ICCJ. Decizia nr. 1625/2011. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1625/2011

Dosar nr. 506/30/2010

Şedinţa publică din 21 aprilie 2011

Asupra recursului penal de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 440/PI din 27 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 506/30/2010, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul R.C., domiciliat în Bocşa, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 313 din Legea nr. 95/2006 a respins cererea Spitalului Clinic Judeţean de Urgentă Timişoara privind obligarea inculpatului la plata sumei de 500,45 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş nr. 860/P/2008, emis la data de 20 ianuarie 2010 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 506/30/2010 la data de 27 ianuarie 2010, inculpatul R.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută si pedepsită de art. 183 C. pen.

În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului că la data de 23 septembrie 2006 l-a lovit cu pumnii si picioarele pe numitul V.Ş., care, din cauza acestor lovituri, a decedat la data de 07 octombrie 2006.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv: adresa din 11 octombrie 2006 a I.P.J. Timiş, raportul de autopsie din 21 decembrie 2006 a I.M.L. Timişoara, procesul verbal de constatare întocmit la data de 23 septembrie 2006 de către Postul de Politie Tormac, procesul verbal de constatare întocmit de I.P.J. Timiş la data de 10 octombrie 2006, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 17 martie 2008, procesul verbal de conducere în teren, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor R.R., S.C., Z.M., V.C., D.A., M.D., referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, raportul de expertiză medico-legală din al I.M.L. Timişoara, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 23 septembrie 2006, poliţiştii din cadrul Postului de Poliție Tormac au fost alertaţi prin intermediul serviciului de urgentă 112 în legătură cu prezenţa unui bărbat care părea a fi bătut. Aceştia s-au deplasat la locuinţa martorului D.A.D., din satul Cadar. In curte a fost găsit întins pe jos numitul V.Ş. care, potrivit procesului verbal întocmit de către organele de cercetare, se afla în stare evidentă de ebrietate şi prezenta urme de violenţă. Victima a fost puţin cooperantă, adresându-le injurii poliţiştilor în momentul în care au întrebat ce s-a întâmplat, într-un final afirmând că a fost bătut într-un local din judeţul Caraș-Severin. Apoi, la faţa locului a sosit ambulanţa, care a transportat victima la Spitalul Judeţean de Urgentă Timişoara, unde a fost internată la data 23 septembrie 2006.

S-a constatat că în momentul internării, victima prezenta următoarele leziuni: echimoză în regiunea temporo-zigomatică dreapta, fractură cu uşoară deplasare arc mediu coasta VIII. S-a subliniat faptul că în momentul internării victima nu prezenta linii de fractură la craniu sau coloana cervicală.

De asemenea, conform foii de prezentare eliberată de U.P.U. Spitalul Judeţean Timişoara, în momentul internării victima nu a pus probleme chirurgicale de urgenţă, recomandându-se monitorizarea medicală până la trecerea stării de ebrietate. A doua zi, la data de 24 septembrie 2010, în ciuda avizului medical contrar, V.Ş. a fost externat la cererea sa. După ce a părăsit spitalul, victima s-a întors pe raza localităţii Tormac, unde a cerut bani mai multor persoane şi a încercat să-şi găsească de lucru, fără succes însă, întrucât era cunoscut ca un obişnuit consumator de băuturi alcoolice

La un moment dat, victima a ajuns la locuinţa martorului V.C., cerându-i acestuia să-1 angajeze. A rămas aici timp de 2 zile, după care martorul i-a dat victimei suma de 10 lei şi cerut să plece întrucât nu era serios şi prezenta probleme de sănătate.

La data de 06 octombrie 2006, martorul V.C. l-a găsit pe V.Ş. pe marginea drumului dintre localităţile Şoşdea şi Măureni, în stare de semiconstientă motiv pentru care a alertat organele de politie din comuna Măureni şi a transportat apoi victima la spitalul din Gătaia. De aici, V.Ş. a fost transportat de urgenţă la Spitalul Judeţean Timişoara, unde a fost internat la data de 06 octombrie 2006 cu diagnosticul de hematom subdural acut fronto-temporo-parietal stâng operat. A doua zi, la data de 07 octombrie 2006 victima V.Ş. a decedat.

Potrivit raportului de autopsie întocmit de I.M.L. Timişoara, moartea victimei a fost de natură violentă, ea datorându-se hematomului subdural, hemoragiei leptomeningee şi contuziilor cerebrale şi de trunchi cerebral, consecutive unui traumatism cranio-cerebral, survenit în cadrul unui politraumatism. In continuare, medicul legist a mai indicat că leziunile de violenţă pot data din 23 septembrie 2006 şi pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri dure.

Instanţa de fond a reţinut că unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispoziţiile art. 5² C. proc. pen. este cel al prezumţiei de nevinovăţie, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale în cadrul unui proces public desfăşurat cu respectarea dreptului la apărare.

Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie simplă, ce poate fi răsturnată, însă numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăţie. In situaţia în care, în urma administrării probatoriului în cauză, rezultă anumite dubii în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, acestea vor fi interpretate în favoarea acestuia întrucât, în situaţia în care dispune condamnarea unei persoane, instanţa de judecată este obligată să dovedească, fără echivoc vinovăţia acesteia, lucru imposibil de realizat în situaţia existentei unor dubii.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că în privinţa inculpatului R.C. vinovăţia acestuia nu este dovedită, existând numeroase dubii sub acest aspect.

S-a arătat că organele de urmărire penală şi-au întemeiat concluziile, în primul rând, pe declaraţiile martorului S.C. care, în faza de urmărire penală, a relatat că în perioada cât a lucrat la inculpatul R.C. a asistat la un incident în cursul căruia inculpatul a bătut un bărbat al cărui nume nu îl cunoaşte dar pe care l-ar recunoaşte dacă îi va fi prezentată o fotografie. Martorul a precizat faptul că l-a văzut pe inculpat lovind victima cu pumnii şi picioarele, până ce acel cioban a rămas la pământ, fără să mai mişte. în acel context, inculpatul, ajutat de fiul său, l-au urcat pe V.Ş. în maşină şi l-au dus la Cadar, de unde a fost luat de salvare, aceste aspecte cunoscându-le din relatările inculpatului.

Instanţa de fond a apreciat că în privinţa acestei declaraţii există numeroase suspiciuni. In primul rând nu a fost lămurită împrejurarea pentru care această declaraţie a apărut după trecerea unui interval de un an şi jumătate de la data incidentului, respectiv la 02 aprilie 2008 în condiţiile în care se reţine că victima V.Ş. ar fi fost bătut la data de 23 septembrie 2006, nimeni neputând explica o asemenea întârziere.

Mai mult decât atât, potrivit declaraţiilor martorului S., acesta a lucrat pentru inculpatul R. până la data de 30 martie 2008, deci cu 3 zile înainte de a declaraţii împotriva acestuia. în aceste condiţii, instanţa a considerat că există dubii în legătură cu afirmaţiile martorului S., acestea putând fi determinate de neînţelegerile avute cu inculpatul, neînţelegeri care au condus în final la plecarea martorului de la inculpat.

În cursul cercetării judecătoreşti, martorul S.C. nu a putut fi audiat întrucât nu a fost găsit, el lucrând doar sezonier pe raza comunei Tormac, astfel că anumite contradicţii existente în cuprinsul declaraţiilor sale nu au putut fi lămurite.

În primul rând, martorul S. a precizat faptul că atât victima, cât şi inculpatul, în momentul incidentului, se aflau într-o evidentă stare de ebrietate. Or, nici un alt martor audiat în cauză, nu a susţinut această variantă. La data de 23 septembrie 2010 inculpatul a discutat cu martorul D.A. şi nici un moment acesta nu a lăsat să se înţeleagă faptul că inculpatul ar fi fost în stare de ebrietate.

O asemenea stare nu este reţinută nici în cuprinsul procesului verbal de constatare întocmit de poliţistul din comuna Tormac la data de 23 septembrie 2006.

Martorul S. a mai susţinut şi faptul că la incident ar fi asistat şi fiul inculpatului, martorul R.R., care nu ar fi intervenit între părţi, aspect negat însă de către acest martor.

Apoi, la data de 02 aprilie 2008 când a dat prima declaraţie, martorul S. a precizat că incidentul ar fi avut loc în toamna anului 2006, fără a putea preciza data exactă. Spre deosebire de acest moment, la data de 10 august 2009, când este audiat din nou, deşi a mai trecut o perioadă de 1 an şi 4 luni de la data primei declaraţii, martorul îşi aminteşte brusc faptul că incidentul s-ar fi petrecut la data de 22 septembrie 2010. In acest context, în opinia instanţei, declaraţiile martorului amintit sunt puţin credibile cu atât mai mult cu cât nici data de 22 septembrie 2006 nu este reţinută de către procuror ca dată a agresării victimei, aceasta fiind reprezentată de ziua de 23 septembrie 2006.

Sub acest aspect, organele de urmărire penală au acceptat această contradicţie, explicând faptul că este greu de crezut ca după atâta timp martorul să fie capabil să-şi amintească cu exactitate data incidentului. însă procurorul nu mai prezintă aceleaşi rezerve şi în momentul în care la data de 10 august 2009 martorul l-a recunoscut, după fotografie, pe numitul V.Ş.. Recunoaşterea a avut loc după trecerea unei perioade de 3 ani, în contextul în care martorul nu-i cunoştea numele victimei şi a avut contacte sporadice cu această persoană, ceea ce, în opinia instanţei, ridică anumite semne de întrebare în legătură cu capacitatea acestui martor de a efectua această recunoaştere.

Mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu se află nici un proces verbal de recunoaştere după fotografie a victimei. Doar martorul S.C. vorbeşte, în cuprinsul declaraţiei sale despre împrejurarea că l-a recunoscut pe V.Ş. după o fotografie prezentată de către organele de cercetare penală. In lipsa unui proces verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 91 C. proc. pen., instanţa a constatat că se află în imposibilitate de a proceda la verificarea împrejurărilor în care s-a realizat această recunoaştere, nefiind prezentată nici fotografia după care s-a realizat această recunoaştere, astfel că susţinerile martorului potrivit cărora a recunoscut victima ca fiind persoana bătută de către inculpat nu pot fi luate în considerare.

La dosarul cauzei se regăseşte şi un proces verbal de conducere în teren despre care organele de urmărire penală afirmă că a fost întocmit ca urmare a declaraţiilor martorului S., care a acceptat să conducă organele judiciare la locul unde a fost bătut numitul V.Ş. de către inculpat. Acest proces verbal a fost întocmit la data de 09 aprilie 2008, după trecerea unui interval de timp de 1 an şi 6 luni de la data incidentului. în cuprinsul procesului verbal s-a consemnat faptul că topografia locului s-a schimbat şi cu toate acestea martorul S. i-a condus pe poliţişti la locul de unde afirmă că a văzut bătaia aplicată de inculpat victimei.

Şi în privinţa acestui proces verbal de conducere în teren instanţa a avut anumite suspiciuni. S-a arătat că deşi acest proces verbal este semnat şi de un pretins martor asistent, organele de urmărire penală nu au respectat dispoziţiile art. 93 C. proc. pen. care stabilesc faptul că organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi este obligat să constate şi să consemneze în procesul verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenţi. Mai mult decât atât, nicăieri în cuprinsul procesului verbal nu se aminteşte de prezenţa vreunui martor asistent, precizându-se doar că această conducere în teren s-a realizat în prezenţa procurorului şi a organelor de cercetare penală, astfel că instanţa se află în imposibilitate de a verifica împrejurările în care s-a realizat această conducere în teren.

Este adevărat faptul că, în cursul urmăririi penale, a fost întocmit un raport de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat. Potrivit concluziilor acestui raport (din 17 martie 2008 al I.P.J. Caraş-Severin) pentru răspunsurile inculpatului la întrebările relevante (l-ai lovit pe V.Ş. în data de 23 septembrie 2006 şi declaraţia că l-ai găsit lovit pe V.Ş. este neadevărată) s-au evidenţiat modificări care sunt interpretate ca indici ai comportamentului simulat. însă, în opinia instanţei, doar acest raport de constatare, în lipsa altor probe certe de vinovăţie, nu poate conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, prezenta comportamentului simulat putând reprezenta doar un indiciu şi nicidecum o probă certă de vinovăţie.

Atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei. El a arătat că la data de 23 septembrie 2006 deplasându-se cu un autovehicul pe un drum agricol care mergea de la Bocşa spre satul Ersig, la marginea pădurii ce ţine de Ocolul Silvic Bocşa, pe marginea drumului, l-a găsit pe V.Ş. care era întins pe jos. A oprit maşina şi a coborât să vadă ce se întâmplă cu acea persoană, constatând că era în stare de ebrietate şi prezenta urme de violenţă. Atunci s-a hotărât să-l urce în maşină şi să-l transporte până în satul Cadar, care se afla în drumul său. A fost ajutat de fiul său, martorul R.R., şi l-a transportat până la Cadar, de unde a fost preluat de o ambulanţă ce fusese anunţată de martorul D.A.

Aceleaşi aspecte au fost relatate şi de martorul R.R.. în cauză au fost audiaţi mai mulţi martori - D.A., Z.l., V.C., M.D.. Niciunul dintre aceşti martori nu a reuşit să infirme susţinerile inculpatului.

Martorul D. a precizat că la data de 23 septembrie 2006 un bărbat (inculpatul) 1-a rugat să cheme o ambulanţă întrucât a găsit pe drum un bărbat beat şi bătut. Martorul a mai precizat că nimeni nu a reuşit să se înţeleagă cu victima, deşi la faţa locului au fost chemate şi organele de poliţie. Potrivit declaraţiilor martorului, V.Ş. i-a înjurat pe poliţişti, iar într-un final a arătat că ar fi fost bătut de cineva pe raza judeţului Caraș Severin.

Martorul D. a mai învederat faptul că victima a fost transportată la spital, dar a revenit a doua zi cu un taxi. Martorul i-a cerut să meargă la poliţie pentru a povesti cine l-a bătut, dar V.Ş. a refuzat, spunându-i că el a fost bătut în judeţul Caraș Severin şi nu se deplasează la Postul de Poliţie din Tormac. Aceste declaraţii au fost făcute în zilele de 25 septembrie 2006 şi 15 noiembrie 2006, la scurt timp după producerea incidentului.

Ulterior, la data de 28 octombrie 2008, după trecerea unui interval de timp de 2 ani, fără a oferi vreo explicaţie în legătură cu declaraţiile anterioare, martorul D. a precizat că nu victima i-ar fi spus că ar fi fost bătut pe raza judeţului Caraş-Severin ci inculpatul, procurorul luând în considerare această ultimă declaraţie, deşi primele două au fost scrise olograf de către martor.

Instanţa a constatat că primele declaraţii ale martorului D. (din 25 septembrie 2006 şi 15 noiembrie 2006) pot fi coroborate şi cu procesul verbal întocmit la data de 23 septembrie 2006 de către poliţiştii din cadrul Postului de Poliţie din Tormac. Aceştia au consemnat faptul că la data de 23 septembrie 2006, în urma unui apel de urgenţă 112, s-au deplasat în satul Cadar la numitul D.A., unde l-au găsit în curtea casei, întins pe jos pe numitul V.Ş., care prezenta urme de violenţă. Poliţiştii au mai consemnat faptul că au încercat să-l audieze pe V.Ş., dar acesta nu a vrut să dea nicio declaraţie, a început să înjure şi le-a comunicat faptul că a fost bătut la un bufet în judeţul Caraş-Severin, fără a putea preciza cu exactitate locul.

Acest proces verbal reprezintă o probă în cadrul procesului penal, în condiţiile prevăzute de art. 90 C. proc. pen., probă ce nu a fost înlăturată de către organele de urmărire penală în nici un fel.

În cauză au mai fost audiaţi şi martorii Z.l., V.C. şi M.D.

Martorul Z. a precizat că victima a lucrat la el în calitate de cioban perioadă de timp. După ce a plecat, a revenit după 2 sau 3 săptămâni şi a văzut că acesta avea vânătăi pe corp. Intrebându-l ce s-a întâmplat, victima i-ar fi transmis a fost bătut de către inculpat pentru că îi datora o sumă de bani.

La rândul său, martorul V.C. a indicat faptul că în momentul care a dorit să lucreze pentru el, victima s-a plâns că-l doare capul şi coastele, spunându-i că a fost bătut de către inculpat.

Ulterior, martorul a mai precizat că în momentul în care l-a găsit pe V.Ş. pe marginea drumului, la data de 06 octombrie 2006, acesta i-a spus că a fost bătut de cineva din comuna Tormac, la un grajd de cai. Apoi, i-a transmis că ar fi fost bătut de un taximetrist. în aceste condiţii, martorul a subliniat faptul că nu a reuşit să se înţeleagă cu numitul V.Ş., neavând încredere în afirmaţiile acestuia deoarece tot timpul îşi schimba declaraţiile.

În sfârşit, martorul M.D. a indicat faptul că a cunoscut victima, pe V.Ş., şi acesta obişnuia să consume băuturi alcoolice în cantităţi mari, cheltuindu-şi toţi banii pe băutură. In faza de urmărire penală martorul a menţionat că şi lui victima i-ar fi spus că a fost bătut de către inculpat, însă ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, martorul a revenit asupra acestei declaraţii şi a precizat că nu a auzit niciodată faptul că inculpatul l-ar fi bătut pe V.Ş.

Luând în considerare aceste declaraţii instanţa a constatat că aceste dovezi nu sunt în măsură să înlăture apărările inculpatului şi să conducă, implicit, la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie. După cum s-a arătat deja, susţinerile victimei s-au schimbat tot timpul, neputându-se stabili cu exactitate cine anume l-a bătut în ziua de 23 septembrie 2006. Iniţial, poliţiştilor din Tormac şi martorului D.A. Ie-a povestit că a fost bătut la un bufet situat în judeţul Caraș Severin, apoi martorilor Z. şi V. Ie-a comunicat faptul că ar fi fost bătut de inculpat, pentru ca ulterior aceluiaşi martor V. să-i transmită că a fost bătut la un grajd de cai sau de un taximetrist. Instanţa apreciază că astfel de declaraţii nu pot conduce la dovedirea, fără echivoc, a vinovăţiei inculpatului.

Organele de urmărire penală şi-au întemeiat soluţia de trimitere în judecată a inculpatului şi pornind de la concluziile raportului de autopsie din 21 decembrie 2006 întocmit de I.M.L. Timişoara. Potrivit acestui raport, moartea victimei a fost de natură violentă, ea datorându-se hematomului subdural, hemoragiei leptomeningee şi contuziilor cerebrale şi de trunchi cerebral, consecutive unui traumatism cranio-cerebral, survenit în cadrul unui politraumatism. în continuare, medicul legist a mai indicat faptul că leziunile de violenţă pot data din 23 septembrie 2006 şi pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri dure.

În interpretarea acestui raport, a fost întocmit şi un raport medico-legal de primă expertiză din 18 martie 2008 al I.M.L. Timişoara, din care rezultă că după descrierea şi dispoziţia leziunilor pe corpul victimei, cât şi după infiltratele craniene şi leziunile cerebrale constatate cu ocazia autopsiei, se poate opina că mecanismul de producere a acestor leziuni ar putea fi lovirea victimei cu un corp dur, urmată de căderea acesteia şi lovirea de corpuri sau planuri dure.

În faza de urmărire penală inculpatul a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se stabilească dacă între leziunile suferite de victimă la data de 23 septembrie 2006 şi decesul acesteia există legătură de cauzalitate şi dacă în cuprinsul foii de observaţie din momentul internării din data de 23. septembrie 2006 se regăsesc şi leziunile constatate cu ocazia efectuării autopsiei.

Această cerere în probaţiune a fost respinsă de procuror printr-o ordonanţă din data de 08 ianuarie 2010.

Cererea a fost reiterată şi în cursul cercetării judecătoreşti, fiind admisă prin încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2010. în consecinţă, la dosarul cauzei fiind depus raportul de primă expertiză medico-legală din 2010 al I.M.L. Timişoara.

În opinia instanţei, concluziile acestui raport sunt elocvente, ridicând şi mai multe dubii în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului. Astfel, referitor la stabilirea unei legături de cauzalitate între pretinsele leziuni suferite de către victimă la data de 23 septembrie 2006 şi moartea acesteia din data de 07 octombrie 2006, medicii legişti au concluzionat că datorită investigării insuficiente a cazului, determinată de părăsirea precoce a spitalului la data de 24 septembrie 2006, nu există date medicale obiective care să permită aprecierea certă a existenţei unei legături de cauzalitate între leziunile din data de 23 septembrie 2006 şi decesul victimei, neexcluzându-se producerea unor Iezii ulterioare acestei agresiuni. Mai mult decât atât, medicii au arătat că leziunile constatate în Foaia de observaţie din data de 23 septembrie 2006, în lipsa unor leziuni cerebrale traumatice, nu ar fi putut provoca decesul victimei.

Ca atare instanţa a constatat că la data de 23 septembrie 2006, când se pretinde că inculpatul a agresat victima, numitul V.Ş. a fost internat în spital. în momentul internării, potrivit Foii de observaţie din 2006 eliberată de Spitalul Cai Judeţean de Urgenţă Timişoara, victima a prezentat următoarele leziuni: echimoză în regiunea temporo-zigomatică dreapta şi fractură cu uşoară deplasare arc costal mediu coastă VIII stânga. Doar aceste leziuni nu au putut provoca decesul victimei. Nu se cunoaşte dacă la acel moment victima prezenta sau nu leziuni traumatice cerebrale interne întrucât acesta a părăsit spitalul a doua zi, la data de 24 septembrie 2006, la cererea sa şi împotriva avizului medicilor, fără a aştepta efectuarea unor investigaţii suplimentare. Or, sub acest aspect, cu uşurinţă se poate observa prezenţa unor dubii în legătură cu existenţa acestor leziuni cerebrale în momentul internării victimei la data de 23 septembrie 2006, dubii care trebuie interpretate în favoarea inculpatului, cu atât mai mult cu cât probele administrate în cauză au confirmat împrejurarea că victima V.Ş. obişnuia să consume băuturi alcoolice în cantităţi mari şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu victima în perioada 24 septembrie 2006 când a părăsit spitalul şi data de 06 octombrie 2006 când a fost internat din nou.

În sfârşit, instanţa a constatat că organele de urmărire penală au omis un aspect esenţial, de natură a elucida data la care s-au produs acele leziuni cerebrale. În cuprinsul raportului de expertiză medico-legală din 2010 (fila 64 dosar) medicii legişti au consemnat faptul că în absenţa efectuării unui C.T. nativ sau a unui R.M.N. cerebral, nu există date medicale de certitudine care să ateste prezenţa sau existenţa unor leziuni cerebrale la data de 23 septembrie 2006. Acest C.T. cerebral nativ a fost efectuat odată cu intervenţia neurochirurgicală la data de 06 octombrie 2006 şi a diagnosticat prezenţa unui hematom subdural acut/subacut, cu identificarea sursei de sângerare. Or, reinterpretarea lamei histopatologice preparat creier a condus la concluzia că leziunile cerebrale aveau o vechime de 1-3 zile. Altfel spus, leziunile care au determinat moartea victimei aveau o vechime de 1-3 zile, moartea producându-se la data de 07 octombrie 2006, astfel încât pretinsele lovituri aplicate de către inculpat la data de 23 septembrie 2006 nu au fost în măsură să determine moartea victimei.

Pentru aceste considerente, constatând că, pe de o parte, nu există suficiente probe că inculpatul ar fi agresat victima la data de 23 septembrie 2006, iar pe de altă parte, nu există legătură de cauzalitate între leziunile a căror existenţă a fost constatată la data de 23 septembrie 2006 şi decesul victimei intervenit la data de 07 octombrie 2006, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. instanţa a dispus achitarea inculpatului R.C. sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.

Împotriva sentinţei Tribunalului Timiş a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş criticând-o pentru netemeinicie pe motiv că printr-o greşită interpretare a probelor administrate în cauză s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Prin Decizia penală nr. 182/A din 29 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, reţinând în esenţă că din probele administrate nu rezultă cu certitudine că la data de 23 septembrie 2006 inculpatul a agresta victima şi că între leziunile constatate la data de 23 septembrie 2006 şi decesul victimei care a avut loc la data de 07 octombrie 2006 nu există legătură de cauzalitate.

Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara care a criticat-o ca netemeinică sub aspectul menţinerii soluţiei de achitare a inculpatului pronunţată de prima instanţă.

În dezvoltarea motivului de recurs, parchetul arată că instanţele au analizat superficial şi incomplet probele administrate în cauză, stabilind o situaţie de fapt neconformă cu adevărul şi concluzionând greşit că nu este dovedită vinovăţia inculpatului R.C.

Susţine parchetul că relevante în dovedirea săvârşirii faptei de către inculpat sunt declaraţiile martorilor Z.I., V.C., S.C., M.D., raportul de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat coroborate cu concluziile raportului de autopsie din 21 decembrie 2008 întocmit de I.M.L. Timişoara. Se mai arată că instanţele au dat deplină eficienţă raportului de expertiză medico-legală efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, neluând în considerare faptul că din cuprinsul foii de observaţie din 2006 eliberată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara rezultă că victima a prezentat leziuni uşoare şi la nivelul capului, victima plângându-se ulterior de dureri de cap martorilor V.C. şi Z.I.

În concluzie, se arată că din coroborarea probelor rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. şi că soluţia de achitare a acestuia se bazează pe interpretarea eronată a probelor.

În consecinţă, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., parchetul solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului.

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, procurorul a solicitat, în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru a se solicita avizul Comisiei de Avizare şi Control având în vedere concluziile contradictorii ale celor două expertize medicale efectuate în cauză.

Examinând hotărârile pronunţate în cauză atât prin prisma cazului de casare invocat dar şi cazurilor ce pot fi luate în considerare din oficiu conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de parchet nu este fondat.

Mai întâi, se impune precizarea că pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă: a) să fie evidentă, adică starea de fapt să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi b) să fie esenţială, adică să se răsfrângă în mod semnificativ asupra celor hotărâte de instanţă, ceea ce înseamnă ca greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o soluţie greşită de achitare sau de condamnare.

Pentru a constitui motiv de casare, eroarea gravă de fapt, trebuie să rezulte din situaţia dosarului, privită ca o stare de fapt, întrucât acest motiv se sprijină, în esenţă, pe contrarietatea evidentă şi necontroversată între ceea ce spune dosarul prin scriptele lui şi ceea ce spune instanţa prin hotărârea ei.

Astfel, poate exista eroare gravă de fapt dacă între situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat şi soluţia pronunţată se constată că sunt contradicţii rezultate fie din ignorarea de către instanţă a unor aspecte evidente care ar fi condus la pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine, fie soluţia se bazează pe probe inexistente. Sfera de acţiune a instanţei de recurs este limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată, dacă există discordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea de achitare şi probele admininistrate, starea de fapt reţinută prin hotărârile atacate nefiind consecinţa unei denaturări evidente şi necontestate a probelor ci a aprecierii acestora de către cele două instanţe.

În cauză, soluţia de achitare a inculpatului R.C. în baza art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. este rezultatul evaluării probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi al cercetării judecătoreşti, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel făcând o analiză amănunţită a fiecărui mijloc de probă, evidenţiind contradicţiile existente în declaraţiile martorilor audiaţi şi reţinând numai acele aspecte care se coroborează între ele.

Ambele instanţe, reţinând că martorii D.A., Z.I., V.C., M.D. nu au fost de faţă la momentul în care victima a fost agresată şi că aceştia au dat declaraţii contradictorii cu privire la discuţiile pe care le-au avut cu victima cu privire la persoana care a agresat-o în data de 23 septembrie 2006, că declaraţiile martorului S.C. nu sunt credibile, având în vedere momentul la care acesta a fost audiat şi lipsa procesului verbal de recunoaştere a victimei după fotografie, constatând că raportul tehnico-ştiinţific privind comportamentul simulat nu poate constitui o probă de vinovăţie ci doar un indiciu care nu se coroborează cu alte probe, au făcut aplicarea principiului in dubio pro reo, inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie iar sarcina probei revenind acuzării.

Parchetul solicită instanţei de recurs să facă o nouă apreciere asupra probatoriului, să înlăture constatările şi concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cursul cercetării judecătoreşti şi să aibă în vedere menţiunile din foaia de observaţie şi concluziile raportului de autopsie, să coroboreze declaraţiile martorilor Z.I., V.C., S.C.

Grava eroare de fapt nu poate fi însă confundată cu greşita apreciere a probelor, ea nu priveşte dreptul suveran de apreciere a probelor ci, exclusiv, discordanta între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.

În speţă, situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare - constând în aceea că în data de 23 septembrie 2006 victima V.Ş. a fost găsită în curtea martorului D.A. în stare de ebrietate şi cu urme de lovituri de către organele de poliţie, sesizate de martorul menţionat, că a fost transportat cu o ambulanţă la Spitalul Judeţean de urgenţă Timişoara unde a fost internat, prezentând următoarele leziuni: echimoză în regiunea temporo-zigomatică dreapta, fractură cu uşoară deplasare arc mediu coasta VIII, nepunând probleme chirurgicale de urgenţă, că a doua zi, la data de 24 septembrie 2010, în ciuda avizului medical contrar, V.Ş. a fost externat la cererea sa, că la data de 06 octombrie 2006, martorul V.C. l-a găsit pe V.Ş. pe marginea drumului dintre localităţile Şoşdea şi Măureni, în stare de semiconstientă, a fost internat la data de 06 octombrie 2006 cu diagnosticul de hematom subdural acut fronto-temporo-parietal stâng operat şi că la data de 07 octombrie 2006 a decedat - este în deplină concordanţă cu declaraţiile martorului D.A., procesul-verbal încheiat de organele de poliţie, foaia de observaţie eliberată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Timişoara, declaraţiile martorului V.C., raportul de autopsie.

În ceea ce priveşte identitatea persoanei care a agresat victima în data de 23 septembrie 2006 producându-i leziunile menţionate în foaia de observaţie din 2006 a Spitalului Judeţean de Urgenţă Timişoara, probele administrate în cauză nu au acel nivel de certitudine care să permită fundamentarea unei soluţii de condamnare împotriva inculpatului R.C. aşa cum solicită procurorul.

Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanţa pronunţă condamnarea atunci când constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Din examinarea textului susmenţionat rezultă că pronunţarea unei hotărâri de condamnare este întotdeauna condiţionată de dovedirea certă, prin probe, a existenţei faptei imputate, a existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii, atât sub aspectul laturii obiective cât şi a celei subiective şi a identităţii făptuitorului.

Or, în cauza de faţă, probele administrate dovedesc în mod cert că victima V.Ş. a fost agresată în data de 23 iunie 2006, aceasta prezentând leziunile menţionate în foaia de observaţie la momentul internării în spital, dar, aşa cum bine au apreciat şi instanţele anterioare, probele existente în dosar nu dovedesc, în mod cert, că inculpatul R.C. este persoana care a exercitat actele de violenţă asupra victimei.

Dimpotrivă, examenul atent al probelor descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale şi a celor administrate în cursul cercetării judecătoreşti făcut de instanţele anterioare, relevă serioase dubii sub aspectul menţionat.

Astfel, singura persoană care susţine că l-a văzut pe inculpat agresând pe victima V.Ş. este martorul S.C..

În privinţa credibilităţii acestui martor, Înalta Curte constată că reticenţa manifestată de instanţa de fond este pe deplin justificată având în vedere următoarele aspecte:

- momentul târziu la care este audiat S.C. de către organele de urmărire penală, respectiv, la data de 02 aprilie 2008, după 1 an şi 7 luni de la incidentul din 23 septembrie 2006 care a determinat internarea victimei în spital;

- în prima declaraţie, aceea din 02 aprilie 2008, martorul menţionează că l-a văzut pe inculpat lovind victima în toamna anului 2006 "într-una din zile, nu mai reţin data"(fila 83 verso d.u.p.), pentru ca după câteva zile, în 09 aprilie 2009, să-şi aducă brusc aminte şi cu exactitate că incidental a avut loc în "după-amiaza zilei de 23 septembrie 2006, în jurul orelor 16,00" conform menţiunilor din procesul-verbal de conducere în teren, (fila 75 d.u.p);

- martorul susţine că atât inculpatul cât şi victima erau în stare de ebrietate în timp ce martorul D.A. Dănuţ cu care a discutat inculpatul în momentul în care a lăsat victima în curtea locuinţei sale nu menţionează o asemenea stare;

- în declaraţia din 02 aprilie 2008 martorul S.C. arată că a lucrat la ferma la care era cioban inculpatul R.C. "din primăvara anului 2006, cred că din luna mai până în urmă cu 3 zile, respectiv duminică 30 martie 2008" pentru ca în declaraţia din 10 august 2009 martorul să menţioneze că "După data de 30 septembrie 2006 eu am plecat de la R. şi am mers acasă la Bocşa" (filele 114-115);

- în prima declaraţie, aceea din 02 aprilie 2008 martorul precizează că nu reţine numele ciobanului cu care a lucrat la ferma inculpatului pentru ca după trecerea unei perioade de 1 an şi 4 luni, în 10 august 2009, acesta să-şi amintească faptul că acel cioban "era cunoscut sub porecla de Ş.".

În condiţiile în care martorului S.C. nu este sigur nici măcar cu privire la perioada în care a lucrat pentru inculpat (din mai 2006 până în 30 martie 2008 sau din primăvara anului 2006 până la 30 septembrie 2006), certitudinea informaţiilor oferite de acest martor care prezintă interes în prezenta cauză este pusă sub semnul îndoielii.

- lipsa de la dosarul cauzei a procesului verbal de recunoaştere a victimei după fotografie de către martor în data de 10 august 2009, în condiţiile în care martorul arată că nu cunoştea cum se numeşte victima cu care avusese doar contacte sporadice; în lipsa procesului verbal de recunoaştere după fotografie, încheiat în condiţii procedurale, declaraţia martorului că a recunoscut victima după o fotografie prezentată de organele de cercetare penală este lipsită de valoare probantă;

- inculpatul nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări acestui martor pe ale cărui declaraţii se bazează în principal acuzarea, acesta neputând fi audiat în mod nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate în instanţă întrucât nu a fost găsit la adresa de domiciliu, lucrând ca muncitor sezonier în diferite locuri necunoscute, instanţa făcând aplicarea dispoziţiilor art. 327 C. proc. pen. (fila 46 dosar fond); în jurisprudenta C.E.D.O. s-a statuat că lecturarea declaraţiilor unor martori care au refuzat sau nu au putut să depună martorie în faţa tribunalului nu este, în sine, incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei cu condiţia respectării dreptului la apărare. Aceasta presupune ca apărarea să fi cunoscut conţinutul acestor declaraţii şi să le fi putut combate iar în situaţia în care nu a avut obiectiv posibilitatea de a interoga martorul, o hotărâre de condamnare nu trebuie să se întemeieze în mod determinant şi exclusiv pe astfel de depoziţii (cauza P.S. contra Germaniei, Van Mechelen ş.a contra Ţărilor de Jos, Doorson contra Ţărilor de Jos.

În ceea ce priveşte procesul-verbal de conducere în teren realizată de organele de urmărire penală pe baza declaraţiilor martorului S.C. (fila 75 dosar urmărire penală), acesta este lovit de nulitate întrucât s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) C. proc. pen. corob. cu art. 92 C. proc. pen. care impun prezenţa a cel puţin doi martori asistenţi şi a dispoziţiilor art. 91 şi 93 din acelaşi cod, aşa cum bine a observat şi instanţa de fond.

Astfel, deşi în cuprinsul procesului verbal nu se menţionează prezenţa vreunui martor asistent la conducerea în teren, actul este semnat indescifrabil de o persoană la rubrica „martor asistent", fără a i se indica numele şi prenumele, adresa, ocupaţia aşa cum impun dispoziţiile art. 91 lit. c) C. proc. pen. ceea ce a făcut imposibilă audierea acelui martor cu privire la condiţiile şi împrejurările în care s-a făcut conducerea în teren, dincolo de faptul că era obligatorie prezenţa a cel puţin doi martori asistenţi, conform art. 92 C. proc. pen.

Instituţia probelor este guvernată printre altele, de principiul legalităţii. Astfel, art. 2 C. proc. pen. impune ca administrarea probelor să se facă în condiţiile respectării stricte a dispoziţiilor legale.

Participarea martorilor asistenţi în deplină cunoştinţă de cauză este cerută de lege pentru asigurarea legalităţii procesului verbal ca mijloc de probă iar nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea actului respectiv, sancţiune ce poate fi luată în considerare şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) teza finală.

De altfel, este de observat că nici procurorul, în motivele sale de recurs, nu a înţeles să mai facă trimitere la procesul-verbal de conducere în teren, ca mijloc de probă în acuzarea inculpatului.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi martori audiaţi în cauză, Z.I., D.A.D., V.C., aceştia nu au fost martori oculari la incidentul în urma căruia victima a prezentat leziuni ce au impus internarea acesteia în spital, cunoscând aspecte aflate de la victimă, dar şi declaraţiile acestora conţin contradicţii care nu permit concluzia certă că inculpatul este autorul faptei.

În declaraţia olografă din 25 septembrie 2006 (deci la două zile după incidentul din 23 septembrie 2006) martorul D.A.D. a arătat că „la sosirea poliţiei şi a salvării persoana în cauză a înjurat şi a spus că nu stă de vorbă cu poliţia. Fiind întrebat de locul unde a fost bătut acesta a spus că a fost bătut la un bufet din Caraş-Severin" (fila 96 d.u.p.).

Această declaraţie este în deplină concordanţă cu procesul-verbal încheiat de organele de poliţie în data de 23 septembrie 2006 când în urma apelului martorului D.A. s-au prezentat la locuinţa acestuia şi l-au găsit în curte pe V.Ş., prezentând urme de violenţă, în care se consemnează următoarele:"încercând să-l audiez pe acesta nu a vrut să dea nici o declaraţie, a început să înjure şi a spus că a fost bătut la un bufet din Caraş-Severin, dar nu a ştiut să spună unde exact" (fila 42 d.u.p.). Acest proces-verbal constituie mijloc de probă conform art. 90 C. proc. pen.

În declaraţiile din 28 octombrie 2008, martorul D.A. arată că cel care a spus că victima a fost bătută într-un bufet din Caraş-Severin a fost de fapt inculpatul R.C. şi nu V.Ş. Pe lângă faptul că martorul D.A. nu oferă nicio explicaţie privind modificarea declaraţiei pe care a scris-o personal, la un moment foarte apropiat de incident (în 25 septembrie 2006), Înalta Curte constată că susţinerile sale sunt în totală contradicţie cu menţiunile cuprinse în procesul verbal din 23 septembrie 2006 încheiat de organele de poliţie, redate mai sus.

Din acest proces-verbal rezultă că organele de poliţie au găsit în curtea locuinţei martorului D.A. numai pe acesta şi pe victimă, neconsemnându-se prezenţa şi a inculpatului R.C. Potrivit procesului verbal a fost audiat D.A. în legătură cu prezenţa victimei şi acesta le-a relatat că a fost adusă „de un cioban care lucrează pentru I.A.S. Tormac (fila 42 d.u.p.). Este evident că dacă ar fi fost prezent şi inculpatul s-ar fi consemnat acest aspect şi ar fi fost întrebat de organele de poliţie despre împrejurările în care a găsit victima şi a transportat-o la locuinţa martorului D.A. şi s-ar fi consemnat în procesul-verbal sau i s-ar fi luat o declaraţie. Or, dacă inculpatul nu a fost prezent la sosirea echipajului de poliţie, este exclusă o confuzie din partea organelor de poliţie în sensul ca acestea să fi consemnat în procesul-verbal ceea a spus inculpatul şi nu victima cu privire la urmele de violenţă pe care le prezenta aceasta.

Martorul Z.I. a declarat în faza de urmărire penală că V.Ş. i-a spus că a fost bătut de R.C. „pe motiv că s-ar fi luat de soţia lui" (fila 107 verso d.u.p.) pentru ca în instanţă să menţioneze că victima V.Ş. i-a spus că a fost bătut de inculpat „pentru că mai avea să-i dea ceva bani" (fila 34 dosar fond).

Martorul M.D., deşi în faza de urmărire penală a declarat că „.Ş. mi-a spus că a fost bătut de R.C., cioban la ferma din Tormac" (fila 123 verso d.u.p.) audiat în mod nemijlocit de instanţa de judecată arată că „Nimeni nu ştie cine l-a bătut. Nu am auzit că inculpatul R. l-ar fi bătut pe V.Ş." (fila 36 dosar fond).

La rândul său, martorul V.C. este oscilant în declaraţii, afirmând la urmărirea penală că victima i-a spus că a fost bătută de R., dar fără să-i spună unde iar cu ocazia audierii sale în instanţă, martorul relatează următoarele:".L-am întrebat pe V.Ş. cine l-a bătut şi iniţial mi-a spus că s-ar fi certat cu inculpatul R. şi acesta l-ar fi bătut, ulterior mi-a spus că a mai fost la cineva în Tormac la nişte cai. Doresc să precizez că nu am înţeles nimic din ce a vorbit victima şi de fiecare dată acesta schimba afirmaţiile. Nu am reuşit să înţeleg mare lucru de la victimă, acesta povestindu-mi că după ce a plecat de la R. ar fi avut probleme şi cu cei cu taxiul." (fila 35 dosar fond).

Din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi rezultă că victima consuma în mod obişnuit băuturi alcoolice, fiind văzut în permanenţă în stare de ebrietate, aspect confirmat şi de menţiunile din foaia de observaţie clinică generală (fila 28 d.u.p.) în care consemnează „etilism acut remis".

Este adevărat că la testul poligraf la care a fost supus inculpatul, cu acordul său, s-au evidenţiat indici ai comportamentului simulat la întrebările relevante ale cauzei, dar acest test nu constituie mijloc de probă potrivit C. proc. pen., putând fi luat în considerare doar ca un indiciu al sincerităţii inculpatului care, în absenţa unor probe certe de vinovăţie, nu poate fundamenta o soluţie de condamnare.

În concluzie, Înalta Curte constată şi pe baza propriului examnen că probele administrate în cauză şi analizate pe larg în considerentele hotărârilor atacate nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului şi, prin urmare, nu sunt apte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie care operează în favoarea acestuia, situaţie în care se impune aplicarea principiului in dubio pro reo.

Dincolo de aceste aspecte legate de identitatea persoanei care a exercitat acte de violenţă asupra victimei V.Ş. în data de 23 septembrie 2006, aşa cum reţin şi instanţele anterioare, din cauza părăsirii spitalului de către victimă a doua zi după internare, în ciuda avizului medicilor, nu s-au putut efectua investigaţii medicale de specialitate care să stabilească dacă la acel moment victima prezenta leziuni traumatice cerebrale interne şi care să permită stabilirea unei legături certe de cauzalitate între leziunile prezentate de victimă în 23 septembrie 2006 şi decesul acesteia survenit în data de 07 octombrie 2006, aspecte dezvoltate în considerentele sentinţei primei instanţe care a făcut referire la toate actele medicale existente în dosar precum şi la rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, care nu vor mai fi reluate.

Având în vedere dubiile cu privire la exercitarea unor acte de violenţă de către inculpatul R.C. asupra victimei V.Ş. în data de 23 septembrie 2006 Înalta Curte consideră că nu poate fi primită cererea subsidiară formulată de procuror, aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru a se solicita avizul comisiei superioare de medicină legală, pe considerentul că ar exista contradicţii între concluziile raportului medical de autopsie şi raportul de expertiză medico-legală efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât acest aviz nu este de natură a aduce vreo lămurire cu privire la persoana care a provocat leziunile constatate medical şi, prin urmare nu ar putea fi înlăturat dubiul referitor la persoana inculpatului.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 182 din 29 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat R.C.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia, urmând ca onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 182 din 29 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat R.C.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 de lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 21 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1586/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 1692/2011. Penal. Traficul de influenţă... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1586/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs