămate, nu numai de către părţile vătămate înseşi. Interesul citării legale a părţilor vătămate pentru inculpatul din cauză decurge din posibilitatea ca acesta să adreseze solicitări părţii vătămate (de a clarifica situaţia restituirii avansurilor) şi să primească răspuns la criticile formulate (recurentul a afirmat că a restituit banii primiţi ca avans de la părţile vătămate, astfel că fapta sa nu este infracţiune deoarece nu s-a produs diminuarea unui patrimoniu).

În ceea ce priveşte citarea părţilor respective se constată că în apel V.M. şi V.I.C. (audiat de Tribunal la termenul 27 iunie 2011) au fost prezenţi la termenul de la 20 februarie 2012, N.D. a fost prezent la termenul de la 12 septembrie 2012, N.I.E. a semnat citaţia pentru termenul de la 23 aprilie 2012. În consecinţă critica este nefondată.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. (când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului).

Cazul de casare îi priveşte pe L.M.S. şi V.I.C.

Cazul de casare are în vedere o omisiune a pronunţării instanţei, care impune lipsa unei deliberări, asupra unei chestiuni care putea influenţa soluţia dosarului.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. nu presupune lipsa de originalitate în motivare, insuficienta raportare la probe în cazul descrierii situaţiei de fapt sau omisiunea menţionării exprese a respingerii unei apărări atunci când este motivat faptul contrar şi este menţionată soluţia contrară celei solicitate de apărare. Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.

O procedură echitabilă presupune, cu referire la cazul de casare invocat, ca instanţa să se pronunţe asupra susţinerilor părţilor şi cererilor formulate de acestea.

Prin cererea de probatorii de la termenul de la 12 septembrie 2012, inculpatul a solicitat audierea persoanelor semnatare ale contractelor privind drepturilor de coproprietate prin asociaţiune în participaţiune, administrarea şi dezbaterea în şedinţă publică a antecontractelor din dosar, aspecte asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Anterior acestui termen nu au fost formulate probe de către inculpat.

La termenul de la 20 februarie 2012, cauza a fost amânată pentru neîndeplinirea proceduri de citare cu inculpatul L.M.S. arestat şi neadus în instanţă, precum şi faţă de neîndeplinirea procedurii de citare cu părţile civile P.L. şi P.S.D.

La termenul de la 23 aprilie 2012 cauza a fost amânată pentru neîndeplinirea proceduri de citare cu inculpatul L.M.S. arestat şi neadus în instanţă.

La termenul de la 21 mai 2012 instanţa a amânat cauza pentru lipsă de apărare a inculpatului L.M.S., la cererea acestuia de a-şi angaja un avocat ales.

La termenul de la 25 iunie 2012 cauza a fost amânată la cererea apărătorului inculpatului L.M.S. de a studia dosarul.

La termenul de la 12 septembrie 2012, cu privire la cererea de probatorii formulată de către inculpat instanţa de apel: a respins cererea de reaudiere a inculpatului; a respins cererea privind efectuarea unei expertize contabile; a respins ca rămasă fără obiect cererea de ataşare a unui dosar al Tribunalului Timiş; a respins cererea de efectuare a unei expertize grafologice; a respins cererea de audiere a martorilor T.I., B., R.Z., S., K.; a respins ataşarea unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a respins cererea de sesizare a C.J.U.E. cu o întrebare preliminară; a respins doar cererea de audiere a părţilor vătămate V.M., N.D. I.V., aflate în sală la acel termen de judecată. După cum se observă instanţa nu s-a pronunţat asupra solicitării de audiere a celorlalţi semnatari ai contractelor (astfel cum apare cererea de probatorii menţionată de către instanţa de apel în practică), pronunţându-se doar cu privire la audierea lui V.M., N.D. I.V., pe care instanţa i-a nominalizat în respingerea probatoriului.

Instanţa de recurs a reţinut că, din conţinutul practicalei deciziei nr. 154/A/2012, în care a fost consemnată hotărârea instanţei de apel cu privire la probatoriul solicitat, a rezultat că aceasta nu s-a pronunţat cu privire la administrarea şi dezbaterea în şedinţă publică a antecontractelor din dosar.

S-a apreciat că, simpla omisiune a instanţei de apel de a se fi pronunţat nu este suficientă pentru a atrage casarea deciziei.

Instanţa de recurs a mai avut în vedere că, pentru a fi incident cazul de casare trebuie îndeplinite mai multe condiţii: a) să existe o omisiune a instanţei cu privire la fapte, probe sau cereri esenţiale; b) analiza acestor fapte, probe, cereri să fie de natură să garanteze drepturile părţilor; c) faptele, probele, cererile să fie de natură să influenţeze soluţia procesului.

Instanţa de recurs a administrat înscrisurile la care a făcut referire inculpatul, constatând că antecontractele conţineau menţiuni referitoare la restituirea avansului către părţile vătămate.

Faţă de faptul că cererea de probatorii asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat viza dovedirea lipsei unui element constitutiv al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul, instanţa de recurs a constatat că proba asupra căreia a omis să se pronunţe instanţa de apel era de natură să influenţeze soluţia procesului, astfel încât este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct 10 C. proc. pen.

Cu privire la recursul părţii civile V.I.C., s-a constatat că apelul său a fost formulat în termen legal. Soluţia de respingere ca tardiv a apelului echivalează cu o omisiune a soluţionării căii de atac formulate de către V.I.C., cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei la instanţa de apel spre rejudecare.

Instanţa de recurs a mai avut în vedere că, faţă de celelalte critici formulate în cauză, a căror rezolvare depinde de soluţia ce urmează să fie dată de către instanţa de apel asupra administrării probelor solicitate de către inculpat (vinovăţia inculpatului cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv existenţa răspunderii civile delictuale şi acoperirea prejudiciului de către inculpat, măsurile asigurătorii) vor fi analizate de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de petenta Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V., instanţa a constatat că aceasta nu a declarat apel în cauză (faţă de părţile care nu au declarat apel hotărârea este definitivă), iar hotărârea din recurs nu o priveşte, astfel încât recursul este inadmisibil.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 2373/30/2011*.

Prin decizia penală nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul L.M.S., partea civilă V.I.C. şi petenta L.L.M. împotriva sentinţei penale nr. 473 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosar nr. 2373/30/2011.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelanţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în apel, inculpatul la suma de 600 RON, partea civilă V.I.C. şi petenta L.L.M. la câte 150 RON.

S-a dispus ca plata sumei de 200 RON reprezentând onorariu avocat oficiu din contul Ministerului Justiţiei în contul către Baroul Timiş.

Pentru a pronunţa acaestă hotărâre instanţa de prim control judiciar rejudecând cauza după casare, a reţinut următoarele:

Împotriva sentinţei penale nr. 473 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2373/30/2011 au declarat apel inculpatul L.M.S., partea civilă V.I.C. şi petenta L.L.M. înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data 16 iulie 2013 sub nr. 273/30/2011* ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1630 din 14 mai 2013.

În motivarea apelului inculpatul L.M.S. arată că, instanţa de fond nu a procedat la aflarea adevărului, procedând la soluţionarea cauzei fără a fi audiaţi părţile vătămate şi martorii din dosar conform art. 66 alin. (2) C. proc. pen. el nu a beneficiat de o judecată orală şi nemijlocită chiar dacă art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede ca, instanţa de fond să aibă un rol activ la aflarea adevărului, judecata orală şi nemijlocită pe fondul cauzei el nu a avut-o, motiv pentru care, judecata din primă instanţă o consideră o nulitate absolută fiind încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din OUN, considerente pentru care în temeiul art. 197 C. proc. pen. solicită refacerea cercetării judecătoreşti şi a urmăririi penale.

Inculpatul apelant mai arată că solicită refacerea urmăririi penale, întrucât timp de trei ani Parchetul nu a făcut nici un demers pentru aflarea adevărului. Mai mult decât atât nu i-a fost explicată urmărirea penală şi care sunt efectele acestuia, precum şi efectele unor ştampile false, nefiind audiat martorul B.G., nu a avut parte de contradictorialitate, nemijlocire şi oralitate susţinerile procurorului fiind neadevărate.

În trei ani a fost chemat la Parchet doar la prezentarea materialului de urmărire penală, iar din întreaga stare de fapt reţinută în materialul de urmărire penală se precizează şi se concluzionează că a gestionat prost societăţile comerciale şi nu a depus suficiente diligente pentru a urgenta eliberarea autorizaţilor de construcţii.

Inculpatul apelant mai arată că el a fost arestat preventiv pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o şi dă exemplu cauza Belckev contra Franţei unde se arată că starea de arest provizoriu este o cauză de forţă majoră, în opinia sa el nu trebuia să fie arestat preventiv pentru o faptă penală care nu a săvârşit-o.

În motivarea cererii de schimbare a încadrării juridice inculpatul apelant arată că solicită în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice din art. 215 C. pen., în art. 249 C. pen., întrucât nu a existat o inducere în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi că s-a pricinuit o pagubă, ci consideră că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, (ex. blocul din str. E. unde hotărârea Consiliului Local este favorabilă, însă regimul de construcţie fiind limitat).

În circumstanţiere inculpatul apelant solicită aplicarea art. 74 - 76 C. pen. arătând că are familie întemeiată şi studii superioare.

Partea civilă V.I.C. în motivarea apelului (Dosar nr. 2373/30/2013 al Curţii de Apel Timişoara), a arătat că este nemulţumit de sentinţa apelată întrucât inculpatul după executarea pedepsei cu închisoarea cu siguranţă va părăsi ţara, deoarece bani sunt în cont în Finlanda, motiv pentru care solicită ca instanţa să comunice metoda prin care va putea să-şi recupereze despăgubirile la care a fost obligat inculpatul prin sentinţa apelată.

În motivarea apelului petenta L.L.M. a arătat că este prejudiciată de bunurile dobândite în cursul căsătoriei, asupra cărora s-a instituit sechestru asigurător, respectiv autoturismul marca M. achiziţionat din contribuţiile exclusive ale părinţilor ei, bun care nu a rezultat din infracţiune şi care nu a folosit la aceasta.

În faza cercetării judecătoreşti în rejudecarea apelului potrivit deciziei de casare a fost audiat inculpatul şi instanţa s-a pronunţat la probele solicitate de către inculpat, şi a audiat părţile civile prezente.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat următoarele:

Referitor la solicitarea inculpatului privind casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece el nu a beneficiat de o judecată orală şi nemijlocită chiar dacă art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede ca instanţa de fond să aibă un rol activ la aflarea adevărului, judecata orală şi nemijlocită pe fondul cauzei el nu a avut-o, motiv pentru care, judecata din primă instanţă o consideră o nulitate absolută fiind încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din OUN, considerente pentru care în temeiul art. 197 C. proc. pen., solicită refacerea cercetării judecătoreşti şi a urmăririi penale, instanţa de apel constată că aceasta este nefondată.

Instanţa de apel a apreciat că, motivele invocate de către inculpat nu se regăsesc printre cazurile limitativ prevăzute de lege respectiv art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., privind desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare.

De asemenea s-a apreciat că, cercetarea judecătorească şi urmărirea penală s-au desfăşurat cu respectarea principiilor care guvernează procesul penal, inculpatul a beneficiat de asistenţă juridică, a avut posibilitatea de a propune probe în apărare şi de a combate probele acuzării, neexistănd motive pentru refacerea urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti aşa cum susţine inculpatul.

Instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., rap. la art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 42 C. pen.; folosirea instrumentelor oficiale false în formă continuată prev. de art. 287 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 42 C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 42 C. pen.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, inculpatul în calitatea de asociat şi administrator la SC E. SRL Timişoara în baza unei rezoluţii infracţionale unice a indus şi menţinut în eroare un număr de 21 de persoane cu ocazia încheierii în perioada aprilie 2007-2008 a unor antecontracte de vânzare-cumpărare cu privire la apartamente ce urmau a fi construite într-un imobil de pe str. E., al căror regim de construire prezentat părţilor vătămate era cu mult peste normele legale în vigoare şi a unor apartamente ce urmau să fie construite la mansarda unui bloc de pe str. B. De asemenea, inculpatul a susţinut în mod mincinos că aceste apartamente urmează a fi construite şi că autorizaţia de construcţie este pe cale a fi eliberată, ca şi în cazul unei construcţii din Giarmata, determinând persoanele interesate să încheie astfel de antecontracte, precum şi să facă plata unor sume de bani cu titlu de avans în valoare totală de 1.108.269 RON. În cauză s-a dovedit că autorizaţiile respective nu au fost obţinute cu excepţia imobilului din Giarmata, a cărei autorizaţie a fost obţinută nu ca urmare a demersului inculpatului, care era deja arestat, ci a fratelui său.

S-a apreciat că, sub aspectul infracţiunii de înşelăciune acţiunea de inducere în eroare se poate realiza fie prin prezentarea ca adevărate a unei fapte mincinoase, fie ca mincinoasă a unei fapte adevărate, iar pentru realizarea activităţii de inducere în eroare este necesar ca făptuitorul să folosească anumite mijloace apte să conducă la rezultatul dorit.

Instanţa de apel a reţinut că, acţiunea de inducere în eroare a inculpatului a fost dovedită potrivit declaraţilor părţilor vătămate, a înscrisurilor depuse la dosar, respectiv antecontracte de vânzare-cumpărare şi chitanţe privind plata avansului, înscrisuri de la Primăria Giarmata şi Primăria Timişoara, precum şi declaraţiile martorilor.

De altfel, inculpatul a recunoscut împrejurarea că a încasat de la părţile vătămate sumele de bani plătite drept avans şi că părţile vătămate sunt îndreptăţite să-şi recupereze bani, dar consideră că nu a acţionat cu intenţia de a înşela, considerând că acest proces este de natură civilă, iar nu penală, considerându-se vinovat de neglijenţă în serviciu prin aceea că nu a depus diligente necesare pentru construirea imobilului.

Pentru a induce în eroare părţile vătămate inculpatul a folosit numeroase mijloace reuşind să convingă părţile vătămate să semneze acele antecontracte de vânzare-cumpărare şi să achite sume mari de avans. Astfel, inculpatul a susţinut că a executat şi construcţii pentru biserica protestantă, că a achiziţionat o macara pentru ridicarea unui bloc la Cluj-Napoca, a oferit reduceri substanţiale (15-20%) în cazul în care beneficiarul plătea preţul integral sau preţul apropiat de acesta, susţinea că are şi alte lucrări de acelaşi gen în Timişoara şi prezenta părţilor vătămate diferite schiţe ale imobilelor ce ar fi trebuit construite în acest oraş, sau ale unor imobile pe care le-ar fi construit în alte oraşe, cea ce a format convingerea victimelor că firma reprezentată de inculpat este una serioasă; a prezentat părţilor diferite avize emise de anumite instituţii ale statului pentru a-şi convinge partenerii că documentaţia tehnică era într-o fază avansată, şi că autorizaţia tehnică urma să fie eliberată în curând; le spune părţilor vătămate că apartamentul pe care îl vor contracta este „ultimul apartament disponibil" sau că urmează să crească preţul pe metru pătrat astfel încât trebuie să se grăbească la achiziţionarea imobilului.

După încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare inculpatul nu a făcut demersuri pentru obţinerea autorizaţilor de construire, sau nu le-a făcut la termenele adecvate.

Astfel, în cazul apartamentelor ce ar fi trebuit construite pe str. E. antecontractele au fost încheiate în perioada iulie 2007-ianuarie 2008, ori la aceea dată nici măcar certificatul de urbanism nu era eliberat, cererea fiind depusă abia la data de 05 august 2008 şi nu se putea pune problema eliberării autorizaţiei de construcţie în lipsa certificatului de urbanism. De asemenea, în acest caz inculpatul cunoştea că autorizaţia de construcţie nu va putea fi eliberată, deoarece aşa cum rezultă de certificatul de urbanism eliberat de Primăria Timişoara regimul maxim de înălţime aprobat pentru aceea zonă era de maxim parter şi două etaje, ori toate planurile întocmite de către inculpat vizau construirea unui imobil de P - P+4E, sau P-P+6E situaţie în care autorizaţia de construcţie nu ar fi fost emisă niciodată.

Faptul că inculpatul a indus în eroare părţile vătămate cu intenţia de a obţine foloase materiale ilicite, rezultă şi din comportamentul acestuia ulterior, referitor la promisiunile de finalizare a lucrărilor de construcţie, în sensul că comunica diferite termene, respectiv luna septembrie 2008, octombrie 2008, decembrie 2008, februarie 2009 pentru ca în final să arate că nu cunoaşte termenul la care vor fi finalizate lucrările.

Vinovăţia inculpatul a fost dovedită şi potrivit declaraţiilor martorilor F.D., P.R., F.A., M.A., foşti angajaţi ai firmei SC E. SRL, precum şi martorului P.A. proprietarul terenului de pe str. E. care prin declaraţiile lor au confirmat faptul că inculpatul a indus în eroare părţile vătămate, inclusiv angajaţii firmei se îndoiau de intenţia inculpatul de a construii cele două imobile promise, inculpatul cerându-i martorei F.D. să se prezinte clienţilor firmei sub un alt nume, acest lucru fiind necesar pentru protecţia sa în cazul în care vor veni clienţi nemulţumiţi la sediul firmei. De asemenea martora M.A. a arătat că inculpatul pentru a-şi crea imaginea unui om onest se prezenta sub diferite titulaturi, preot, arhitect, manager, director.

În ceea ce priveşte imobilul de pe str. B. din Timişoara, la fel ca şi în cazul imobilului de pe str. E., la data încheierii antecontractelor de vânzare-cumpărare nici măcar certificatul de urbanism nu fusese eliberat aşa cum rezultă şi din adresele Primăriei Timişoara potrivit cărora SC E. SRL nu a depus niciodată la primărie documentaţia tehnică pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie pentru cele două imobile.

Referitor la construcţia unei case în localitatea Giarmata contractată de către părţile civile I.V. şi I.E., inculpatul s-a angajat prin contract ca până la sfârşitul luni mai 2008 să întocmească proiectul şi să întocmească autorizaţia iar în luna iunie 2008 să înceapă lucrările de şantier, dar nu a mai făcut nici un demers în acest sens şi abia în luna septembrie 2008 a fost obţinută autorizaţia de construcţie cu ajutorul fratelui inculpatului, partea vătămată I.V. formulând personal o cerere de eliberare a autorizaţiei de construcţie contra cost.

Mai mult decât atât în toate cele trei cazuri inculpatul a zădărnici stăruinţele părţilor civile de a-şi recupera sumele plătite ca avans, nerăspunzând încercărilor de a contacta societatea administrată de el, nici prin somaţiile expediate de executorul judecătoresc şi intenţiilor unor părţi vătămate de a rezilia antecontractul. De asemenea, deşi nu s-a dovedit ce s-a făcut cu bani de la părţile vătămate este dovedit că inculpatul i-a înşelat, atât cu prilejul încheierii contractelor, cât şi cu prilejul executării acestora aşa cum rezultă din sentinţa Tribunalului Timiş pronunţată în procedura falimentului, potrivit căreia activul societăţii a fost deţinut de către inculpat şi a fost ascuns.

Referitor la susţinerile inculpatului privind recuperarea prejudiciului de către şapte din părţile civile pe motiv că ar fi fost reziliat antecontractul de vânzare-cumpărare şi ar fi fost înapoiat avansul plătit de către acestea, instanţa de apel constată că apărările inculpatului sunt nefondate în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că restituirea avansului părţilor civile menţionate de către inculpat prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut prin chitanţă sau ordin de plată şi au fost înregistrate în contabilitatea societăţii.

Mai mult decât atât aşa zisa reziliere a antecontractelor de vânzare-cumpărare şi restituirea avansului celor 7 părţi civile ar fi avut loc în anul 2008, ori inculpatul prezent în instanţă la termenul din 26 septembrie 2011 a arătat că este de acord în totalitate cu pretenţiile civile solicitate de părţile vătămate, inclusiv cele referitoare la daunele morale, fără a arăta faptul că ar fi restituit unor părţi civile avansul plătit. De asemenea, părţile civile prezente în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost administrată proba cu aceste înscrisuri, (aşa cum rezultă din practicaua deciziei de casare, precum şi în faţa instanţei de apel în rejudecare au arătat că nu au recuperat prejudiciul produs.

Astfel, partea civilă B.M. a depus la dosar înscrisuri din care rezultă faptul că nu a fost restituit avansul plătit aşa cum susţine inculpatul, deoarece nu există vreo chitanţă, sau un ordin de plată în acest sens, iar pe de altă parte după data de 29 mai 2008 când inculpatul pretinde că i-ar fi dat bani, acesta i-a comunicat o adresă în data de 26 iunie 2008 (Dosar nr. 2373/30/2011* al Curţii de Apel Timişoara) prin care garantează construirea în totalitate a imobilului, de unde rezultă faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare nu a fost reziliat aşa cum susţine inculpatul. De asemenea, la data de 10 iulie 2008 (Dosar nr. 2373/30/2011* al Curţii de Apel Timişoara), partea civilă a formulat cerere de reziliere a contractului şi a primit un act adiţional privind condiţiile de reziliere printre care se arată că la data rezilierii contractului partea trebuie să predea contractul şi chitanţa în original, ori în faţa instanţei de apel partea civilă a prezentat originalul acestor înscrisuri. Şi pentru aceste considerente instanţa a respins solicitarea inculpatului privind efectuarea unei expertize grafologice cu privire la înscrisurile privind rezilierea antecontractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte reţinerea în sarcina inculpatului a dispoziţiilor art. 215 alin. (5) C. proc. pen. respectiv, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, instanţa de apel constată că în cauză sunt îndeplinite prev. art. 146 C. pen., deoarece infracţiunea fiind continuată, caracterul de consecinţă deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor cauzate tuturor părţilor vătămate aşa cu rezultă din decizia nr. 14/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, ori în cauză prejudiciul cauzat părţilor vătămate depăşeşte suma de 200.000 RON.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5), C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 42 C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C. pen., instanţa a respins-o ca nefondată, întrucât pentru considerentele arătate în cauză au fost dovedite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar pe de altă parte în activitatea derulată inculpatul nu a avut calitatea de funcţionar public.

Referitor la infracţiunea de folosire a instrumentelor oficiale false, s-a reţinut în sarcina inculpatului că în perioada aprilie 2007 - iunie 2008 a folosit mai multe ştampile cu impresiuni ce le imită pe cele emise în mod egal, şi anume ştampilele conţinând impresiunile: V.M.V. - inginer Verificator Proiecte - România MLPAT - B l,Cc,D,E,F, „T.l.l. - inginer Verificator Proiecte - România MLPAT - A1,A2,A3" de genul celor emise de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului „Registrul Urbaniştilor din România + specialist cu drept de semnătură RUR - R.Z. Arhitect - de genul celor emise de Registrul Urbaniştilor din România.

Cu privire la această infracţiune s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a constatat că prin sentinţa penală nr. 62 din 16 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj inculpatul a fost condamnat sub aspectul săvârşirii prev. de art. 286 C. pen. falsificarea instrumentelor oficiale, astfel încât pentru această infracţiune nu a fost trimis în judecată în prezentul dosar, ci doar pentru folosirea acestor instrumente oficiale false şi la Timişoara.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a mai avut în vedere că, vinovăţia inculpatului a fost dovedită potrivit înscrisurilor, procesul verbal din data de 02 decembrie 2008 întocmit de specialişti în cadrul Serviciului D.N.A. Cluj, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 martie 2010 întocmit de I.P.J. Timiş - Serviciul Criminalistic, declaraţiile date de martorii Z.R., T.I. şi V.V., precum şi din faptul că ştampilele contrafăcute au fost găsite în autoturismul inculpatului şi la sediul SC C.E.P. SRL administrate de inculpat.

Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a apreciat că în mod corect s-a dispus condamnarea inculpatului în condiţiile în care înscrisurile adresate de către acesta Primăriei Timişoara au fost falsificate nu numai prin aplicarea impresiunii unei ştampile falsificate, ci şi prin aplicarea semnăturilor martorilor T.I., Z.R. şi V.V.

În ceea ce priveşte reţinerea în sarcina inculpatului a faptului că s-ar fi folosit şi de ştampila falsificată a arhitectului B.G. pe care a aplicat-o pe documentaţia depusă la Primăria Timişoara şi I.S.U. Banat, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă nu a reţinut în sarcina inculpatului vinovăţia sub acest aspect, întrucât martorul B.G. a recunoscut faptul că a întocmit şi semnat documentele prezentate Primăriei Timişoara şi I.S.U. Banat, iar pe de altă parte în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit nu a fost analizat acest aspect. Pentru aceste motive instanţa de apel a respins şi cererea de audiere a martorului B.G., întrucât inculpatul nu a fost condamnat cu privire la acest aspect reţinut în rechizitoriu şi nici procurorul nu a formulat apel, nevinovăţia inculpatului fiind dovedită sub acest aspect.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului formulate în apel înainte de rejudecare, cu privire la necompetenţa instanţei potrivit calităţii persoanei, instanţa de apel a constatat că aceste susţineri nu au fost reiterate în rejudecarea apelului, iar instanţa de recurs prin decizia de casare a respins această excepţie.

De asemenea, critica inculpatului formulată în apel înainte de rejudecare privind necitarea părţilor vătămate N.D. şi V.M. la prima instanţă, nu a mai fost susţinută după rejudecare, aceasta a fost respinsă inclusiv de instanţa de recurs, întrucât această vătămare poate fi invocată doar de către părţile civile.

În ceea ce priveşte cazul de nulitate absolută invocat în primul ciclu procesul invocat de către inculpat, privind nulitatea absolută a percheziţiei efectuate pe motiv că ar fi fost lipsit de apărare, nu a mai fost reiterat după rejudecare, instanţa de apel a constatat însă că acest motiv nu reprezintă un caz de nulitate absolută, limitativ prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.- şi eventual unul de nulitate relativă care nu a fost invocat în termenul prevăzut de alin. (4).

Inculpatul în apărarea a invocat de asemenea, atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare decizii ale C.E.D.O., C.J.U.E., Înaltului Comisariat ONU, dar acestea nu au legătură cu speţa de faţă întrucât inculpatul a beneficiat de asistenţă juridică, sau reprezentare, i s-a permis studierea dosarului şi pregătirea apărării, a avut posibilitatea de a propune probe, de a formula întrebări martorilor, de a combate probele martorilor sau părţilor, de a combate probele acuzării.

În cauză fiind dovedite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, şi neexistând niciun caz în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată, instanţa a respins solicitările inculpatului privind achitarea sa potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a), b), d), e) C. proc. pen., şi respectiv încetarea procesului penal prev. de art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. i) C. proc. pen.

Totodată, s-a apreciat că este nefondată critica inculpatului vizând individualizarea pedepselor în sensul reducerii cuantumului acestora.

Instanţa de apel a reţinut că la individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de fond în mod corect a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispoziţiile Părţii generale a C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.

La stabilirea pedepselor s-a avut în vedere gravitatea faptelor, circumstanţele săvârşirii acestora prin inducerea în eroare a unui număr mare de părţi vătămate şi prin întocmirea în fals a unor înscrisuri, numărul de infracţiuni săvârşite în concurs real, valoarea ridicată a prejudiciului, forma continuată a infracţiunilor, dar şi aspectele favorabile inculpatului precum, lipsa antecedentelor penale motiv pentru care nu se justifică reducerea cuantumului acestora, întrucât pedepsele au fost orientate spre minimul special prevăzut de lege, iar cu ocazia contopirii nu s-a aplicat vreun spor de pedeapsă

Cu privire la persoana inculpatului, instanţa de prim control judiciar a constatat că acesta nu are antecedente penale, fiind la primul contact cu legea penală, are o familie organizată şi beneficiază de susţinerea acesteia, aşa cum rezultă din referatul de evaluare.

De asemenea, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă nu a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, deoarece chiar dacă la dosar s-au depus înscrisuri privind comportamentul acestuia anterior săvârşirii faptelor şi referat de evaluare, s-a reţinut că aceste aspecte nu sunt de natură să ducă la reducerea pedepselor prin aplicarea de circumstanţe atenuante, având în vedere infracţiunile grave pentru care este cercetat, de faptul că prin activitatea infracţională a creat prejudicii însemnate unui număr foarte mare de părţi vătămate (peste 300 000 euro).

Referitor la aspectele favorabile inculpatului, instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că, acestea au fost valorificate la stabilirea pedepselor prin orientarea acestora spre minimul special prevăzut de textul de lege.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, s-a reţinut că, în mod corect prima instanţă a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 C. pen., art. 86¹ C. pen., privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere, dat fiind cuantumul pedepsei rezultante.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea inculpatului referitoare la faptul că măsura arestării preventive nu a fost dedusă din pedeapsă întrucât inculpatul nu a fost arestat în prezenta cauză.

Instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile apelanţilor privind soluţionarea acţiuni civile.

Instanţa de apel a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părţii vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei.

Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare.

S-a mai reţinut că, prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în cauză, părţile vătămate s-au constituit părţi civile cu sumele pe care le-au achitat inculpatului în baza antecontractelor semnate.

De asemenea, s-a mai avut în vedere că, părţile vătămate B.M., P.E., P.L., E.P., C.Ş., V.I.C., N.D., R.H. şi B.R. au solicitat şi plata dobânzii legale la acesta sumă, iar părţile vătămate C.G., P.A. şi M.E. au solicitat şi plata unor daune morale.

Prejudiciul creat acestor părţi vătămate prin infracţiunea de înşelăciune cuprinde, atât prejudiciul material efectiv (daunum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucram cesam), având în vedere că avem de-a face cu situaţia reparării integrale a prejudiciului în condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de C. civ., trebuie să cuprindă atât sumele pe care le-au achitat părţile vătămate, inculpatului, sume care rezultă din chitanţele depuse la dosar, dar trebuie să cuprindă şi dobânda legală.

La calculul prejudiciului creat părţilor civile pentru infracţiunea de înşelăciune au fost avute în vedere antecontractele de vânzare-cumpărarea şi chitanţele depuse de părţile civile, privind plata avansului pentru achiziţionarea unor imobile plătit inculpatului, precum şi declaraţia acestuia de recunoaştere în totalitate a pretenţiilor civile formulate în cauză inclusiv la cele referitoare la daune morale, dându-se astfel eficienţă dispoziţiilor art. 16¹ alin. (2) C. proc. pen.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea inculpatului referitoare la faptul că în cauză nu a fost stabilit corect prejudiciul, deoarece parte din părţile civile au recuperat în totalitate prejudiciul, întrucât pentru stabilirea încadrării juridice a faptei la stabilirea prejudiciului nu se ia în considerare suma care a fost recuperată, iar în cauză nu s-a făcut dovada recuperării acestuia.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a apreciat că este neîntemeiată apărarea inculpatului referitoare la faptul că partea vătămată V.M. nu ar fi achitat avansul, deoarece a fost emisă doar factură, întrucât la dosar se află atât antecontractul de vânzare-cumpărare, cât şi chitanţa din 15 iunie 2007 din care rezultă că partea civilă a achitat un avans de 35.700 RON, echivalentul a 10.500 euro.

De asemenea, s-a constatat că în cauză nu a fost încălcat principiul „non bis in idem" invocat de către inculpat în sensul că obligaţiile din acest dosar sunt identice cu cele din Dosarul nr. 5589/30/2009 al Tribunalului Timiş, deoarece sentinţa comercială nr. 1856 din 30 noiembrie 2011 pronunţată în acest dosar nu este irevocabilă, fiind atacată cu recurs, iar prin încheierea din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în acest dosar s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., întrucât cererile de admiterea creanţei au fost formulate după începerea procesului penal.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerile inculpatului cu privire la recuperarea în cauză a prejudiciului sunt nefondate, constatând că nu s-a făcut dovada prin chitanţe, respectiv, ordine de plată, a restituirii acestuia, iar pe de altă parte părţile civile nu au renunţat la constituirea de parte civilă.

Referitor la apelul părţii civile V.I.C. instanţa de apel a constatat că acesta este nefondat, întrucât partea civilă nu contestă modul în care a fost soluţionată acţiunea civilă prin sentinţa apelată, aşa cum rezultă din motivarea apelului (Dosar nr. 2373/30/2013 al Curţii de Apel Timişoara), cât şi din declaraţia dată în rejudecarea apelului, ci solicită ca instanţa să indice modalitatea de executare a despăgubirilor.

S-a apreciat că solicitările părţii civile V.I.C. nu au fundament în soluţionarea acţiunii civile potrivit C. proc. pen., aceste aspecte ţinând de faza de executare a procesului penal, iar nu de faza de judecată.

În ceea ce priveşte apelul petentei L.L.M., instanţa de apel a constatat că acesta este nefondat, întrucât aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar autoturismul asupra căruia a fost instituită măsura sechestrului asigurător figurează ca bun impozabil pe numele inculpatului, fapt ce ar permite înstrăinarea acestuia fără acordul soţiei. Iar eventualul dobânditor nu ar putea să primească starea civilă a dispunătorului.

Pe de altă parte, s-a mai reţinut că, motivele care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, iar ridicarea sechestrului asigurător la acest moment procesual ar eluda scopul pentru care acesta a fost instituit.

De asemenea, s-a mai reţinut că, legea nu face nici o distincţie în privinţa bunurilor comune sechestrate, motiv pentru care nu poate fi primită apărarea petentei L.L.M., în sensul că în calitate de soţie a inculpatului ar fi prejudiciată de bunurile dobândite în cursul căsătoriei.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar nu a acordat cheltuieli judiciare solicitate de părţile civile C.Ş., P.E., P. D.L., B.M. prin avocat L.A., reprezentând onorariu avocat, solicitate în apel în primul ciclu procesual, deoarece în rejudecarea apelului părţile civile prin avocat au arătat că nu mai solicită cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpatul L.M.S., părţile civile L.L.M., P.A.M. şi recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V.

Ca o chestiune prealabilă, inculpatul L.M.S. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la interpretarea art. 72 C. pen., privind computarea reţinerii şi arestării preventive.

În motivarea cererii, inculpatul a susţinut că deşi a fost arestat în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 1836/33/2008 se impune deducerea, perioadei arestării preventiv şi în prezenta cauză, deoarece dispoziţiile art. 88 alin. (1) C. pen. anterior, care în noul C. pen. au corespondent în art. 72 C. pen., se aplică dacă inculpatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp sau în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru, fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă, trebuind deci să se stabilească concurenţa faptelor înainte de a fi dedusă perioada reţinerii şi arestării preventive şi, de asemenea, trebuind să fie pronunţată deja o sentinţa, într-unul din sensurile menţionate, ori fiecare dosar fiind individual concurenţa o va stabili instanţa care este investită prin acţiunea petentului.

De asemenea, inculpatul a mai arătat că, Dosarul nr. 1836/33/2008 este soluţionat definitiv, instanţa de recurs dispunând casarea cu trimitere pentru rejudecare, care s-a desfăşurat într-un nou dosar, având nr. 1836/33/2008*.

Faţă de această situaţie, recurentul inculpat consideră că asupra Dosarului nr. 1836/33/2008 este îndeplinită situaţia soluţionării regăsite în sintagma „urmărit sau judecat". În opinia, recurentului inculpat, dacă s-ar accepta opinia unor instanţe privitoare la soluţii definitive pentru computare s-ar consacra sistemul cumulului aritmetic al pedepselor.

Inculpatul a mai învederat că, în Dosarul nr. 6004/1/2013 care se află în faza de judecată a recursului, instanţele inferioare au dispus condamnarea sa definitivă la pedepsa de 3 ani şi 9 luni închisoare, pedeapsă pe care deja a executat-o, fiind posibil că în această cauză, instanţa de recurs să dispună o soluţie de achitare, situaţie în care dacă nu s-ar admite cererea de deducere a prevenţiei, s-ar proceda la adunarea la pedeapsă a prevenţiei de 3 ani şi 9 luni închisoare, executată într-o cauză în care el a fost achitat.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la interpretarea art. 72 C. pen., privind computarea reţinerii şi arestării preventive, formulată de inculpatul L.M.S. se constată că aceasta este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 475 C. proc. pen., dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Pe de altă parte, conform art. 88 C. pen. anterior, care reglementează computarea reţinerii şi a arestării preventive, prevede că timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă. Scăderea reţinerii şi a arestării preventive se face şi în caz de condamnare la amendă, prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii.

Conform art. 72 C. pen. actual, în care este reglementată computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate se prevede că:

Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.

În cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că, pluralitate de infracţiuni există, atât în situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte să fie condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi atunci când o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Or, în cazul concursului de infracţiuni este posibil ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie judecate deodată şi de către aceeaşi instanţă, după cum nu este exclus ca instanţa să nu cunoască în momentul judecăţii că inculpatul a mai săvârşit şi o altă infracţiune sau chiar mai multe infracţiuni concurente ori chiar să cunoască această situaţie, dar să fie nevoită să le judece separat, datorită complexităţii deosebite a cauzei sau unor alte împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecăţii.

De asemenea, în frecvente cazuri judecarea infractorului pentru infracţiuni concurente se face de instanţe diferite.

În asemenea situaţii, infractorul este condamnat definitiv, prin hotărâri diferite, la mai multe pedepse pentru infracţiuni concurente, putându-se afla în situaţia să execute separat aceste pedepse, ceea ce ar contraveni regulilor instituite de lege cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni. Dar, pentru astfel de ipoteze, legiuitorul a creat instituţia contopirii pedepselor.

Astfel, potrivit art. 40 alin. (1) C. pen. (art. 36 alin. (1) C. pen. anterior), dacă un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39 (art. 34 şi art. 35 C. pen. anterior) din acelaşi Cod.

Totodată, în conformitate cu alin. (2) al art. 40 C. pen., (alin. (2) al art. 36 C. pen. anterior) dispoziţiile art. 39 din acelaşi Cod (art. 34 şi art. 35 C. pen. anterior) sunt incidente şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana condamnată suferise şi o altă condamnare definitivă pentru una sau mai multe infracţiuni concurente.

Este de observat, deci, că situaţia reglementată în cadrul alin. (2) al art. 40 C. pen. (alin. (2) al art. 36 C. pen. anterior) se referă numai la hotărâri de condamnare definitive, iar contopirea pedepselor stabilite, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, nu se poate realiza decât în faza ulterioară rămânerii definitive a acestora, aceea a executării.

Ca urmare, pentru efectuarea operaţiunii de contopire în această din urmă ipoteză trebuie să se recurgă la procedura reglementată în art. 585 C. proc. pen., în cuprinsul căruia se prevede, la alin. (1), că "pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni," iar la alin. (2) că "instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa".

Or, această reglementare procedurală cu caracter imperativ impune soluţionarea numai de către instanţele la care se face referire în mod limitativ, prin art. 585 alin. (2) C. proc. pen., a chestiunii contopirii pedepsei stabilite pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată de prima instanţă.

A considera altfel, ar însemna să nu se respecte o dispoziţie procedurală expresă referitoare la competenţă şi să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operaţiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil.

În această privinţă, în raport cu limitele învestirii sale prin căile de atac, instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României.

De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către instanţa de recurs, a contopirii pedepselor aplicate infractorului pentru infracţiuni concurente, pentru care condamnarea acestuia este definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă.

Evident, în situaţia în care calea de atac a fost exercitată numai de inculpat, cu atât mai mult nu s-ar putea face aplicarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) C. pen. direct de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

De altfel şi prin decizia nr. 70 din 15 octombrie 2007 pronunţată secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac, contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepsele aplicate infracţiunilor concurente pentru care există condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă.

Justificarea scăderii duratei măsurilor preventive constă în aceea că deţinerea preventivă constituie o consecinţă a faptei, la fel ca şi pedeapsa, iar în cazul în care nu s-ar proceda în acest mod, condamnatul ar executa o pedeapsă mai mare, decât cea aplicată de instanţă.

Deducerea duratei arestării preventive, va fi dispusă după pronunţarea unei decizii definitive, pe baza căreia să se poată hotărî şi cu privire la concurenţa infracţiunilor, neavând relevanţă sub acest aspect, soluţia pronunţată de instanţe, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. nu presupune cu necesitate şi realizarea unor operaţiuni de contopire a pedepselor.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 475 C. proc. pen., întrucît obiectul său priveşte soluţionarea recursurilor declarate de inculpatul L.M.S. şi de recurentele părţi civile L.L.M., P.A.M. şi de recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V. împotriva deciziei penale nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 2373/30/2011*, în care nu s-a dispus reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului L.M.S. şi pe cale de consecinţă, de dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 72 C. pen., privind computarea reţinerii şi arestării preventive nu depinde sotionarea fondului acestei cauze.

În recursul său, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct 1, 6, 12, 13 şi 17 C. proc. pen. anterior.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior, inculpatul a susţinut că în raport de calitatea sa de arhiereu, de membru al Înaltului Cler Protestant în cadrul Bisericii Evanghelice Lutherane CA Sinod V., în cauză, urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, iar sesizarea instanţei s-a realizat cu încălcarea dispoziţilor legale referitoare la competenţa după calitatea persoanei şi pe cale de consecinţă, Tribunalul Timiş nu avea competenţa să soluţioneze pe fond cauza.

În argumentarea susţinerilor sale a arătat că, potrivit Hotărârii de Guvern publicată în M. Of., Partea I nr. 296/16.04.2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Evanghelice-Lutherane din România, în art. 3 se stabileşte relaţia Bisericii Evanghelice Lutherane cu Biserica Evanghelică Săsească (Biserica Evanghelică Lutherană CA. Sinod V.) recunoscută prin Statutul Bisericii Evanghelice Confesia A., cult distinct şi funcţional prin H.G. publicată în M. Of., Partea I nr. 637/04.09.2008 toate prin prisma Legii nr. 489/2006. Prin urmare chiar dacă funcţional Biserica Evanghelică CA nu poate funcţiona ca şi cult în România, fiind subordonată Eparhiei Austriece, legea îi oferă statut de cult, iar aceste prevederi se impun judecătorului, care se supune legii. A susţinut că la dosar există înscrisuri care dovedesc calitatea sa de arhiereu.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei la unitatea de Parchet care are competenţa să efectueze urmărirea penală, în raport de calitatea sau de arhiereu, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la instanţa competentă să soluţioneze pe fond cauza, în speţă Curtea de Apel Timişioara.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. anterior, inculpatul a susţinut că, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii cauzei, instanţa de fond şi instanţa de apel i-au încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

În argumentarea susţinerilor sale a arătat că, în cursul urmăririi penale, în perioada iulie - august 2008, deşi asistenţa sa juridică era asigurată de apărători aleşi, aceştia nu au fost citaţi sau încunoştiinţaţi la nicio audiere a părţilor, martorilor şi altor persoane, efectuate de organele de cercetare sau de urmărire penală, considerând că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil încă dinainte de trimiterea sa în judecată, iar conform mecanismului O.N.U. şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asigurarea prezenţei avocatului şi inculpatului la audieri este obligatorie, date fiind drepturile de a pune întrebări celor audiaţi.

Percheziţia domiciliară şi a autoturismului său a fost efectuată de procuror, în lipsa apărătorului, iar conform mandatului de percheziţii, acesta viza doar camera 2, iar nu întreg imobilul.

De asemenea, inculpatul consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi de instanţa de apel, întrucât la primul termen de judecată a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui apărător, dar cerere sa a fost respinsă, preşedintele completului de judecată anunţând înainte de dezbateri că la acel termen va fi soluţionată calea de atac exercitată în cauză, indiferent câte cereri vor fi făcute.

De asemenea, inculpatul a mai susţinut că, apărătorul desemnat din oficiu a solicitat acordarea unui nou termen în vederea pregătirii apărării, dar şi cererea formulată de acesta a fost respinsă de instanţa de apel, în mod nejustificat.

A mai învederat că, instanţa de apel rejudecând cauza după casare, a respins obiectivele fixate de instanţa de recurs, printre care, dezbaterea orală şi nemijlocită a antecontractelor, precum şi depunerea unor noi înscrisuri sau probe, pe motiv de „rejudecare a apelului, în baza aceloraşi probe fără posibilitatea altora".

Inculpatul a mai susţinut că, deşi la soluţionarea cauzei au fost avute în vedere şi declaraţiile martorilor T.I., Z.R. şi V.V., S.A. şi B.G., instanţa de fond şi apel au respins cererile formulate de el privind audierea acestor martori, iar în faza de urmărire penală aceşti martori nu au fost audiaţi în prezenţa sa şi a apărătorului său şi nu a avut posibilitatea de a le pune întrebări în mod direct acestor persoane, fiindu-i încălcat astfel dreptul la apărător. De asemenea, inculpatul a mai arătat că, instanţa nu l-a lăsat să declare tot ce ştie, întrerupând declaraţia, cenzură ce nu este permisă. Consideră că instanţa de apel nu i-a respectat dreptul de a-şi angaja un apărător, precum şi dreptul de a propune probe, drepturi garantate de art 6 din Convenţia Europeană, art. 14 Pactul Internaţional ONU cu privire la Drepturi Civile şi Politice, art. 6 TUE şi alte tratate incubate Constituţiei, nerespectarea cerinţei atrăgând nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.

Inculpatul a mai susţinut că avocatul din oficiu S.G. nu avea vechimea necesară pentru a pune concluzii în faţa unei curţi de apel.

A mai susţinut că în timp ce era audiat în faţa instanţei de apel la termenul din 18 septembrie 2013, preşedintele completului de judecată l-a întrerupt şi i-a cenzurat declaraţia, situaţie faţă de care consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Pentru acest motiv de recurs a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de apel.

Cu privire la cazul de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. anterior, inculpatul a susţinut că în cauză este incident principiul in dubio pro reo (art. 4 alin. (2) C. proc. pen.).

În susţinerea acestui caz de casare inculpatul a arătat că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, dând o interpretare eronată probelor adminstrate în cauză, au apreciat în mod greşit vinovăţia sa cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, reţinând că el ar fi cunoscut că imobilele pe care dorea să le construiască în zona respectivă nu se pot realiza, însă nu au avut în vedere că în realitate, toate proiectele imobilelor fuseseră autorizate (excepţie cel de la E.), inclusiv proiectul familiei I., unde era angajat un subproiectant şi pe cale de consecinţă, în mod greşit au pronunţat împotriva sa o soluţie de condamnare.

Inculpatul a mai arătat că, asupra proiectului de la E., instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, nu se putea construi într-un regim de înălţime P+4E M, deşi în acest moment, compania concurentă S. construieşte la aceeraşi adresă şi în vecinătate, S+D+P+Me+8E+M în 2013-2014, în baza autorizaţiei Primăriei municipiului Timişoara. Consideră că din nou dubiul este cât se poate de solid, iar considerentele instanţei de fond nu corespund realităţii, de altfel instanţa neconformându-se legii pentru a verifica apărările sale.

Cum dubiul profită inculpatului, pentru acest caz de casare a solicitat achitarea sa.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. anterior inculpatul a susţinut că, faptele sale nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune, de folosire a instrumentelor false şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu a avut intenţia să inducă în eroare părţile vătămate, având convingerea că va obţine în timp util autorizaţiile necesare construirii imobilelor, nu s-a folosit de instrumente oficiale false şi în consecinţă nu le-a aplicat pe documente.

Pentru acest caz de casare, inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, întrucât faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. anterior inculpatul a susţinut că faptele de care este acuzat nu sunt de natură penală, având în vedere că neînţelegerile ivite dintre el şi părţile vătămate derivă din derularea unor acte de natură civilă, respectiv din nerespectarea obligaţiilor înscrise în antecontractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor.

Pentru acest caz de casare a solicitat admiterea recusului, casare hotărârilor pronunţate în cauză şi achitare sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. anterior, întrucât faptele nu sunt de natură penală.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior, inculpatul a susţinut că, instanţa de apel a calificat drept nereale (false) probele cu înscrisuri depuse de el, fără a le expertiza. Aceste probe au fost cerute spre expertizare tocmai pentru a dovedi că s-a rezolvat pe calea arbitrajului/medierii latura civilă şi că parte din denunţuri nu prezintă o stare de fapt reală.

A mai învederat că, în mod greşit instanţa de fond a calificat antecontractele ca fiind „ atestate de tranzacţii".

În acest sens, inculpatul a arătat că, potrivit Ordinului nr. 3512/2008, "Norme Specifice din 27 noiembrie 2008 de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile (Anexa nr. 2)*) Emitent: Ministerul Economiei şi Finanţelor publicat în M. Of. nr. 870 bis/23.12.2008*) aprobate de Ordinul nr. 3.512/2008, publicat în M. Of., Partea I, nr. 870/23.12.2008, chitanţa este un act scris prin care se dovedeşte primirea unei sume de bani, aceasta reprezentând documentul cel mai des utilizat de către agenţii economici. Chitanţa mai poate fi definită şi ca un document având valoare contabilă, emis cu ocazia vânzărilor produselor sau prestării serviciilor cu plata în numerar. Chitanţa trebuie să includă în preţ şi TVA -ul aferent. Emiterea unei chitanţe justifică automat primirea unei sume de bani în numerar de către emitent. Chitanţa reprezintă la fel ca şi factura, un document primar pe baza căruia se înregistrează o operaţiune contabilă. A susţinut că nu toate antecontractele au fost plătite, parte din ele fiind incidente art. 16 alin. (1) lit. c) noul C. proc. pen., neexistând probe care să acopere tot prejudiciul.

Pentru acest caz de casare a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru efectuarea unei expertize-contabile care să stabilesacă valoarea certă a prejudiciului.

Sub aspectul laturii civile, inculpatul a susţinut că instanţa de fond şi instanţa de apel nu au avut în vedere decizia civilă definitivă, irevocabilă, executată cu titlu de lucru judecat în Dosarul nr. 5589/30/2009, având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu părţile civile N.D., N.I.E., C.G.O. intimaţi creditor, în care prin hotărârea nr. 1822/2013 din 10 decembrie 2013 s-a constatat perimat recursul lui.

Cu privire la la cazurile de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 şi 17 C. proc. pen. anterior, în situaţia în care instanţa de recurs va considera că este vinovat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5), C. pen. anterior, a solicitat conform prevederilor art. 5 C. pen. şi aplicarea legii penale mai favorabile, schimbarea încadrării juridice a faptei de înşelăciune, din art. 215 alin. (1), (3), şi (5) C. pen. în art. 244 alin. (1) C. pen. şi aplicarea unei pedepse la limita minimă prevăzută de noua încadrare, respectiv 6 luni închisoare şi să se constate că pedeapsa este deja executată.

De asemenea, a mai solicitat aplicarea art. 72 C. pen. şi în consecinţă, computarea arestării preventive din Dosarul nr. 1836/33/2008-1836/33/2008*.

În recursul său, petenta L.L.M. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., susţinând că prin hotărârile pronunţate instanţa de fond şi instanţa de apel s-a făcut o greşită aplicarea a legii atunci când au dispus şi respectiv au menţinut măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului marca M.B., care este bunul său personal, achiziţionat pentru cabinetul său medical şi este primit ca dar de nuntă.

A solicitat admiterea recursului, casare hotărârilor pronunţate în cauză şi ridicarea măsurii sechestrului asigurător şi restituirea autoturismului.

În calea de atac exercitată, recurenţii L.F.C., A.G. şi Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. au incvocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., solicitând admiterea recusului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi să se constate nevinovăţia inculpatului cu privire la faptele de care în mod greşit a fost acuzat.

Partea civilă P.A.M. nu şi-a motivat în scris recursul.

Examinând recursurile declarate, prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen. astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul L.M.S. este fondat, iar recursurile declarate de petenta L.L.M., de partea civilă P.A.M. şi de recurenţii A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. sunt inadmisibile pentru următoarele considerente:

Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte arată că potrivit dispoziţiilor art. II din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134 privind C. proc. pen. "dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen., republicat cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor tranzitorii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

În esenţă, scopul adoptării Legii nr. 2/2013 a fost acela de a limita cazurile de casare doar la chestiuni de drept şi nu de fapt care ţin esenţialmente de judecata în fond, respectiv, apel.

În raport de aceste elemente, corelate cu principiul aplicării imediate a normelor de procedură, Înalta Curte reţine că hotărârile pronunţate în cauză pot fi examinate numai sub aspectul legalităţii şi numai prin prisma cazurilor de casare prevăzute de Legea nr. 2/2013.

Rezultă aşadar că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 C. proc. pen.

Instituind totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede în alin. (2), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. p roc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi art., cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 20 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile-tranzitorii cuprinse în art. 2 din aceeaşi lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aliate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 11 - al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiutorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţele observă, că recurenta parte civilă şi-a motivat în scris recursul la data de 05 decembrie 2013, iar recurentul inculpat şi-a motivat în scris recursul la data de 06 decembrie 2013, (primul termen de judecată acordat în cauză fiind 23 aprilie 2014),respectându-şi, astfel, obligaţia ce le revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior, acesta prevede că, hotărârile sunt suspuse casării dacă în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

Din interpretarea acestui caz de casare rezultă că legiutorul a avut în vedere numai încălcarea normelor privind competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată, în cazul în care încălcarea normelor de competenţă materială sau personală priveşte faza de urmărire penală, nu este incident acest caz de casare, nulitatea absolută fiind acoperită prin efectuarea cercetării judecătoreşti de către instanţa competentă.

În motivarea recursului, inculpatul a susţinut că în raport de calitatea sa de arhiereu, de membru al Înaltului Cler Protestant în cadrul Bisericii Evanghelice Lutherane CA. Sinod V., în cauză, urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, iar sesizarea instanţei s-a realizat cu încălcarea dispoziţilor legale referitoare la competenţa după calitatea persoanei şi pe cale de consecinţă, Tribunalul Timiş nu avea competenţa să soluţioneze pe fond cauza.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 28 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. anterior, Curtea de apel judecă în primă instanţă, infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

Conform art. 29 alin. (3) din Constituţia României, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor).

Competenţa are în vedere calitatea de arhiereu al unui cult religios organizat pe teritoriul României, potrivit legii române.

Inculpatul nu a dovedit faptul că cele două condiţii sunt îndeplinite, respectiv că acel cult este organizat în România conform legii române şi calitatea sa de arhiereu al unui cult religios legal organizat în România.

Înalta Curte constată că normele derogatorii de competenţă după calitatea persoanei nu au incidenţă în cauză, astfel că motivul de recurs invocat de inculpat în sensul că tribunalul nu avea competenţă să soluţioneze cauza pe fond, solicitând să se dispună casarea hotărîrilor pronunţate şi trimiterea dosarului spre competentă soluţionare la Curtea de apel, este neîntemeiat.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. anterior, inculpatul a susţinut că, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii cauzei, instanţa de fond şi instanţa de apel i-au încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

În argumentarea susţinerilor sale, inculpatul a arătat că, în cursul urmăririi penale, în perioada iulie - august 2008, deşi asistenţa sa juridică era asigurată de apărători aleşi, aceştia nu au fost citaţi sau încunoştiinţaţi la nicio audiere a părţilor, martorilor şi altor persoane, efectuate de organele de cercetare sau de urmărire penală, considerând că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil încă dinainte de trimiterea sa în judecată, iar conform mecanismului O.N.U. şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asigurarea prezenţei avocatului şi inculpatului la audieri este obligatorie, date fiind drepturile de a pune întrebări celor audiaţi.

Percheziţia domiciliară şi a autoturismului său a fost efectuată de procuror fără prezenţa avocatului, competenţele oferite de autorizaţia de percheziţie viza doar camera 2, iar nu întreg imobilul.

La instanţa de apel a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui apărător, dar cererea sa a respinsă, preşedintele completului de judecată anunţând înainte de dezbateri că la acel termen va fi soluţionat apelul indiferent câte cereri vor fi făcute.

A mai arătat că, apărătorul desemnat din oficiu a solicitat acordarea unui nou termen în vederea pregătirii apărării, dar şi cererea formulată de acesta a fost respinsă în mod nejustificat.

De asemenea, inculpatul a mai învederat că, instanţa de apel rejudecând cauza după casare, a respins obiectivele fixate de instanţa de recurs, printre care, dezbaterea orală şi nemijlocită a antecontractelor, precum şi depunerea unor noi înscrisuri sau probe, pe motiv de „rejudecare a apelului, în baza aceloraşi probe fără posibilitatea altora".

Inculpatul a mai susţinut că, la soluţionarea cauzei, instanţa de fond şi instanţa de apel au avut în vedere şi declaraţiile martorilor T.I., Z.R. şi V.V., S.A. şi B.G., însă ambele instanţe au respins cererile sale prin care solicita audierea acestor persoane, iar în faza de urmărire penală aceşti martori nu au fost audiaţi în prezenţa sa şi a apărătorului său, fiindu-i încălcat dreptul de a pune întrebări acestor persoane şi implicit dreptul său la apărare. De asemenea, inculpatul a mai arătat că, instanţa nu l-a lăsat să declare tot ce ştie, întrerupând declaraţia, cenzură nepermisă.

Recurentul inculpat consideră că instanţa de apel nu i-a respectat dreptul de a-şi angaja un apărător, precum şi dreptul de a propune probe, drepturi garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 Pactul Internaţional O.N.U. cu privire la Drepturi Civile şi Politice, art. 6 TUE şi alte tratate incubate Constituţiei, nerespectarea cerinţei atrăgând nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că şi acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, potrivit textului de lege în noua redactare, hotărârile fiind supuse casării doar atunci când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, dacă prezenţa acestuia era obligatorie.

Aşadar, potrivit reglementării în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, critica recurentului referitoare la încălcarea dreptului său la apărare în cursul urmăririi penale nu se mai încadrează în motivul de recurs invocat, nemaiputând fi examinată de instanţa de recurs prin raportare la dispoziţiile pct. 6 al art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, care au păstrat în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs doar situaţiile în care se invocă lipsa de apărare în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie.

Susţinerile inculpatului în sensul că instanţa de apel nejustificat i-a respins cererea privind angajarea unui apărător ales, nu a dat posibilitatea apărătorului desemnat din oficiu să-şi pregătească apărarea, iar acesta din urmă nu avea vechimea profesională necesară pentru a pune concluzii la instanţa de apel, iar instanţa de apel atunci când l-a ascultat i-a întrerupt declaraţia, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare, se constată că sunt nedovedite.

Din conţinutul încheierii din data 18 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 2373/309/2011* în care a fost consemnată desfăşurarea dezbaterilor, rezultă că inculpatul L.M.S. a solicitat amânarea judecării cauzei, pentru pregătirea apărării, nu pentru angajarea unui apărător.

Instanţa de apel a pus în discuţia părţilor şi reprezentanului Ministerului Public cererea de amânare formulată de apelantul inculpat.

După deliberare, instanţa de prim control judiciar, în mod justificat, a respins, ca nefondată, cererea inculpatului, având în vedere că decizia instanţei de recurs prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a fost pronunţată la data de 14 mai 2013, inculpatul a fost cel care a exercitat calea de atac, fiind prezent la pronunţare, astfel că nu a fost surprins de citarea sa în rejudecarea apelului. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 16 iulie 2013, iar inculpatul a fost citat legal şi în termen, primind citaţia la data de 22 iulie 2013.

Se constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că, inculpatul a avut la dispoziţie timp suficient pentru a-şi pregăti apărarea, acesta beneficiind şi în primul ciclu procesual de mai multe termene de judecată în vederea pregătirii apărării şi studierii dosarului.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat, apărătorul desemnat din oficiu, avocat S.G. nu a formulat nicio cerere privind amânarea judecării cauzei în vederea pregătirii apărării, împuternicirea sa avocaţială fiind emisă la data de 13 septembrie 2013, iar până la termenul de judecată din 18 septembrie 2013, acesta a avut suficient timp la dispoziţie pentru studierea dosarului şi pregătirea apărării.

Susţinerile inculpatului referitoare la împrejurarea că apărătorul desemnat din oficiu, avocat S.G. nu avea vechimea profesională cerută de lege pentru a pune concluzii la Curtea de apel, sunt lipsite de suport real.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanţele, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, unde va putea pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 5 ani de la definitivare.

Din verificările efectuale se reţine că prin decizia nr. 96 din data de 22 ianuarie 2007, S.G. a devenit avocat definitiv, acesta având vechimea profesională necesară pentru a pune concluzii la instanţa de apel.

Totodată, se constată că susţinerile recurentului inculpat în sensul că în timp ce era audiat în faţa instanţei de apel la termenul din 18 septembrie 2013, preşedintele completului de judecată l-a întrerupt şi i-a cenzurat declaraţia, situaţie faţă de care consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, sunt nedovedite.

Din partea introductivă a încheierii de şedinţă din 18 aprilie 2013, instanţa de apel i-a adus la cunoştinţă inculpatului drepturile de care acesta beneficiază potrivit dispoziţiilor art. 70 C. proc. pen., acesta fiind de acord să fie audiat, declaraţia sa fiind consemnată în scris şi ataşată în filă distinctă la dosarul cauzei. Inculpatul semnând declaraţia fără a avea obiecţiuni asupra conţinutului ei.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. anterior, inculpatul a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi de instanţa de apel nu a fost confirmată de probele administrate în cauză, dovezile invocate de acuzare neputând să demonstreze cu certitudine vinovăţia sa, motiv pentru care în mod greşit împotriva sa a fost dispusă o soluţie de condamnare şi în consecinţă, se impune aplicarea principiului in dubio pro reo (art. 4 alin. (2) C. proc. pen.) şi achitarea sa.

Inculpatul a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel dând o interpretare eronată probelor adminstrate în cauză, au apreciat în mod greşit vinovăţia sa cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, reţinând că el ar fi cunoscut că astfel de construcţii nu se pot realiza, însă nu au avut în vedere că în realitate, toate proiectele imobilelor fuseseră autorizate (excepţie cel de la E.), inclusiv proiectul familiei I., unde era angajat un subproiectant.

Inculpatul a mai arătat că, asupra proiectului de la E., instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, nu se putea construi într-un regim de înălţime P+4E M, deşi în acest moment, compania concurentă S. construieşte la aceeaşi adresă şi în vecinătate, S+D+P+Me+8E+M în 2013-2014, în baza autorizaţiei Primăriei municipiului Timişoara. Consideră că din nou dubiul este cât se poate de solid, iar considerentele instanţei de fond nu corespund realităţii, de altfel instanţa nu s-a conformat legii prin a verifica apărările lui.

Stabilind limitele în cadrul cărora pot fi analizate criticile inculpatului, Înalta Curte constată că deşi inculpatul a invocat ca temei de drept cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. anterior, din expunerea motivelor în susţinerea lui, rezultă că acestea vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi de instanţa de apel, în sensul că în cauză nu sunt probe care să dovedească vinovăţia sa cu privire la săvîrşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, de fapt, criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior.

De asemenea, se reţine că, unul dintre cazurile de casare abrogate în mod expres prin Legea nr. 2/2013 a fost şi cel reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior, situaţie în care criticile aduse hotărârilor pronunţate în cauză de către recurentul inculpat şi care se puteau circumscrie acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres prevăzute de lege şi în care nu se mai regăseşte şi eroarea gravă de fapt invocată de inculpat.

Potrivit acestui motiv de recurs, hotărârile erau supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior presupunea o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Existenţa erorii de fapt ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

Având în vedere argumentele mai sus expuse referitoare la efectul parţial devolutiv al recursului, în sensul că examinarea cauzei în cadrul acestei căi ordinare de atac nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept, nu şi la chestiuni de fapt, modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei şi, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora şi ar impune reevaluarea elementelor de fapt.

De altfel, din examinarea actelor dosarului, rezultă că atât în faţa instanţei de fond, cât şi a instanţei de apel, inculpatul a invocat aceleaşi motive de nelegalitate a actului de sesizare a instanţei şi de încălcare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte administrarea probelor în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei de condamnare dispusă faţă de el.

Conform cazului de casare prevăzut de 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. anterior, invocat de inculpat, hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, acesta susţinând în cauză este vorba despre raporturi juridice esenţialmente civile care derivă nerespectarea obligaţiilor înscrise în antecontractele de vânzare-cumpărare pe care le-a încheiat cu părţile vătămate.

Infracţiunea de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. anterior, presupune ca la încheierea convenţiei sau pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acţiuni de inducere în eroare, prin amăgire sau întrebuinţarea de mijloace frauduloase şi numai în acest fel să fi determinat cealaltă parte să încheie sau să execute convenţia.

Neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract încheiat, nu constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia încheierii contractului.

În acest sens, art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi în Primul Protocol adiţional la Convenţie, prevede că, „nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală".

Eroarea provocată ori menţinută, trebuie să aibă rol determinant în încheierea, executarea ori rezilierea contractului, condiţie care este îndeplinită, dacă fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat, executat ori reziliat, contractul în condiţiile stipulate.

Simpla neexecutare a unei obligaţii în cadrul unei convenţii civile nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s-a angajat să execute obligaţia până la o anumită dată, ştiind că nu îşi va putea respecta angajamentul, dar nu a uzat de mijloace frauduloase pentru a convinge cealaltă parte că îşi va executa convenţia în termen.

Or, din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul L.M.S., în calitatea de asociat şi administrator la SC E. SRL Timişoara a indus şi menţinut în eroare un număr de 21 de persoane cu ocazia încheierii în perioada aprilie 2007-2008 a unor antecontracte de vânzare-cumpărare cu privire la apartamente ce urmau a fi construite într-un imobil de pe str. E., al căror regim de construire prezentat părţilor vătămate era cu mult peste normele legale în vigoare şi a unor apartamente ce urmau să fie construite la mansarda unui bloc de pe str. B.

Inculpatul a susţinut în mod nereal faţă de părţile vătămate că aceste apartamente urmează a fi construite şi că autorizaţia de construcţie este pe cale a fi eliberată, ca şi în cazul unei construcţii din Giarmata, determinând persoanele interesate să încheie astfel de antecontracte, precum şi să facă plata unor sume de bani cu titlu de avans.

După încasarea avansurilor, inculpatul nu a făcut demersuri pentru obţinerea autorizaţiilor de construire sau nu le-a făcut la termenele adecvate, iar autorizaţia de construire era imposibil de obţinut. Întrucât certificatul de urbanism privea un regim de înălţime, iar planurile prezentate părţilor vătămate aveau un alt regim de înălţime. În acelaşi sens, nu s-au demarat lucrările la construcţia de pe str. E. din Timişoara şi nu s-a făcut niciun demers pentru construirea mansardei de pe str. B. din Timişoara. Împrejurarea că, nici după ce a trecut mai multe luni de la încasarea avansurilor, nu au început lucrările la imobilul din Timişoara, str. E.

În acelaşi timp, inculpatul a menţinut în eroare părţile vătămate prin comunicarea faptului că lucrările vor fi întârziate, iar la solicitarea părţilor acestora a refuzat să le restituie sumele pe care aceste le plătise drept avans pentru locuinţe.

Trecerea din domeniul civil în cel penal are loc atunci când inculpatul s-a folosit de mijloace mincinoase pentru a convige cocontractantul că îşi va respecta obligaţiile corelative, condiţie care se constată că este îndeplinită în cauză.

Modul în care a acţionat inculpatul L.M.S. care inducând în eroare părţile vătămate care au dorit să cumpere o locuinţă, prin folosirea de mijloace amăgitoare, pentru a convinge cumpărătorii că îşi va respecta obligaţiile contractuale, încasând de la aceştia sume de bani drept avans, pe care ulterior a refuzat să le mai restituie, nu este specific raporturilor de drept civil, în cauză nefiind vorba doar despre neexecutare culpabilă a unor obligaţii în legătură cu încheierea şi derularea unor contracte civile.

Cum fapta de inducerea în eroarea a părţilor vătămate în legătură cu realitatea construirii unor locuinţe în municipiul Timişoara, este una de natură penală, în cauză este exclusă o soluţie de achitare a inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. anterior.

Cu prvire la cazul de casare invocat de inculpat care se încadrează în art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. anterior, hotărârile sunt supuse casării când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecat, cu excepţia cazurlor prevăzute dîn art. 334-337.

Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. infracţiunea de înşelăciune constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

Potrivit alin. (2) al art. 215 C. pen., atât înşelăciunea prevăzută în alin. (1), cât şi cea reglementată în alin. (3) al art. 215 C. pen., sunt mai grave dacă au fost săvârşite prin folosire de nume sau calităţi mincinoase, ori de alte mijloace frauduloase. Agravanta se referă la mijloacele frauduloase folosite de inculpat, respectiv nume sau calităţi mincinoase. Pot fi considerate mijloace frauduloase, toate acele mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracţiuni (folosirea unor înscrisuri false, uzurparea de calităţi oficiale, falsul în declaraţii făcut în scopul obţinerii unor drepturi).

Potrivit alin. (3) al art. 215 C. pen. înşelăciunea în convenţii constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. Elementul material poate fi realizat atât printr-o acţiune de inducere în eroare cât şi prin aceea de menţinere în eroare, fapta de inducere sau menţinere în eroare trebuie să se realizeze cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin expresia „cu prilejul încheierii unui contract" se înţelege intervalul de timp care se scurge de la începerea tratativelor şi până la stabilirea acordului de voinţă, iar prin expresia „cu prilejul executării unui contract" rezidă intervalul de timp în care obligaţiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire până la definitiva executare.

Înalta Curte reţine că sub aspectul elementului material al laturii obiective, infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare.

Această acţiune poate fi săvârşită prin prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei faptei adevărate. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să se creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată sau scornită. Prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase i se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a realităţii, victima ajungând să creadă că fapta mincinoasă este adevărată.

Mijloacele de inducere în eroare pot fi multiple, ele depinzând de abilităţile făptuitorului în atingerea scopului infracţional propus.

Aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci şi de persoana victimei, de gradul ei de cultură, de puterea de a înţelege contextul faptic şi de posibilitatea realizării scopului licit urmărit.

Eroarea provocată ori menţinută, trebuie să aibă rol determinant în încheierea, executarea ori rezilierea contractului, condiţie care este îndeplinită, dacă fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat, executat ori reziliat, contractul în condiţiile stipulate.

În cazul infracţiunii de înşelăciune, urmarea imediată constă în producerea unei pagube materiale persoanei înşelate.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte cu intenţie directă, făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte victimei o pagubă, urmare a cărei realizare o urmăreşte în vederea realizării unui folos material injust (intenţie calificată prin scop).

În cauză, apărarea inculpatului L.M.S. a vizat buna lui credinţă la încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu părţile vătămate pentru apartamentele din imobilele pe care acesta susţinea că le va construi în municipiul Timişoara.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Inducerea în eroare a părţilor vătămate rezultă, cu evidenţă, din modalitatea în care recurentul inculpat a conceput activitatea infracţională, scopul fiind acela de a obţine un folos material injust.

Intenţia de inducere în eroare rezultă din activităţile efectuate de inculpatul L.M.S., în calitatea sa de administrator al SC E. SRL Timişoara, care în perioada aprilie 2007-2008 a indus şi menţinut în eroare un număr de 21 de persoane cu ocazia încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare inculpatului, promiţându-le construirea unor apartamente într-un bloc ce urma să fie edificat la Timişoara, în schimbul plăţii unor sume de bani cu titlu de avans, deşi cunoştea împrejurarea că documentaţia necesară autorizării acestei construcţii nu fusese întocmită şi că autorizaţia de construcţie nu va fi eliberată în condiţiile în care imobilul nu respecta cerinţele stabilite prin certificatul de urbanism, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prin actele sale inculpatul producând prejudicii importante patrimoniilor părţilor vătămate.

Atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut împrejurarea că a încheiat mai multe antecontracte cu părţile vătămate, având ca obiect construirea şi vânzarea unor apartamente în două imobile ce urmau să fie construite la Timişoara, respectiv pe str. E. şi pe str. B. şi că în momentul încheierii acestor contracte le-a adus la cunoştinţă părţilor vătămate că proiectele se găsesc în faza de întocmire a documentaţiei, firma asumându-şi obligaţia de a obţine toate autorizaţiile şi avizele necesare.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţie directă, având reprezentarea faptului că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte părţilor vătămate câte o pagubă, rezultat pe care l-a urmărit prin comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, intenţia sa fiind certificată de scopul urmărit - obţinerea unor foloase materiale injuste.

Pe de altă parte, ţinând seama de condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, respectiv unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională şi pluralitatea de acte de executare, în mod corect au fost reţinute în sarcina inculpatului şi dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., constatând că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care a fost suficient de determinată, în sensul că inculpatul a avut imaginea de ansamblu a activităţii sale viitoare pe care a realizat-o prin acte de executare separate şi care s-a menţinut pe parcursul desfăşurării întregii activităţi infracţionale, inculpatul a indus în eroare, în mod repetat, mai multe părţi vătămate, fiecare dintre aceste acţiuni realizând conţinutul legal al infracţiunii de înşelăciune.

Având în vedere valoarea prejudiciului produs părţilor vătămate prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, în sumă de 313.900 euro, dovedit cu antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate, chitanţele eliberate care atestă plata unui avans, faptele acestuia întrunesc elementele constiturtive ale infracţiunii de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. anterior.

Totodată, în condiţiile în care inducerea în eroare a părţilor vătămate s-a realizat cu prilejul încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare, în cauză sunt întrunite şi cerinţele prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. Este evident că în situaţia în care inculpatul ar fi comunicat părţilor vătămate situaţia reală - în sensul că certificatele de urbanism nu fuseseră emise, că planurile vizau construirea unor imobile care nu se încadrau în regimul de înălţime aprobat, că nu fuseseră făcute nici un fel de demersuri în vederea obţinerii autorizaţiilor de construcţie - părţile vătămate nu ar fi încheiat acele antecontracte în condiţiile stipulate şi cu atât mai puţin ar fi acceptat să achite sumele de bani cu titlu de avans sau preţ al unor apartamente ipotetice.

Mai mult decât atât, chiar şi după încheierea antecontractelor, inculpatul a continuat să menţină părţile vătămate în eroare, promiţându-le acestora că apartamentele vor fi construite, deşi devenea din ce în ce mai evident că aceste construcţii nu erau altceva decât o iluzie, aspect care, de asemenea, poate fi circumscris sferei de incriminare stabilită de art. 215 alin. (3) C. pen.

Din actele dosarului rezultă că antecontractele vizând apartamentele ce ar fi trebuit construite pe str. E. au fost încheiate în perioada iulie 2007 - ianuarie 2008. Cererea de eliberare a certificatului de urbanism a fost depusă ulterior acestei perioade şi anume, la data de 05 august 2008. Or, în lipsa certificatului de urbanism, care a fost eliberat abia la data de 11 septembrie 2008, nu se putea elibera autorizaţia de construcţie.

Din cuprinsul certificatului de urbanism emis de Primăria Municipiului Timişoara, rezultă că regimul maxim de înălţime aprobat pentru acea zonă era de P-P+2E (maxim parter şi două etaje).

Or, toate planurile întocmite de către inculpat vizau construirea unui imobil de P-P+4E sau P-P+6E, situaţie în care autorizaţia de construcţie nu ar fi fost emisă niciodată întrucât contravenea regimului de înălţime aprobat pentru acea zonă. Inculpatul cunoştea de la început împrejurarea că autorizaţia de construcţie nu va fi eliberată niciodată pentru imobilul pe care afirmă că dorea să-l construiască pe str. E. din Timişoara.

Intenţia inculpatului de a frauda interesele părţilor vătămate rezultă şi din atitudinea sa cu privire la promisiunile de finalizare a lucrărilor de construcţie.

Dacă iniţial le-a comunicat părţilor vătămate că lucrările de construcţie vor fi finalizate în luna septembrie 2008, ulterior acest termen a fost amânat pentru octombrie 2008, apoi decembrie 2008 şi februarie 2009, pentru ca, în final, inculpatul să le comunice părţilor vătămate că nu se cunoaşte termenul la care vor fi finalizate lucrările.

În declaraţia sa, martora F.D. care a lucrat din luna ianuarie 2008 la firma administrată de inculpat, a arătat că în momentul în care s-a angajat la firmă, proiectul de pe str. E. fusese deja demarat, dar ceea ce a intrigat-o a fost faptul că inculpatul i-a solicitat să se prezinte clienţilor firmei sub un alt nume, decât cel real, respectiv sub numele de N.I. Cerând explicaţii, inculpatul i-a povestit martorei că acest lucru este necesar pentru protecţia sa, în cazul în care vor veni clienţi nemulţumiţi la sediul firmei.

Din aspectele relatate de martora F.D. se desprinde faptul că, inculpatul avea reprezentarea încă din luna ianuarie 2008, că vor exista clienţi nemulţumiţi, întrucât imobilele nu vor fi construite.

În depoziţiile sale, martora P.R a relatat că a lucrat la firma inculpatului o perioadă foarte scurtă de timp, începând cu data de 01 august 2008. În perioada cât ea s-a aflat în firmă inculpatul a refuzat să se prezinte la controalele Gărzii Financiare şi a afirmat că doreşte să-şi deschidă o altă firmă (cu posibilitatea de a lăsa datoriile în sarcina SC E. SRL).

Aceeaşi martoră a mai precizat că la sediul firmei s-au prezentat mai mulţi clienţi nemulţumiţi de faptul că nu se efectuează nicio lucrare nici pe str. E. şi nici pe str. B., situaţie în care a realizat faptul că lucrurile nu sunt în regulă. În acest context l-a întrebat pe un alt angajat al firmei (K.T.) ce se întâmplă, acesta răspunzându-i că nu ştie dacă inculpatul nu cumva a minţit părţile vătămate. Sub acest aspect este de reţinut faptul că inclusiv angajaţii firmei se îndoiau de intenţia reală a inculpatului de a construi cele două imobile promise.

Martora F.A. a confirmat împrejurarea că în toamna anului şi începutul anului 2008 nu exista niciun demers efectuat pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru imobilul de pe str. E., întrucât luna martie a primit de la inculpat un teanc de dosare pentru a le depune la autorităţi în vederea obţinerii avizelor necesare demarării proiectului de pe str. E. este atestată.

De asemenea, martora M.A., care a lucrat ca secretară la SC E., a menţionat faptul că inculpatul L.M.S., pentru a convinge părţile vătămate de veridicitatea ofertelor sale, nu a ezitat să se prezinte sub diferite titulaturi pentru a-şi crea imaginea unui om onest. Astfel, martora l-a auzit pe inculpat prezentându-se ca preot, arhitect, manager, director.

Martorul P.A., proprietarul terenului de pe str. E. teren pe care se dorea construirea imobilului, a confirmat caracterul fraudulos al activităţilor desfăşurate de inculpat.

Acest martor a arătat că l-a cunoscut pe inculpat prin intermediul fratelui său, acesta spunându-i că L.M.S. doreşte să-şi extindă afacerile pe care le are la Cluj, în Timişoara.

Primind asigurări că toate activităţile se vor desfăşura conform legii, martorul P.A. a încheiat cu inculpatul, în calitate de reprezentant al SC E. SRL, un contract de asociere în participaţiune, conform căruia familia P. punea la dispoziţia E. terenul aflat în proprietatea sa în schimbul unor apartamente promise în imobilul ce urma să fie construit.

Martorul a mai precizat că i-a solicitat inculpatului să nu primească de la nicio persoană bani în avans, doar pe baza unor antecontracte, după care a plecat din ţară pentru o perioadă de 6 luni.

La întoarcerea în ţară, martorul a constatat că inculpatul a ignorat condiţiile puse de el şi a primit bani cu titlu de avans, invocând faptul că este în curs de a obţine autorizaţia de construcţie şi că lucrările vor demara la data de 01 martie 2008 afirmaţia care s-a dovedit ca fiind nereală, în condiţiile în care în luna martie 2008 nu fusese eliberat nici certificatul de urbanism.

Acelaşi martor a arătat că, realizând că inculpatul nu respectă clauzele contractuale şi fiind căutat de către clienţii cărora le-a luat banii în avans, s-a interesat la autorităţi în legătură cu motivele pentru care inculpatul nu a intrat în posesia autorizaţiilor, constatând că de fapt firma inculpatului nu respectase dispoziţiile legale. În acest context, martorul P.A. a înaintat o acţiune civilă prin care a solicitat rezilierea contractului de asociere semnat în anul 2007, acţiune care a fost admisă printr-o sentinţă a Judecătoriei Timişoara.

În ceea ce priveşte imobilul situat pe str. B. din Timişoara, la fel ca şi în situaţia imobilului de pe str. E., în momentul încheierii antecontractelor, inculpatul a adus la cunoştinţă părţilor vătămate că întreaga documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie este depusă la Primăria Timişoara, urmând ca aceasta să fie eliberată în foarte scurt timp.

La fel ca şi în celelalte cazuri, inculpatul a ascuns părţilor vătămate situaţia reală de fapt la data încheierii contractelor, în şi anume că, nu fusese depusă nicio cerere sau documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie.

De asemenea, din examinarea actelor dosarului rezultă că antecontractele vizând apartamentele ce ar fi trebuit construite pe str. B. au fost încheiate în aprilie 2008 - 3 contracte şi în iunie 2008 - un contract. Or, la data de 21 aprilie 2008 când a fost încheiat contractul cu familia N., celelalte două contracte fiind anterioare, certificatul de urbanism pentru imobilul de pe str. B. nu fusese eliberat.

Cererea de eliberare a certificatului de urbanism a fost depusă abia la data de 22 aprilie 2008.

În lipsa certificatului de urbanism, care a fost eliberat abia la data de 14 mai 2008, nu putea fi eliberată autorizaţia de construcţie.

Referitor la contractul încheiat cu partea vătămată B.R.I. la data de 16 iunie 2008, dată la care certificatul de urbanism fusese eliberat, din declaraţia martorei S.A., preşedintele Asociaţiei de Proprietari care locuiesc în imobilul de pe str. B., rezultă că abia în luna iunie 2008 a semnat un contract cu SC E. SRL, contract care a fost luat de către inculpatul L.M.S., acesta justificând că doreşte să-l ştampileze, fără a-l mai restitui vreodată.

Aceeaşi martoră a mai menţionat că, după acest moment inculpatul a dispărut şi deşi lucrările ar fi trebuit să înceapă în luna august 2008 şi să fie finalizate până în decembrie 2008, acest lucru nu s-a mai întâmplat.

Adresele emise de Primăria Municipiului Timişoara, din data de 06 octombrie 2008 şi din data de 16 ianuarie 2009 confirmă faptul că SC E. SRL nu a depus niciodată la această instituţie documentaţia tehnică în vederea eliberării autorizaţiei de construcţie pentru cele două imobile din strada E. şi din strada B. din Timişoara.

Aşadar, din probele dosarului, rezultă că inculpatul a acţionat în mod premeditat, cu intenţia de a înşela părţile vătămate, pe care inducându-le în eroare, le-a determinat să contracteze apartamente pe baza unor proiecte imobiliare fictive şi să facă plăţi către acesta.

Inducerea în eroare a părţilor vătămate rezultă din modalitatea în care recurentul inculpat a conceput activitatea infracţională, scopul fiind acela de a obţine un folos material injust.

Astfel, inculpatul şi-a atras potenţialii cumpărători, în urma publicităţii firmei sale şi a lucrărilor pe care urmează să le execute, prin presa locală, respectiv ziarul P. şi prin internet şi pentru a-i convinge să încheie antecontractele şi să achite sume de bani cât mai mari cu titlu de avans, acesta a recurs la diverse metode şi anume, oferirea de reduceri substanţiale (15-20%) în cazul în care beneficiarul plătea preţul integral sau un avans apropiat de acesta; afirma că are şi alte lucrări de aceeaşi anvergură în Timişoara şi că a executat şi construcţii pentru biserica protestantă; îndemna clienţii să se grăbească fiindcă va creşte preţul pe metru pătrat, sau că este ultimul apartament care mai este de vânzare sau că acesta este rezervat pentru o altă persoană.

În aceste împrejurări părţile vătămate au încheiat antecontracte, fiindu-le prezentată o stare de fapt nereală, iar dacă acestea ar fi cunoscut situaţia reală nu le-ar mai fi încheiat.

Totodată atitudinea inculpatului, la solicitarea părţilor vătămate de a le fi restituite sumele de bani reprezentând avansul achitat pentru cumpărarea apartamentelor, este relevantă în aprecierea laturii subiective, rezultând fără echivoc intenţia inculpatului, în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

De altfel, inculpatul a recunoscut împrejurarea că a încasat de la părţile vătămate sumele de bani plătite drept avans şi că părţile vătămate sunt îndreptăţite să-şi recupereze banii, dar consideră că nu a acţionat cu intenţia de a înşela, considerând că acest proces este de natură civilă, întrucât a depus diligente necesare pentru construirea imobilului.

De asemenea, se constată că susţinerea inculpatului în sensul că faptele sale nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de folosire a instrumentelor oficiale false şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată este lipsită de suport probator.

Înalta Curte are în vedere că, esenţial pentru existenţa unei infracţiuni este să se stabilească dacă fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina făptuitorului.

Potrivit art. 286 alin. (1) C. pen. anterior, constituie infracţiune fapta de falsificare a unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare.

Toate infracţiunile de fals au un obiect material asupra căruia făptuitorul acţionează.

În cazul infracţiunii prevăzută de art. 286 alin. (1) C. pen. anterior acţiunea de fals se realizează în două modalităţi:

a) contrafacere, care constă în confecţionarea unui instrument care îl imită pe cel adevărat;

b) alterare, care constă în modificarea unui instrument adevărat.

Potrivit art. 287 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, folosirea instrumentelor false arătate în art. 286 C. pen. anrterior.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe juridice, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat sau îl încredinţează unei alte persoane spre folosire.

În conţinutul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată intră atât falsificarea unui înscris preexistent cât şi plăsmuirea, crearea, născocirea în mod fraudulos a unui astfel de înscris de natură să producă:consecinţe juridice cu condiţia ca înscrisul falsificat să fi fost folosit sau încredinţat unei alte persoane spre folosire.

Fapta inculpatului L.M.S., care în perioada aprilie 2007 - iunie 2008 în calitate de administrator al SC E. SRL a folosi mai multe ştampile cu impresiuni ce le imită pe cele emise în mod legal şi anume, ştampilele conţinând impresiunile: V.M.V. - inginer Verificator Proiecte - România MLPAT - B l,Cc,D,E,F, „T.l.l. - inginer Verificator Proiecte - România MLPAT - A1,A2,A3" de genul celor emise de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului „Registrul Urbaniştilor din România + specialist cu drept de semnătură RUR - R.Z. Arhitect - de genul celor emise de Registrul Urbaniştilor din România, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosire a instrumentelor false.

Totodată, se reţine că inculpatul a falsificat, prin folosirea de instrumente oficiale falsificate şi folosit mai multe înscrisuri sub semnătură privat, respectiv documentaţia întocmită pentru obţinerea avizelor de construcţie, înaintată organelor în drept, iar înscrisurile adresate de către inculpat Primăriei Timişoara au fost falsificate nu numai aplicarea impresiunii unei ştampile falsificate, ci şi prin aplicarea semnăturilor martorilor T.l., Z.R. şi V.V., fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Cu privire la critica formulată de inculpat referitoarea la greşita soluţionare a legii civile, întrucât obligaţiile sale ce izvorăsc din încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare cu părţile vătămate sunt identice cu cele din Dosarul nr. 5589/30/2009 al Tribunalului Timiş, se constată că sunt neîntemeiate.

Din examinarea actelor dosarului, instanţa de recurs reţine că, prin sentinţa comercială nr. 1856 din 30 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 s-au dispus, printre altele, obligarea pârâtului L.M.S. să suporte din averea proprie pasivul debitoarei SC E. SRL şi autorizarea creditorilor N.D. şi N.I.E., C.G.O. şi P.M. (părţi civile în prezentul proces penal) să execute silit creanţele lor.

De asemenea, sentinţa menţionată nu este irevocabilă, cauza comercială fiind pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, (Dosar nr. 5589/30/2009 din 01 februarie 2012) în faza de recurs, iar prin încheierea din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul amintit s-a dispus suspendarea judecăţii în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cererile de admitere a creanţei au fost formulate după începerea procesului penal: părţile vătămate/creditorii N.D. şi N.I.E. au formulat plângere penală la data de 16 iunie 2008, iar cerere de admitere a creanţei la data de 23 mai 2011 (Dosar nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 al Tribunalului Timiş, secţia comercială); partea vătămată/creditorul C.G.O. a formulat plângere penală la data de 08 mai 2009, iar cerere de admitere a creanţei la data de 25 iulie 2011 (Dosar nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 al Tribunalului Timiş, secţia comercială); partea vătămată/creditorul P.A.M. a formulat plângere penală la data de 09 octombrie 2008, iar cerere de admitere a creanţei la data de 25 noiembrie 2011 (Dosar nr. 5589/30/2009 din 18 septembrie 2009 al Tribunalului Timiş, secţia comercială).

Pe de altă parte, valoarea prejudiciului cauzat părţilor vătămate prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost în mod corect stabilită de instanţa de fond şi instanţa de apel, în raport de probele administrate, respectiv antecontractele de vânzare - cumpărare, chitanţele care atestă plata de către părţile vătămate a avansului pentru apartamentele pe care doreau să le cumpere, declaraţiile părţilor vătămate, coroborate cu declaraţiile inculpatului şi ale martorilor, astfel că în mod justificat s-a apreciat că nu exită nelămuriri sub acest aspect şi nu este necesar a se efectua o expertiză contabilă.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile se constată următoarele:

În ceea ce priveşte efectele abrogării art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior şi reincriminarea faptei de înşelăciune în art. 244 C. pen., instanţa de recurs constată că este în prezenţa situaţiei descrise de art. 5 C. pen. şi anume, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Primul termen în recurs a fost stabilit aleatoriu la data de 26 februarie 2014. În speţă, de la data pronunţării deciziei din apel, 20 septembrie 2013 şi până la data soluţionării recursului au intrat în vigoare Legea nr. 87/2012 cu referire, în cauza de faţă, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp şi cu privire la normele care guvernează înşelăciunea, folosirea instrumentelor oficiale false şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, a fost abrogat C. pen. anterior şi a intrat în vigoare un alt C. pen.

În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de inculpat instanţa de recurs urmează să analizeze:

Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care sunt acuzaţi. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;

Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;

Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care sunt acuzaţi.

Examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.

Dată fiind abrogarea art. 215 C. pen. anterior, art. 287 C. pen. anterior şi art. 290 C. pen. anterior şi incriminarea înşelăciunii la art. 244 C. pen., a folosirii instrumentelor oficiale false la art. 318 C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată la art. 322 C. pen., instanţa de recurs a comparat conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de legea veche, vechiul C. pen. şi faţă de conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de legea nouă (C. pen.). Comparaţia este necesară pentru a verifica incidenţa art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2013, respectiv situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Instanţa va analiza influenţa modificărilor legislative strict cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzată inculpata, având în vedere că, deşi un text de lege cu aceeaşi denumire marginală se poate regăsi într-o altă lege, eliminarea unui element de care depindea caracterul penal doar pentru inculpată conduce la dezincriminarea faptei faţă de aceasta.

Art. 215 înşelăciunea

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 287 Folosirea instrumentelor oficiale false

Folosirea instrumentelor false arătate în art. 286 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Folosirea fără drept a unui sigiliu ori a unei ştampile cu stema ţării se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Art. 290 Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folos este înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Art. 244 înşelăciunea

Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Art. 318 Folosirea instrumentelor false

Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Art. 322 Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Abrogarea textelor de lege care au stat la baza acuzaţiilor formulate în cauză nu este echivalentă cu dezincriminarea faptelor. Dezincriminarea operează in rem înlăturând răspunderea subiectului prin aceea că, fapta nu mai este prevăzută de legea penală, în timp ce modificarea textelor de lege incidente în cauză are în vedere o condiţie care dădea faptei în legea veche un caracter calificat. La 01 februarie 2014, data abrogării normelor de la art. 215 C. pen. a intrat în vigoare art. 244 C. pen., care cuprinde toate elementele din acuzaţia pentru care a fost trimisă în judecată inculpatul.

În ceea ce o priveşte pe inculpatul L.M.S. acuzaţia faţă de care a fost condamnat a constat în aceea că, acesta, în calitate de asociat şi administrator la SC.E. SRL Timişoara, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a indus şi menţinut în eroare un număr de 21 de persoane cu ocazia încheierii, în perioada aprilie 2007 - iunie 2008 a unor antecontracte de vânzare-cumpărare a unor apartamente ce urmau să fie construite într-un imobil de pe str. E., al cărui regim de construire, prezentat părţilor vătămate era cu mult peste normele legale în vigoare şi a unor apartamente ce urmau să fie construite la mansarda unui bloc de pe str. B.

Elementul material al laturii obiective în ceea ce îl priveşte pe B. inculpatul L.M.S., respectiv inducerea în eroare a părţilor vătămate, nu prezintă diferenţe între art. 215 C. pen. anterior şi art. 244 alin. (1) din Noul C. pen.

Caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.

Faţă de cele ce preced, instanţa va compara efectele acuzaţiei din legea veche (art. 215 C. pen. anterior şi efectele acuzaţiei în legea nouă, art. 244 alin. (1) şi (2) NC. pen.).

Legea veche prevedea o sancţiune de la 10 ani la 20 ani închisoare, iar legea nouă prevede un minimum de 6 luni şi un maxim de 3 ani închisoare astfel că legea nouă va retroactiva.

La stabilirea pedepsei ce se va aplica inculpatului pentru această infracţiune, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs nu va face o nouă individualizare a sancţiunii atât cu privire la cuantum, cât şi cu privire la modalitatea de executare, ci doar va reduce proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de fond şi cea de apel (către minimum, mediu, sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu, sau maximul special).

Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va stabili o sancţiune la nrinimul special prevăzut de legea nouă, astfel cum a procedat şi instanţa de fond care a stabilit aceeaşi sancţiune la minimul special prevăzut de textul incriminator.

Cu privire la celelate infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, se constată că legea penală mai favorabilă, din perspectiva cuantumului pedepsei este legea veche.

Comparând conţinutul reglementărilor menţionate înainte şi după intrarea în vigoare a noului C. pen. cu referire şi la modificările intervenite în legi speciale, instanţa de recurs constată că nu au intervenit modificări nici cu privire la conţinutul constitutiv al infracţiunii de folosire a intrumentelor falsificate prevăzută de art. 287 C. pen. anterior şi nici cu privire la limitele minimă şi maximă ale sancţiunii.

În aceste condiţii, referitor la această infracţiune aplicarea legii penale mai favorabile se va face în raport de conţinutul vechii reglementări şi de sancţiunea prevăzută de această reglementare, cu limite de pedeapsă 3 luni la 3 ani închisoare.

Astfel, infracţiunea de folosire a intrumentelor falsificate prevăzută de art. 287 C. pen. anterior prevedea limite de pedeapsă cuprinse între 3 luni la 3 ani, iar în noua reglemenatre prevăzută de art. 318 C. pen. prevede limite de pedeapsă 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură private prevăzută de art. 290 C. pen. anterior, se constată că aceasta prevedea limite de pedeapsă cuprinsă între 3 luni la 2 ani închisoare sau cu amendă, iar în noua reglementare prevăzută de art. 322 C. pen., limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Analizând comparativ dispoziţiile corespondente din legile penale succesive, se poate conchide că legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură private, este legea veche deoarece limitele de pedeapsă (3 luni la 2 ani închisoare) sunt mai mici decât cele prevăzute de legea nouă (6 luni la 3 ani sau cu amendă).

Dată fiind împrejurarea că la individualizarea pedepsei instanţa de fond s-a orientat la minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de înşelăciune, Înalta Curte, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, va proceda la individualizarea pedepsei la minimul special prevăzut de legea stabilită ca fiind mai favorabilă, deoarece individualizarea pedepsei nu mai poate fi reapreciată de către instanţa de recurs, care are obligaţia de a efectua o transpunere proporţională a pedepsei stabilite pe legea anterioară în intervalul de pedeapsă prevăzut de legea nouă, mai favorabilă.

În ceea ce priveşte pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, sub aspectul condiţiilor de existenţă nu există diferenţe între cele două reglementări.

Atât dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen. anterior, cât şi dispoziţiile art. 38 alin. (1) C. pen. anterior, stabilesc că există concursul de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.

Între cele două reglementări privitoare la pluralitatea de infracţiuni există diferenţe majore cu privire la regimul sancţionator.

În vechea reglementare, pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni se stabilea în baza cumulului juridic cu posibilitatea aplicării unui spor până la 5 ani.

Noul C. pen. instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului cumulului juridic cu aplicarea unui spor obligatoriu şi fix constând în o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Întrucât în vechea reglementare aplicarea unui spor era facultativă, iar în noul C. pen. aplicarea sporului în cazul concursului de infracţiuni este obligatoriu, sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. anterior sunt dispoziţii mai favorabile, fapt pentru care va reţine incidenţa acestora ca lege penală mai favorabilă.

În ce priveşte instituţia autonomă a unităţii legale de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, comparând cele două Coduri, Înalta Curte reţine că există diferenţe sub aspectul condiţiilor de existenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din noul C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Art. 41 alin. (2) C. pen. anterior stabileşte că infracţiunea continuată există când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Noua reglementare impune o nouă condiţie pentru existenţa unităţii legale de infracţiuni şi anume unicitatea subiectului pasiv, împrejurare în raport de care apreciază Înalta Curte că legea veche constituie legea penală mai favorabilă şi va reţine incidenţa dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

Întrucât în cauza dedusă judecăţii inculpatul a comis mai multe acte materiale în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, însă împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi, reţinerea dispoziţiilor art. 35 din noul C. pen. ar implica reţinerea mai multor infracţiuni în concurs real cu posibilitatea agravării sancţiunii, considerente pentru care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că legea anterioară este mai favorabilă sub aspectul instituţiei autonome a infracţiunii continuate.

Totodată, se constată că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza-a II-a, b), d) şi g) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani are corespondent în art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut şi pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 68 C. pen.

De asemenea, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi g) C. pen. anterior, are corespondent în art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 65 C. pen.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de petenta L.L.M., referitor la greşita aplicare a legii, respectiv aplicarea în cauză a dispziţiilor art. 163 C. proc. pen. anterior, se constată că este neîntemeiat şi urmează să fie respins.

Potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere reală şi constau în disponibilizarea până la soluţionarea definitivă a cauzei a bunurilor şi veniturilor inculpatului, în vederea asigurării reparării pagubei cauzate prin infracţiune.

Înalta Curte reţine că inculpatul L.M.S. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 1731/P/2008 din data de 04 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în forma continuată, faptă prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi folosire de instrumente oficiale falsificate în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 287 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Din materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească a rezultat că prin inducerea în eroare a unui număr de 21 de părţi vătămate, prejudiciul pe care inculpatul l-a cauzat în patrimoniul acestora se ridică la suma de 313.900 euro.

Faţă de această situaţie, instanţa de fond a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra autoturismului marca M. şi serie motor, aparţinând inculpatului, - până la concurenţa sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile.

Referitor la susţinerile petentei L.L.M. în sensul că în mod greşit s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra autoturismului întrucât acesta este proprietatea sa personală, dobândindu-l ca dar de nuntă în timpul căstoriei, se constată că sunt neîntemeiate.

Din actele dosarului rezultă că autoturismul în litigiu constituie proprietate comună a inculpatului şi a soţiei sale, iar prin luarea măsurii asigurătorii nu au fost încălcate prevederile art. 163 alin. (2) C. proc. pen., întrucât regimul juridic al proprietăţii codevălmaşe a soţilor presupune că dreptul de proprietate al inculpatului se întâlneşte cu dreptul de proprietate al soţiei sale în fiecare părticică materială a bunului mobil ce face parte din masa bunurilor comune dobândite de soţi (decizia penală nr. 2616 din 29 august 2012 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Pe de altă parte, în certificatul de înmatriculare şi în cartea de identitate privind autoturismului asupra căruia a fost instituită măsura sechestrului asigurător apare ca proprietar inculpatul L.M.S., aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Totodată, autoturismul figurează ca bun impozabil pe numele inculpatului, fapt ce ar permite înstrăinarea acestuia fără acordul soţiei.

Cum bunul ce a format obiectul măsurii asigurătorii a fost dobândit de inculpat şi soţia sa, în timpul căsătoriei acestora, potrivit principiului comunităţii de bunuri, regimul juridic al acestui bun este acela al proprietăţii codevălmaşe.

Prin urmare, aspectul că acest autoturism a fost dobândit în timpul căsătoriei părţilor, justifică măsura asigurătorie dispusă în cauză, operând prezumţia comunităţii bunurilor.

Pe de altă parte, se constată că motivele care au fost avute în vedere la instituirea sechestrului asiguători respectiv, pentru asigurarea recuperării prejudiciului cauzat părţilor vătămate, nu s-au schimbat, iar ridicarea sechestrului asigurător ar eluda scopul pentru care acesta a fost instituit.

De asemenea, se mai reţine că, legea nu face nici o distincţie în privinţa bunurilor comune sechestrate, motiv pentru care nu poate fi primită apărarea petentei L.L.M., în sensul că în calitate de soţie a inculpatului ar fi prejudiciată de bunurile dobândite în cursul căsătoriei.

Aşadar, se constată că recursul petentei L.M.L. este neîntemeiat şi urmează să fie respins, instanţa de fond şi instanţa de apel făcând o corectă aplicare a legii, atunci când au dispus şi au menţinut măsura sechestrului asigurător ausupra autorurismului marca M., aparţinând inculpatului L.M.S., până la concurenţa sumelor acordate părţilor civile cu titlu de despăgubiri civile.

Totodată, calea de atac exercitată de partea civilă P.A.M. şi de recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. este inadmisibilă.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen. anterior, nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. anterior nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 362 C. proc. pen. anterior, pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu; b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. anterior pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.

Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că partea civilă P.A.M. şi petenţii L.F.C. şi A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA. Sinod V. nu au declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 473 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Timiş, în Dosarul nr. 2373/30/2011, iar prin decizia penală nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, nu a fost modificată soluţia dispusă prin sentinţă menţionată, recusurile acestora fiind inadmisibile.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la interpretarea art. 72 C. pen., privind computarea reţinerii şi arestării preventive.

În temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, va admite recursul declarat de inculpatul L.M.S. împotriva deciziei penale nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Va casa în parte decizia recurată, cât şi sentinţa penală nr. 473 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile şi rejudecând în aceste limite:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. anterior şi le repune în individualitatea lor:

- 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. anterior;

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire a instrumentelor oficiale false în formă continuată, prevăzută de art. 287 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

- 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior va schimba încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., va condamna pe inculpatul L.M.S. la pedeapsa de 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., va contopi pedepsele principale de 6 luni închisoare, 6 luni închisoare şi 4 luni închisoare, aplicate inculpatului; în final acesta executând pedeapsa principală cea mai grea de 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

Va menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentele părţi civile L.L.M., P.A.M. şi de recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. împotriva deciziei penale nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Va obliga recurentele părţi civile L.L.M., P.A.M. şi recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. la plata sumei de câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursul declarat de inculpatul L.M.S., vor rămâne în sarcina statului, iar suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la interpretarea art. 72 C. pen., privind computarea reţinerii şi arestării preventive.

Admite recursul declarat de inculpatul L.M.S. împotriva deciziei penale nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Casează în parte decizia recurată, cât şi sentinţa penală nr. 473 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile şi rejudecând în aceste limite:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. anterior şi le repune în individualitatea lor:

- 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. anterior;

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire a instrumentelor oficiale false în formă continuată, prevăzută de art. 287 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

- 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior schimbă încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. anterior raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul L.M.S. la pedeapsa de 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., contopeşte pedepsele principale de 6 luni închisoare, 6 luni închisoare şi 4 luni închisoare, aplicate inculpatului; în final acesta executând pedeapsa principală cea mai grea de 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii.

II. Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentele părţi civile L.L.M., P.A.M. şi de recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. împotriva deciziei penale nr. 179/A din 20 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentele părţi civile L.L.M., P.A.M. şi recurenţii L.F.C., A.G., Biserica Protestantă Evanghelic Lutherană CA Sinod V. la plata sumei de câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursul declarat de inculpatul L.M.S., rămân în sarcina statului, iar suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3502/2011. Penal. Infracţiuni de evaziune...		ICCJ. Decizia nr. 1231/2011. Penal. Falsul intelectual (art. 289... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: